Guarantee Fund’s appeal rejected; order to decide compensation claim upheld, costs denied for lack of proof.

Şedinţa publică din data de 24 iunie 2020

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017, reclamanta A., in contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea acestuia din urmă la emiterea actului administrativ - decizie privind acordarea indemnizaţiei de asigurare (despăgubiri materiale şi morale), cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 4899 din 12 decembrie 2017, a respinge excepţia inadmisibilităţii.

Totodată, a admis cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâtul să soluţioneze cererea de plată formulată de reclamantă.

De asemenea, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 50 RON cu titlu cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză şi motivele înfăţişate

Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a promovat recurs împotriva sentinţei civile nr. 4899 din 12 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii formulate de reclamantă, în principal ca rămasă fără obiect iar, în subsidiar, ca nefondată.

În recursul său, întemeiat în drept pe dispoziţile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu trimitere la Legea nr. 213/2015 şi Norma A.S.F nr. 16/2015, recurentul- pârât a relevat, pe scurt, aspecte prealabile în cauză, şi a criticat sentinţa civilă recurată pentru nelegalitate, arătând că este rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a legii de către instanţa de fond, invocând, în esenţă, următoarele motive:

Susţine recurentul-pârât că, Legea nr. 213/2015 nu prevede termenul de soluţionare a cererilor creditorilor şi nici nu s-ar putea stabili un astfel de termen, de vreme ce unii asigurători au un portofoliu foarte mare de clienţi, astfel că numărul de dosare de daună poate varia foarte mult, acestea fiind soluţionate în ordinea cronologică a depunerii.

În raport de cele menţinate anterior, sentinţa atacată nu are în vedere principiul egalităţii de tratament petenţilor.

Art. 15 din Legea nr. 15/2013 explică, că pe măsura înregistrării cererilor de plată ale creditorilor de asigurări împreună cu documentele anexate, se întocmeşte lista creditorilor de asigură ale căror creanţe certe, lichide şi exigibile urmează să fie plătite din disponibilităţile Fondului.

Or, în ceea ce priveşte cauza de faţă, nu sunt aplicabile prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea 554/2004, întrucât Legea nr. 213/2015 are caracter special şi se aplică cu prioritate. Întrucât această lege nu instituie un termen de soluţionare, urmează ca raportarea să se facă la termenul rezonabil, în conformitate cu practica CEDO şi recomandările europene.

Conchide recurentul, precizând că, între timp, s-a emis Decizia nr. 12623 din 31 ianuarie 2018 care a fost comunicată intimatei, astfel că cererea acesteia a rămas fără obiect.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata- reclamantă A. nu a formulat întâmpinare dar a solicitat, pe calea unei cereri separate depuse la dosarul cauzei - fila x -, cheltuieli de judecată constând în onorariu avocaţial;

5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 27 noiembrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 24 iunie 2020, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, dar şi a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Reclamata a învestit instanţa de contencios administrativ, în temeiul art. 1 alin. din Legea nr. 213/2015, cu o acţiune având ca obiect obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la emiterea deciziei de soluţionare a cererii de despăgubire, formulată la data de 01.03.2017.

Instanţa de fond a admis cererea reclamantei, concluzionând, pe baza probatoriului cu înscrisuri, că pârâtul nu a efectuat până în prezent niciun act în vederea analizei şi soluţionării cererii reclamantei, deşi au trecut mai multe luni, astfel încât în baza dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004,va admite acţiunea şi va obliga pârâtul să soluţioneze cererea de despăgubire înregistrată la data de 01.03. 2017.

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul- pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a susţinut aplicarea greşită de către instanţa de fond a normelor de drept material conţinute de Legea nr. 213/2015

În speţă, Înalta Curte are de dezlegat problema incidenţei disp. art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată (versiunea de la data formulării contestaţiei), în prezent, renumerotat, art. 2 alin. (1) lit. g) din aceeaşi lege.

Conform prevederilor sus-menţionate, nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri are semnificaţia faptului de a nu se răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

Se constată că intimata-reclamantă B. a formulat cerere de despăgubire întemeiată pe disp. art. 14 din Legea nr. 213/2015, cererea fiind adresată Fondului de Garantare a Asiguraţilor, recurent-pârât în cauză.

Cererea a fost depusă de către intimata-reclamantă la data de 01. 03. 2017, la Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care a solicitat să fie despăgubită urmare prejudiciului material şi moral suferit urmare a unui evenimnet rutier in care afost implicat un vehiculului asigurat la S.C. Asigurare Reasigurare Astra S.A., societate faţă de care s-a dispus deschiderea procedurii falimentului.

Aşadar, legiuitorul a înţeles să supună regulilor şi principiilor contenciosului administrativ reglementat de Legea nr. 554/2004, cererile formulate de solicitanţi, precum şi deciziile autorităţii administrative.

În cazul în care autoritatea întârzie emiterea deciziei de despăgubire, solicitantul are la dispoziţie remediul prevederilor din Legea nr. 554/2004, prin care poate solicita obligarea acesteia să emită decizia în conformitate cu disp. art. 8, 11 şi 18 din Legea contenciosului administrativ.

Dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 prevăd un termen de 30 de zile în care autoritatea să răspundă solicitantului, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

Legea nr. 213/2015 nu prevede un alt termen, astfel că, în mod corect, prima instanţă a aplicat termenul de 30 de zile de la înregistrarea cererii.

Prin motivele de casare, recurentul-pârât a susţinut că nu se poate aplica acest interval de timp, în raport de numărul mare de cereri ce trebuie soluţionate şi că, prin urmare, cererile se soluţionează într-un termen rezonabil.

Înalta Curte arată că soluţionarea cererilor într-un termen rezonabil poate fi invocată numai de către petent/solicitant împotriva autorităţii ce are această obligaţie şi nu invers.

Faptul că legiuitorul nu a prevăzut în cuprinsul Legii nr. 213/2015 un alt termen faţă de dispoziţiile Legii nr. 554/2004 are semnificaţia incidenţei disp. art. 2 alin. (1) lit. h) din lege şi nu reprezintă o lacună legislativă sau, dimpotrivă, aplicarea unui alt termen ce este lăsat la latitudinea autorităţii publice (în sens larg).

Chiar termenul de 30 de zile reprezintă aplicarea dreptului la o bună administrare reglementat în Recomandările Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei sau în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Încărcătura sau slaba organizare a administraţiei nu sunt imputabile solicitanţilor, ci reprezintă riscul acesteia de a fi chemată în judecată şi de a plăti, eventual, şi daune pentru întârziere.

Încălcarea dreptului la soluţionarea cererii într-un termen rezonabil poate fi invocată aşadar de către intimata-reclamantă a cărei cerere, formulată în data de 26.05.2016, nu a fost soluţionată nici până astăzi, 05.12.2019, când s-a pronunţat prezenta decizie.

În plus, disp. art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată (în prezent lit. h) nu au legătură cu soluţionarea cauzei, deoarece reglementează ipoteza refuzului nejustificat de soluţionare a cererii.

În consecinţă, Curtea consideră că se impunea obligarea pârâtului la comunicarea un răspuns, în cadrul atribuţiilor prevăzute de art. 12 şi următoarele din Legea nr. 213/2015 şi prin intermediul comisiei speciale constituită în cadrul său.

Recurentul-pârât a mai susţinut, prin cererea de că, urmare a emiterii decizieie nr. 12623 din 31 ianaurie 2018, acţiunea reclamantei a rămas fără obiect, susţinere pe care Înalta Curte o apreciază a fi neîntemeiată.

Obiectul acţiunii civile de faţă este reprezentat de pretenţia reclamantei privind obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la emiterea deciziei de soluţionare a cererii de despăgubire, formulată la data de 01.03.2017, având în vedere refuzul pârâtului de a răspunde solicitării, în conformitate cu textele de lege indicate.

Prin urmare, obiectul acţiunii exista atât la data introducerii cererii, cât şi la data pronunţării hotărârii de fond, iar emiterea acestei decizie, după soluţionarea cauzei în primă instanţă, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acţiunea, ci reprezintă o punere în executare a dispoziţiilor instanţei de fond.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, excepţia invocată de recurentul-pârât.

În privinţa solicitării intimatei-reclamante de obligare a recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată în recurs, - fila x -, cheltuieli de judecată constând în onorariu avocaţial.

În cauză, trebuie avută în vedere atât jurisprudenta naţională, cât şi şi jurisprudenta C.E.D.O., care a conturat nu numai ideea că dispoziţile art. 453 C. proc. civ. sunt aplicabile în raport de culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul, ci şi cerinţa ca în analiza culpei să se aibă în vedere prejudiciul real creat părţii care a achitat cheltuielile de judecată, precum şi faptul că cheltuielile de judecată urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite şi constituie cheltuieli necesare care au fost făcute în mod real în limita unui cuantum rezonabil, aspecte care nu au fost dovedite în cauză, astfel cum reiese din înscrisurile depuse la dosar.

Temeiul juridic al obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată este reprezentat de coroborarea prevederilor art. 451 şi art. 452 C. proc. civ., fiind unanim acceptat faptul că pot fi acordate cheltuieli de judecată numai în măsura în care este demonstrat caracterul real, necesar şi rezonabil al sumelor pretinse cu acest titlu. Referindu-se la caracterul real şi necesar al cheltuielilor de judecată, legiuitorul prevede, prin dispoziţiile art. 452 C. proc. civ., că partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Or, în cauza de faţă, intimate-reclamanta a depus la dosar doar chitanţa nr. x emisă de Cabinet avocat C., în data de 19 iunie 2020, cheltuieli angajate probabil în temeiul unui contract de asistenţă juridică încheiat de intimata-reclamantă cu cabinetul de avocatură.

Construcţia juridică propusă de intimata reclamantă, nu poate fi primită întrucât actele doveditoare ale pretinselor cheltuieli de judecată nu sunt justificate de activitatea depusă de reprezentantul conveţional ales la fond, în condiţiile în care la dosarul cauzei nu a fost depusă o împuternicire de avocat, recurenta nu a fost asistată sau reprezentată de avocat iar în dosarul de recurs nu a fost depusă nicio întâmpinare.

În atare context, curtea va respinge, ca neîntemeiată, cererea de obligare a recurentului-pârât la plata cheltuililor de judecată.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de fond interpretând şi aplicând corect dispoziţiile de drept material incidente în cauză, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) şi (2) şi art. 497 C. proc. civ., în temeiul art. 496 din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 4899 din 12 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 iunie 2020.