Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 2776/2020 AI generated

Scope of FGA indemnity cap: per-claim vs. per-creditor application of Art. 15(2) Law 213/2015 to subrogated CASCO insurer claims

Case Number Decizia nr. 2776/2020
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Allowed / Granted

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice admitted the insurer's appeal, partially set aside the first-instance decision, and ordered the reversal of the administrative refusal, compelling the Insureds' Guarantee Fund to substantively reanalyze the payment request, while dismissing the claim for direct payment of the disputed sum. The dispute arose from the Fund's rejection of a subrogated claim by a CASCO insurer, which had paid an insured party and sought reimbursement from the Fund under Law No. 213/2015, arguing that the administrative entity erroneously applied the 450,000 RON guarantee cap to the insurer's entire portfolio of subrogated claims rather than to each individual insurance claim. Relying on the binding interpretation established in the Court's General Section Decision No. 29/2020, the court held that the statutory cap in Article 15(2) of Law No. 213/2015 applies per individual insurance claim resulting from subrogation, not per insurance creditor, thereby invalidating the Fund's decision which was based on an incorrect cumulative application of the limit.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 10 alin. (3) din legea nr. 503/2004, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art. 18 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014; Scope of FGA indemnity cap: per-claim vs. per-creditor application of Art. 15(2) Law 213/2015 to subrogated CASCO insurer claims: Împotriva sentinţei nr. 2263 din 12 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 10 alin. (3) din legea nr. 503/2004 şi la dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Keywords

AI generated
subrogation of insurer casco insurance insurance guarantee fund reimbursement to the insured indemnity insurance direct insurance

Cited Legislation

AI generated
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
S.A., întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art.
art. 10 alin. (3) din legea nr. 503/2004
civ., raportat la dispoziţiile art. 10 alin. (3) din legea nr. 503/2004 şi la dispoziţiile art.
art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004
503/2004 şi la dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.
art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015
a), art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art.
art. 18 alin. (1) din Legea nr. 213/2015
213/2015, art. 18 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art.
art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014
I) şi art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014.
art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015
Pe de altă parte, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, creanţa de asigurări reprezintă "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare".
art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015
În ceea ce priveşte pretinsa creanţă pe care recurenta ar deţine-o împotriva intimatului, aceasta este una condiţională, naşterea creanţei depinzând de acceptarea cererii de plată, subsecvent constatării îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 24 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 13.01.2017, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor:

- anularea deciziei nr. 3379/27.12.2016 emisă de Comisia Specială din cadrul F.G.A. şi obligarea acestuia din urmă la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cereri.

-obligarea intimatei FGA la plata sumei de 3. 708, 21, compusă din:

-3.305 RON, reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco;

-403,21 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate prin aplicarea procentului de 0,1% asupra numărului de zile de întârziere, în conformitate cu articolul 64, pct. 4, Ordinul CSA 14/2011;

- obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată avansate de reclamanta A. în vederea soluţionării prezentului litigiu.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 2584 din 26 iunie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3. Calea de atac exercitată în cauză şi motivele înfăţişate

Împotriva sentinţei nr. 2263 din 12 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 10 alin. (3) din legea nr. 503/2004 şi la dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material intertemporal, întrucât litigiul dedus judecăţii este guvernat de dispoziţiile Legii nr. 136/1995, iar nu de cele ale Legii nr. 213/2015.

În speţă, deşi instanţa de fond a reţinut în mod corect natura juridică a raportului de garantare în temeiul legii existent între părţi, a identificat greşit momentul naşterii acestui raport juridic, ca fiind cel al falimentului B..

De asemenea, a arătat recurenta că hotărârea recurată a fost dată cu greşita aplicare a normelor de drept material cuprinse în art. 4 alin. (1) lit. a), art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art. 18 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 3 lit. I) şi art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014.

Astfel, mecanismul subrogaţiei nu este anihilat de procedura administrativă instituită de Legea nr. 213/2015. Asiguratorul CASCO nu este supus unei limitări globale la pragul de 450.000 RON indiferent de numărul persoanelor în numele cărora se subrogă.

Potrivit doctrinei, "Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei (subrogaţia personală) este un mijloc de transmisiune legală sau convenţională a dreptului de creanţă, cu toate garanţiile şi accesoriile sale, către un terţ care a plătit pe creditorul iniţial, în locul debitorului."

Fiind vorba despre un transfer, creanţa se mută în patrimoniul plătitorului fără a-i fi afectată natura sau regimul juridic. Cu alte cuvinte, creanţa se transferă în patrimoniul plătitorului împreună cu toate accesoriile şi garanţiile care o însoţesc.

Ca urmare a acestor efecte, garanţiile şi limitele întinderii garanţiei de care se bucură un creditor sunt transferate către plătitor fără a fi afectate în vreun fel. Tot în lumina efectelor subrogaţiei, în măsura în care plătitorul se subrogă în drepturile mai multor creditori, el beneficiază în mod distinct (iar nu cumulat) de garanţia fiecărui creditor plătit, iar nu de o garanţie colectivă limitată la pragul de protecţie conferit unui singur creditor.

Cu alte cuvinte, în relaţia cu Fondul, recurenta A. vine din poziţia fiecărui creditor de asigurare în numele căruia s-a subrogat, beneficiind astfel de protecţia distinctă, reală şi efectivă pe care legea o conferă fiecăruia dintre aceşti creditori.

Pe de altă parte, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, creanţa de asigurări reprezintă "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare". De asemenea, dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. b), pct. (iii) din Legea 213/2015, definesc drept creditor de asigurare "persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare". Se cuvine însă a fi remarcat faptul că această limitare se adresează exclusiv persoanelor care au calitatea de creditori de asigurare priviţi în mod individual, în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) pct. III, iar nu şi celor care se subrogă în drepturile mai multor astfel de creditori, cum este cazul subscrisei în speţă.

De altfel, această interpretare este consolidată de faptul că în cuprinsul art. 15, alin. (2) nu se face nicio menţiune cu privire la o eventuală limită a despăgubirii aplicabilă persoanei îndreptăţite la plată ca urmare a declanşării mecanismului subrogaţiei, indiferent de numărul subrogaţiilor care ar interveni. Dacă aceasta ar fi fost intenţia reală a legiuitorului, atunci, în mod clar ar fi fost concretizată într-o normă expresă, precisă, neechivocă.

Deci plafonul de 450.000 de RON devine incident exclusiv în privinţa celor trei ipoteze prevăzute la art. 4 alin. (1) lit. b). Orice altă interpretare echivalează cu o adăugare la lege, din moment ce, în speţă, A. are calitatea de persoană care se subrogă în locul creditorului îndreptăţit.

A criticat recurenta hotărârea şi pentru netemeinicia considerentelor privind necesitatea interpretării unitare a Legii nr. 213/2015 şi a Legii nr. 85/2014, arătând că aplicarea instituţiei subrogaţiei nu impietează cu nimic asupra procedurii falimentului, după cum raţionamentul care propune o interpretare unitară celor două acte normative mai sus enunţate este netemeinic, dar şi străin de obiectul cauzei.

Recurenta a mai afirmat că sentinţa a fost dată cu încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În sfârşit, a prezentat recurenta argumentele care, în opinia sa, susţin obligarea intimatului pârât direct la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a acestei sume, afirmând că dispoziţiile procedurale din Legea nr. 213/2015, care reglementează modalitatea de soluţionare a cererilor de plată, conduc la concluzia că FGA este obligată să analizeze cererea şi să o soluţioneze într-o singură etapă, raportat la toate documentele justificative ataşate (inclusiv eventualele documente şi/sau informaţii suplimentare solicitate de FGA), normele aplicabile în materie şi condiţiile de asigurare din contractul de asigurare care stă la baza formulării cererii de plată.

A considerat recurenta că, odată ce intimatul FGA a soluţionat cererea de plată şi nu a înţeles să invoce alte motive de respingere decât pretinsa incidenţă a plafonului de 450.000 este evident că, fie a verificat toate celelalte condiţii şi a ajuns la concluzia că sunt îndeplinite, fie a renunţat la/a pierdut dreptul de a invoca orice alte motive de respingere, cererea fiind soluţionată pe fond.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul instanţei de recurs, intimatul-pârât Fondul de garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În apărare, a susţinut, în esenţă, că în speţă, deşi A. are un drept de creanţă născut din plata despăgubirii conform poliţei CASCO, acest drept nu poate fi îndreptat decât împotriva asigurătorului falit, cu limitările prevăzute de Legea insolvenţei, a cărei compatibilitate cu dispoziţiile Convenţiei nu a fost contestată şi nici nu face obiectul judecăţii în prezentul litigiu.

În ceea ce priveşte pretinsa creanţă pe care recurenta ar deţine-o împotriva intimatului, aceasta este una condiţională, naşterea creanţei depinzând de acceptarea cererii de plată, subsecvent constatării îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

De aceea, având în vedere că solicitarea de plată a recurentei a fost respinsă, nu se poate susţine că aceasta ar deţine un "bun" în sensul autonom al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte apreciază că au fost încălcate şi aplicate greşit dispoziţiile legale incidente în cauză, fiind atrasă sfera de aplicare a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte legea substanţială aplicabilă litigiului de faţă, argumentaţia recurentei-reclamante a fost construită, în esenţă, în jurul ideii că raportul juridic de garantare dedus judecăţii a luat naştere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, sub imperiul Legii nr. 136/1995, fiind supus unei duble condiţii (producerea evenimentului asigurat şi falimentul asigurătorului B.) şi că data intrării în faliment a asigurătorului ori data depunerii cererii de plată nu prezintă relevanţă sub aspectul naşterii obligaţiei legale de garantare ce revine intimatului-pârât.

În prim rând, Înalta Curte constată că reclamanta şi-a întemeiat cererea de plată cu precădere pe dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. b), 10, art. 12, art. 14 şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Aşadar, recurenta-reclamantă a înţeles să formuleze cererea de plată în condiţiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege.

Deşi, în finalul cererii de plată, reclamanta a indicat că cererea de întemeiază şi pe Legea nr. 136/1995, aceasta nu a indicat, în concret, textele de lege din acest act normativ, pe care le apreciază a fi incidente, iar în cuprinsul cererii a citat şi s-a raportat exclusiv dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. b) şi art. 15 alin. (2) ale Legii nr. 213/2015, astfel încât Înalta Curte apreciază că invocarea prin cererea de plată a Legii nr. 136/1995 a fost făcută pur formal. Prin urmare, în mod corect intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a soluţionat cererea de plată în raport de voinţa manifestă a reclamantei şi de actul normativ în vigoare la data formulării cererii.

În al doilea rând, Înalta Curte reţine că cererea de plată nu poate fi analizată în raport de dispoziţiile Legii nr. 136/1995, acest act normativ nemaifiind în vigoare la data depunerii cererii, iar argumentele prezentate de reclamantă, cu referire la momentul naşterii raportului de garantare, nu susţin o altă ipoteză.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, text de lege invocat, de asemenea, în cuprinsul cererii de plată depuse de reclamantă:

"În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare.", iar conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări. (...)."

Aşadar, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naşte la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată.

Totodată, potrivit art. 266 din Legea nr. 85/2014:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare şi imposibilitatea redresării se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susţinerile recurentei referitoare la naşterea acestui drept la momentul încheierii poliţei RCA.

Astfel cum în mod corect a indicat intimatul-pârât, între FGA şi recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant.

Anterior falimentului asigurătorului, între Fond şi reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligaţia legală de garantare ce revine intimatului neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asiguraţii sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu confirmă naşterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliţei RCA, deoarece Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului.

În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părţi, conform art. 1280 C. civ. şi este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, şi anume, Legea nr. 213/2015.

Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului. Pe cale de consecinţă, sunt neîntemeiate susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora momentul naşterii raporturilor de garantare este acelaşi cu momentul încheierii fiecărui contract de asigurare, reclamanta făcând o confuzie între reglementarea legală a obligaţiei de garantare în sarcina Fondului şi naşterea obligaţiei efective de garantare, în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, şi susţinerile recurentei-reclamante privitoare la nesocotirea principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile.

Înalta Curte mai constată că nemulţumirea reclamantei referitoare la legea în temeiul căreia a fost examinată cererea sa de plată este determinată strict de interpretarea pe care autoritatea pârâtă a dat-o prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/2015, care reglementează plafonul maxim al despăgubirilor, Fondul apreciind că acest plafon se aplică pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare, astfel cum a considerat recurenta. Or, această chestiune de drept nu se circumscrie unor aspecte de aplicare a legii civile în timp, Înalta Curte constatând că actul normativ care reglementează condiţiile şi procedura de soluţionare a cererii de plată este Legea nr. 213/2015, iar verificarea modalităţii de interpretare şi aplicare a acestui act normativ de către intimatul-pârât nu implică examinarea unor aspecte de aplicare temporală a legii.

Concluzionând, legea aplicabilă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară a B. S.A. (31.08.2015), a rămas definitivă sentinţa de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (28.01.2016) şi a fost depusă cererea de plată de către reclamantă.

Referitor la criticile vizând modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, precum şi a art. 2, art. 4, art. 18 alin. (1) din Legea nr. x, a art. 3 lit. i) din Legea nr. 503/2004, a art. 1593-1597 şi art. 2210 C. civ., în ceea ce priveşte modalitatea de calcul a plafonului maxim de despăgubire, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate şi conduc la reformarea parţială a soluţiei instanţei de fond.

Ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea şi aplicarea de către prima instanţă a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei şi la limitele despăgubirii acesteia sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanţei de recurs asupra criticilor reclamantei, fiind suficientă constatarea că decizia prin care intimatul-pârât a respins cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 5.117,32 RON(pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare) este nelegală, urmând a fi anulată, argumentele prezentate de recurentă cu privire la nelegalitatea actului administrativ contestat fiind întemeiate şi confirmate de considerentele deciziei pronunţate în dezlegarea unei chestiuni de drept.

Referitor la capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea directă a pârâtului la plata sumei pretinse, Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ soluţionează acţiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorităţii publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operaţiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speţă, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depăşirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenţiei sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată, iar nu şi la plata sumei pretinse. Atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie şi efectivă a acestei cereri, instanţa nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condiţiilor prevăzute de lege.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar va admite recursul şi, în rejudecare, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată, va anula actul administrativ atacat şi va obliga pârâtul să reanalizeze cererea de plată a reclamantei.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia EDO, Înalta Curte reţine că pretinsa privare de proprietate nu a fost susţinută de reclamantă prin raportare la conţinutul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, ci la interpretarea şi punerea în aplicare eronate a acestor prevederi de către intimatul-pârât (şi menţinute de prima instanţă), context în care, odată constatat caracterul fondat al criticii referitoare la modalitatea de calculare a plafonului de despăgubire pe creanţă de asigurare, iar nu pe creditor de asigurare, analiza motivului de recurs privitor la încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este lipsită de finalitate practică.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că această problemă de drept a fost dezlegată, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 29/02.03.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul celor susţinute de reclamantă, determinând casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei, Înalta Curte constată că nu mai este necesară analizarea acestor motive de recurs.

Curtea nu poate proceda însă la o analiză pe fondul pretenţiilor de despăgubiri solicitate de reclamantă, actul administrativ litigios neconţinând vreo verificare sub acest aspect, pentru ca instanţa de judecată să procedeze la un control de legalitate şi temeinicie a deciziei.

Consecinţa anulării deciziei este aceea a obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la reanalizarea cererii de plată formulate de societatea reclamantă. Chiar dacă dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ consacră caracterul de plină jurisdicţie pentru instanţa de contencios administrativ, conferindu-i posibilitatea să reformeze decizia administrativă, Curtea apreciază că aceasta poate avea loc doar în măsura în care eventuala obligare a pârâtului la reevaluarea situaţiei ar prezenta caracter exclusiv formal, lipsind litigiul de finalitatea sa firească.

Or, în speţă, această situaţie nu se regăseşte, întrucât intimatul-pârât nu a analizat fondul dreptului pretins de recurenta-reclamantă, rezumându-se la a emite decizia de respingere prin prisma reţinerii depăşirii plafonului de 450.000 de RON. A proceda altfel şi a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse implică imixtiunea instanţei de judecată în competenţa proprie pârâtului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererea de plată. Prin urmare, vor fi respinse pretenţiile recurentei- reclamantei de obligare directă la plata sumei litigioase.

Astfel, reţinând nelegalitatea Deciziei, în temeiul prevederilor art. 1 alin. (1) şi 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Curtea va admite acţiunea în parte, va anula Decizia litigioasă şi va obligă pârâtul să reanalizeze cererea de plată.

În condiţiile art. 453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata sumei de 100 RON, cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă A. S.A., reprezentând taxă judiciară de timbru.

Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. S.A., va casa, în parte, sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată, va anula Decizia nr. 3379/27.12.2016, emisă de pârât şi va obliga pârâtul să soluţioneze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă, va obliga intimatul-pârât la plata sumei de 100 RON, cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 2584 din 26 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată.

Admite în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.A.

Anulează Decizia nr. 3379 din 27 decembrie 2016 emisă de pârât.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la soluţionarea pe fond a cererii de despăgubiri.

Respinge în rest acţiunea reclamantei.

Obligă intimatul-pârât la plata sumei de 100 RON către recurenta- reclamantă A. S.A., cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 iunie 2020.