Unconstitutionality referral refused for lack of nexus in disciplinary complaint challenge; appeal on interim ruling upheld as unfounded.

Şedinţa publică din data de 26 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea introdusă iniţial pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, la data de 13.07.2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii, Inspecţia Judiciară, B., C. şi D. a solicitat:

- anularea potrivit art. 648 (2), din Legea 24/2012, si a art. 45 alin. 8 din Legea 317/2004 a rezoluţiilor netemeinice si nelegale 3113/IJ/1730/DIJ/2016 si respectiv 1401/IJ/81 l/DIJ/2016, întrucât acestea nu au acoperire legala.

- obligarea paraţilor la refacerea si întocmirea altor rapoarte ale Inspecţiei Judiciare, instituţie subordonata CSM, prin administrarea unui probatoriu adecvat la fata locului (Jud. sector 6), la obiectul celor sesizate si conform normelor dreptului comunitar european ce a fost ignorat pana acum, pentru a se stabili situaţia reală;

- constatarea încălcării prevederilor legale şi a abţinerii voite a CSM, de a analiza, a se pronunţa şi a stabili culpele magistraţilor, prin încălcarea de către acest pârât, a art. 97 din Legea 303/2004, dar mai ales a art. 134 alin. (2) din Constituţie, care stipulează "CSM îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor", şi

- obligarea pârâţilor la plata daunelor morale în cuantum de 50 000 RON.

Ulterior, reclamantul şi-a completat acţiunea prin cererea depusă la data de 23.01.2018, formulând contestaţie şi împotriva Rezoluţiei Inspecţiei Judiciare emisă în dosarul nr. x/2016.

La data de 06.03.2018, prin cererea depusă la dosar, reclamantul a invocat:

- excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 65 alin. (1) şi (3) din Legea 317/2004, în considerarea caracterului neîntemeiat al excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocată de CSM, arătând că aceste texte de lege încalcă art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (1), (2), (3) şi art. 52 din Constituţie.

Ulterior, la următoarele termene de judecată, reclamantul a mai solicitat şi sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a următoarelor articole, prin care, în opinia sa, se încalcă aceleaşi texte din Constituţie invocate în prima sesizare, respectiv:

- Art. 65 alin. (4) din Legea 317/2004, prin cererea depusă la dosar;

- Art. 47 alin. (7) din Legea 317/2004, prin cererea depusă la dosar.

1.2. Hotărârea instanţei de fond asupra cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale

Prin încheierea din 04 septembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 alin. (4) din Legea 317/2004 şi a dispoziţiilor art. 47 alin. (7) din Legea 317/2004, dispoziţie care poate fi atacată cu recurs la ÎCCJ, în termen de 48 ore de ore de la pronunţare.

A admis sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 317/2004.

În temeiul art. 413 pct. 1 C. proc. civ. a suspendat judecata cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva încheierii din 04 septembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctul 8, în principal şi de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ., în subsidiar.

În susţinerea motivelor de casare invocate, recurentul-reclamant aduce următoarele argumente:

Art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

- instanţa de fond este în eroare când motivează că normele ce decurg din art. 65 alin. (4) al Legii nr. 317/2004 nu au legătură cu soluţionarea cauzei, în condiţiile în care, solicitarea sa de anulare a rezoluţiei de clasare a descris şi modul nelegal în care a fost repartizat la Inspecţia Judiciară dosarul reclamaţiei sale către inspectorul judiciar de caz. Prima instanţă a analizat cererea de sesizare doar prin prisma art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea 47/1992, uitând de art. 11 alin. 1it. c) din aceeaşi lege care permite Curţii Constituţionale să se pronunţe şi asupra Regulamentelor, care nu trebuie să fie numai cele parlamentare ci şi cele de aplicare a legilor.

- instanţa de fond, în motivarea sa, a pierdut din vedere, că, implicit, excepţia ridicată se referă efectiv şi la art. 65 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 care a permis crearea unui Regulament al Inspecţiei Judiciare aberant.

- instanţa de fond a făcut confuzie între dispoziţiile art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, înlăturat prin Decizia 397/2014 a Curţii Constituţionale şi dispoziţiile art. 47 alin. (7) din aceeaşi lege, care nu a fost supus analizei Curţii Constituţionale şi care se referă la inexistenţa căii de atac a recursului în cazul contestaţiilor împotriva rezoluţiilor de clasare ale Inspecţiei Judiciare.

Art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ.

Recurentul-reclamant susţine că motivarea respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 este contradictorie.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea încheierii atacate ca fiind legală şi temeinică.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate, precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că obiectul prezentului recurs îl reprezintă o soluţie de respingere a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale.

În legătură cu obiectul prezentei căi de atac, se impune evocarea considerentelor deciziei nr. 321 din 9 mai 2017 (paragrafele 21 şi 22), publicată în Monitorul Oficial nr. 580 din 20 iulie 2017, prin care Curtea Constituţională a statuat că recursul declarat împotriva soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare cu excepţia de neconstituţionalitate este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ., având o fizionomie juridică proprie, în cadrul căruia se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

În acest context, soluţionarea prezentului recurs nu presupune încadrarea criticilor din cererea de recurs în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci numai verificarea legalităţii soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia".

Referitor la admisibilitatea sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Înalta Curte constată că trebuie îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, şi anume:

- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;

- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Din analiza acestui text de lege rezultă că una dintre condiţiile cumulative de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale impune ca prevederile legale ce formează obiectul excepţiei de neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.

Pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, aceasta trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces, prin dezlegarea unei probleme de drept ce ţine de interpretarea Curţii Constituţionale.

Prioritar examinării în concret a acestei condiţii, se impun anumite consideraţii generale asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Aceasta constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţie, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.

Sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia posibilitatea de a controla constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate. Judecătorul cauzei nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

În aplicarea art. 29 din Legea 47/1992, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.

Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte reţine că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Prin urmare, cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.

În acest context argumentativ, instanţa supremă constată că în mod corect s-a apreciat că, în speţă, nu este îndeplinită una dintre condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile a căror constituţionalitate este contestată neavând legătură cu soluţionarea cauzei, în condiţiile în care recurentului nici nu i s-a pus în vedere obligaţia de plată a unei taxe judiciare de timbru pentru judecata recursului său.

Nu există, astfel, o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se pot constitui în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate, câtă vreme prevederile a căror neconstituţionalitate se invocă nu au legătură cu soluţionarea cauzei, nefiind incidente acesteia.

În cauza de faţă, recurentul-reclamant A. a formulat contestaţie împotriva mai multor rezoluţii de clasare emise de către Inspecţia Judiciară, prin inspectorii judiciari pârâţi în speţă şi avizate de inspectorul judiciar şef în calitate de conducător al instituţiei pârâte.

Aşadar, emitentul rezoluţiilor de clasare este inspectorul judiciar, care şi-a exercitat atribuţiile în conformitate cu prevederile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, în vigoare la momentul întocmirii acestor acte.

În raport de cadrul procesual obiectiv, relevante în cauza de faţă sunt doar dispoziţiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 care reglementează soluţiile pe care le poate adopta inspectorul judiciar în cazul în care sesizarea s-a făcut în condiţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, printre care şi cea de clasare a sesizării.

În aceste condiţii, dispoziţiile legale prin care este reglementată atribuţia Plenului Consiliului Superior al Magistraturii de a adopta Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie (art. 65 alin. (4) din Legea nr. 317/2004) şi dispoziţiile prin care este reglementat caracterul definitiv al hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal în soluţionarea contestaţiei îndreptate împotriva rezoluţiei de clasare (art. 47 alin. (4) din Legea nr. 317/2004), nu au legătură cu soluţionarea pretenţilor deduse judecăţii, în temeiul normelor de drept material invocate de reclamant, textele legale menţionate fiind norme de drept procedural.

În concluzie, eventuala declarare a neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 65 alin. (4) şi ale art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, nu ar conduce la dezlegarea chestiunilor de drept supuse cercetării judecătoreşti prin demersul judiciar al reclamantului, cu atât mai mult cu cât, judecata pe fond a cauzei este suspendată în prezent.

Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a reţinut că nu este îndeplinită una dintre condiţiile cumulative de admisibilitate a sesizării, prevăzută de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, întrucât dispoziţiile legale menţionate anterior şi care fac obiectul excepţiei de neconstituţionalitate nu are legătură cu soluţionarea cauzei.

Considerentele anterior expuse impun concluzia că este legală soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 alin. (4) şi ale art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, ca inadmisibilă.

Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru aceste considerente, reţinându-se că, în mod corect şi legal, s-a apreciat de către instanţa de fond, cu privire la cererea recurentului de sesizare a Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 04 septembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 iunie 2020.