Prescription of discrimination sanctions: special six-month period running from CNCD decision vs. general period from fact commission

Şedinţa publică din data de 26 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. x/2017, reclamanta Universitatea de Medicină şi Farmacie "Grigore T. Popa" Iaşi a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, anularea hotărârii nr. 73/01.02.2017 emisă de Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, exonerarea de la plata amenzii dispuse şi a măsurii subsecvente de publicare în media a hotărârii.

Prin sentinţa nr. 1230/CA/2017 a Tribunalului Iaşi a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2017.

1.2. Sentinţa instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 172 din 15 noiembrie 2017, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta Universitatea de Medicină şi Farmacie "Grigore T. Popa" Iaşi, în contradictoriu cu pârâtele Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea.

A obligat reclamanta la plata către pârâta Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea a sumei de 2088,63 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 172 din 15 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamanta Universitatea de Medicină şi Farmacie "Gr. T. Popa" Iaşi, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă nu a înţeles să dezvolte fiecare motiv de casare în parte, criticile de nelegalitate invocate fiind, în esenţă, următoarele:

- În mod greşit, instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei răspunderii contravenţionale, considerând, în mod nelegal, că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 20 alin. (8) din O.G. nr. 137/2000 pentru comunicarea hotărârii este un termen de recomandare, iar din compararea textelor de la art. 13 alin. 1din O.G. nr. 2/2001 şi de la art. 26 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 rezultă că "acestea vizează acelaşi aspect al răspunderii contravenţionale şi se exclud reciproc, (...) interpretarea realizată de reclamantă neavând vreun fundament".

Susţine recurenta că a invocat faptul că faţă de prevederile art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, potrivit cărora:

"Persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvărşirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoştinţă de săvărşirea ei", acest termen, de un an, este un termen de sesizare a CNCD, şi nu un termen de stabilire a răspunderii contravenţionale, acesta începând să curgă de la săvârşirea faptei.

Aşadar, afirmă recurenta că a susţinut că, din perspectiva dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, ce priveşte strict termenul maxim de sesizare a autorităţii - fiind vorba de 1 an de la " săvarşirea faptei", acest termen este depăşit. De altfel, a precizat, prin răspunsul la întâmpinare, că nu a invocat depăşirea termenului de sesizare, ci depaşirea termenului de atragere a unei eventuale răspunderi contravenţionale.

Mai arată recurenta că a mentionat dispoziţiile art. 20 alin. (8) din O.G. nr. 137/2000, în sustinerea aceluiasi motiv de nelegalitate, invocând încălcarea termenului de 30 de zile prevăzut pentru comunicarea hotărârii CNCD.

Mai susţine recurenta, contrar celor reţinute de instanţa de fond, că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 13 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001, potrivit cărora aplicarea sancţiunii contravenţionale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei, hotărârea CNCD fiind nelegală deoarece nu a ţinut cont că a intervenit prescripţia răspunderii contravenţionale.

- Instanţa de fond nu a analizat în cuprinsul sentinţei atacate, nelegalitatea sesizării CNCD, din perspectiva lipsei calităţii procesuale active a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea - Conferinţa Moldova, acest aspect fiind amintit doar în încheierea de şedinţă privind dezbaterile şi amânarea pronunţării.

- Soluţia pronunţată asupra fondului cauzei încalcă dispoziţiile art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, care definesc fapta de discriminare şi a ignoră textele din Regulamentele proprii ale Universităţii, care dovedesc rolul important al studenţilor în stabilirea datelor de examen, la fel cum Universitatea ţine cont de anumite cerinţe speciale, inclusiv cele de natura religioasă (existând, de exemplu, anual, decizii care recunosc 6 zile libere aferente cultelor religioase care le solicită pentru sărbătorile religioase importante din an).

- În ceea ce priveşte sarcina probei, susţine recurenta că a făcut dovezi consistente cu privire la preocuparea universităţii în domeniul respectării drepturilor tuturor minoritaţilor prin: -garantarea posibilităţii de stabilire a datei examenelor cu consultarea studenţilor; - stabilirea cadrului privind posibilitatea de a participa la examen cu alte grupe în condiţiile în care data stabilită cu respectarea drepturilor majorităţii studenţilor, majoritate care poate include şi membri ai altor religii sau confesiuni, inclusiv minoritare, diferite de cea adventistă; - nu ar contraveni convingerilor religioase ale unei persoane (sens în care se evită discriminarea pozitivă, constând în atingerea adusă drepturilor majorităţii); - garantarea posibilităţii reexaminării gratuite; - adoptarea deciziilor Consiliului de Administraţie în sensul că examenele de credite pentru studenţii adventişti nu vor fi programate sâmbăta.

Mai susţine recurenta că în cursul acestor 3 ani afirmaţi ca perioadă de discriminare în textul petiţiei, la Universitate nu au fost înregistrate niciun fel de plângeri nominale din partea unuia sau unora dintre studenţi.

În acest context, afirmă recurenta că nici intimata şi nici CNCD, prin hotărârea contestată, nu au identificat fapte concrete de refuz al accesului la sistemul de educaţie, comportamente publice de propagandă naţionalist- şovină, instigare la ura sau acte de atingere a demnităţii sau intimidare etc.

În final, consideră recurenta că hotărârea recurată este pronunţat doar în baza unor indicii prezumtive necoroborate cu fapte concrete, ba chiar contrazise de probele administrate, instanţa de fond însuşindu-şi, greşit, concluzia CNCD.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea - Conferinţa Moldova a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând cererea de recurs prin prisma criticilor formulate, în raport de ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în cele ce urmează.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceasta a fost invocat mai mult formal, afirmaţiile în sensul că instanţa de fond nu a analizat în cuprinsul hotărârii lipsa calităţii procesuale active a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea - Conferinţa Moldova de a sesiza CNCD şi n a menţionat despre aceasta doar în încheierea de şedinţă în care au fost consemnate dezbaterile asupra cauzei neputând echivala cu lipsa motivării hotărârii, în sensul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că aspectul lipsei calităţii procesuale active invocat de reclamantă în faţa instanţei de fond, reprezintă în fapt o critică adusă hotărârii CNCD vizând nelegala sesizare a acestuia de un organism fără competenţe în acest sens., neputându-se reţine existenţa vreunei excepţii procesuale asupra căreia prima instanţă nu s-a pronunţat.

Pe de altă parte, încheierea de şedinţă din data de 07 noiembrie 2017, în care s-au consemnat susţinerile părţilor în cadrul dezbaterilor asupra cauzei şi s-a dispus amânarea pronunţării sentinţei, face corp comun cu hotărârea pronunţată, nemaifiind necesară reluarea în conţinutul sentinţei a aspectelor deja dezlegate prin încheierea respectivă.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acesta nu poate fi reţinut ca aspect de nelegalitate a sentinţei recurate, instanţa de fond făcând o aplicare corectă a normelor de drept material incidente speţei.

În ceea ce priveşte prescripţia răspunderii contravenţionale invocată de recurenta-reclamantă şi respinsă de instanţa de fond, Înalta Curte constată că termenul de 1 an prevăzut de art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 despre care face vorbire recurenta, nu are incidenţă în cauză şi nu a fost supus analizei instanţei de fond, nefiind un termen de prescripţie cu privire la stabilirea răspunderii contravenţionale.

Chestiunea controversată între părţile litigante vizează textul legal aplicabil în speţă cu privire la momentul de la care se calculează termenul de prescripţie de 6 luni stabilit pentru aplicarea sancţiunii, respectiv de la momentul săvârşirii faptei, potrivit art. 13 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 sau de la data soluţionării petiţiei de către CNCD, potrivit art. 26 alin. (4) din O.U.G. nr. 137/2000.

Instanţa de control judiciar, în acord cu instanţa de fond, constată că în materia discriminării, Ordonanţa de Guvern nr. 137/2000 cuprinde la art. 26 alin. (4) dispoziţii speciale, derogatorii de la dreptul comun reprezentat de Ordonanţa de Guvern nr. 2/2001. Potrivit acestui text, aplicarea sancţiunilor contravenţionale se prescrie în termen de 6 luni de la data soluţionării petiţiei de către Consiliu şi nu de la data săvârşirii faptei contravenţionale.

Raţiunea avută în vedere de legiuitor este aceea că spre deosebire de dreptul comun contravenţional, în materia discriminării, ca regulă, faptele de discriminare sunt săvârşite în mod continuu, repetitiv, prin mai multe acţiuni care întrunesc împreună conţinutul material al actului discriminatoriu, neputând fi stabilită o dată exactă a săvârşirii discriminării, ca în cazul contravenţiilor de drept comun, care sunt cu executare uno ictu, fiind constatate în momentul săvârşirii.

Astfel, Hotărârea CNCD prin care se constată sau nu săvârşirea unei fapte de discriminare este rezultatul parcurgerii unei proceduri administrativ-jurisdicţionale bazate pe principiul contradictorialităţii şi al respectării dreptului la apărare, care se derulează pe o perioadă mai lungă de timp, astfel încât, este justificată prevederea specială, în sensul că termenul de prescripţie de 6 luni să curgă de la momentul emiterii Hotărârii CNCD prin care se constată săvârşirea contravenţiei de discriminare şi se aplică sancţiunea.

Se mai reţine şi faptul că fapta de discriminare constatată de CNCD s-a săvârşit în formă continuată, situaţia discriminatorie nefiind remediată nici în momentul judecării prezentului recurs.

În concluzie, interpretarea instanţei de fond în sensul că termenul de "aplicare" prevăzut de art. 26 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 nu are semnificaţia de executare sancţiunii şi de atragere a răspunderii contravenţionale.

De asemenea, Înalta Curte constată că, în mod judicios, a reţinut instanţa de fond că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 20 alin. (8) din Ordonanţa de Guvern nr. 137/2000, pentru comunicarea hotărârii Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării este un termen de recomandare, legea neprevăzând vreo sancţiune în cazul nerespectării acestuia.

În ceea ce priveşte criticile aduse în legătură cu cercetarea de către prima instanţă a fondului faptei de discriminare constatată de CNCD, Înalta Curte reţine că prin sentinţa recurată s-a efectuat o analiză temeinică a susţinerilor părţilor, raţionamentul juridic exprimat fiind bazat pe o interpretare şi aplicare corectă a normelor de drept incidente.

Fără a relua argumentele de fapt şi de drept expuse de instanţa de fond şi pe care instanţa de recurs şi le însuşeşte, Înalta Curte constată, contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, că aceasta nu a făcut dovada nediscriminării studenţilor săi aparţinând cultului religios Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea.

Astfel, atât din înscrisurile depuse în faţa instanţei de fond, precum şi din cele administrate în faza procesuală a recursului, rezultă că au fost şi sunt stabilite examene în zilele de sâmbătă pentru studenţii unităţii de învăţământ, inclusiv pentru studenţii adventişti.

Cu toate că s-a manifestat disponibilitatea pentru rezolvarea situaţiei acestora, nu rezultă din dosar faptul că s-au făcut demersuri efective pentru preîntâmpinarea şi rezolvarea acestei situaţii, susţinerile Universităţii din corespondenţa purtată cu studenţii şi cu reprezentanţii cultului religios adventist, rămânând la nivel pur declarativ.

În concret, titularul plângerii privind discriminarea studenţilor adventişti din cadrul UMF Iaşi au depus în faţa CNCD şi în la dosarul instanţei acte care dovedesc lipsa de diligenţă sau neglijenţa instituţiei reclamante în protejarea drepturilor studenţilor respectivi, de exemplu prin refuzul de a fi schimbată data de examinare stabilită într-o zi de sâmbătă (exprimat de UMF Iaşi prin adresa nr. x/29.01.2016) sub pretextul că informarea s-a realizat prea târziu.

Prin urmare, dreptul lezat prin atitudinea discriminatorie a instituţiei reclamante este dreptul la educaţie astfel cum este definit de dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Ordonanţa de Guvern nr. 137/2000, respectiv dreptul la evaluarea şi examinarea cunoştinţelor. Acest drept trebuie exercitat în condiţii de egalitate, în sensul ca prin stabilirea condiţiilor de exercitare de către o instituţie publică, să nu fie îngrădit dreptul la manifestarea convingerilor religioase ale celor care trebuie să se supună examinării.

Or, prin planificarea examenelor în aceeaşi zi cu un eveniment religios care presupune abţinerea de la orice tip de activitate se aduce atingere drepturilor protejate de lege.

În acest context, în mod corect, prima instanţă a constatat că Universitatea nu a fost în măsură să prezinte nici o justificare obiectivă şi rezonabilă a atitudinii manifestate faţă de situaţia studenţilor adventişti, în condiţiile în care a fost informată despre existenţa acestora, inclusiv cu indicarea nominală a studenţilor adventişti care sunt afectaţi de planificarea examenelor în zilele de sâmbătă, A. înţelegând să facă în interesul acestora demersurile pentru rezolvarea problemelor.

În concluzie, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu a reuşit prin criticile aduse sentinţei instanţei de fond să releve vreo îndoială cu privire la legalitatea şi temeinicia soluţiei pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, ipotezele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 din C. proc. civ. nefiind întrunite în cauză.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă Universitatea de Medicină şi Farmacie "Gr. T. Popa" Iaşi împotriva sentinţei nr. 172 din 15 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 iunie 2020.