Admissibility of constitutional exception regarding evidence readministration in appeal proceedings

Şedinţa publică din data de 08 noiembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin încheierea din data de 05.10.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2023, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 420 alin. (5) din C. proc. pen. formulată de recurentul A..

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, Înalta Curte, în esenţă, a reţinut că prevederile a căror neconstituţionalitate se invocă nu au legătură şi nu pot influenţa modalitatea de rezolvare a cererii cu care este investită instanţa în dosarul de faţă, apreciindu-se că, pentru a avea o înrâurire asupra soluţionării cauzei, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 420 alin. (5) C. proc. pen. trebuia, eventual, ridicată cu ocazia soluţionării cauzei pe fondul apelului.

II. Împotriva încheierii din data de 05.10.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2023 a declarat recurs în termen legal recurentul A..

Recurentul A. nu a motivat în scris recursul declarat.

În esenţă, prin susţinerile orale din cursul dezbaterilor, recurentul a solicitat admiterea recursului, apreciind că dispoziţiile art. 420 alin. (5) C. proc. pen. sunt neconstituţionale, apreciind că trebuie avut în vedere că sintagma "instanţa de apel poate administra anumite probe în faza judecării apelului" intră în contradicţie directă cu Constituţia României, în sensul că atunci când se pronunţă o hotărâre de achitare, instanţa de apel, luând concluziile parchetului, administrează toate probele de la urmărire penală şi de la instanţa de fond, pentru că se solicită pronunţarea unei hotărâri contrare, respectiv condamnarea inculpatului.

Or, din moment ce a fost condamnat şi solicită pronunţarea unei hotărâri de achitare, atunci şi instanţa de apel are obligaţia să asigure toate garanţiile procedurale, practic să dubleze procedura în această fază procesuală, readministrând probele.

A susţinut că a invocat excepţia de neconstituţionalitate în faţa Înaltei Curţi tocmai în raport de acest argument. În plus, nu se poate reţine că judecarea apelului nu are legătură cu cauza, pentru că toate cererile şi excepţiile invocate au legătură doar cu acea cauză penală.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi şi Casaţie la data de 01.11.2023, fiind repartizată aleatoriu, cu termen de judecată la data de 08.11.2023.

III. Analizând recursul declarat de recurentul A., Înalta Curte constată acesta este nefondat, încheierea atacată fiind legală şi temeinică pentru următoarele considerente:

Excepţia de neconstituţionalitate constituie un remediu procedural prin care cetăţenii îşi pot apăra drepturile şi libertăţile fundamentale prin intermediul instanţei de control constituţional, invocând neconformitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă cu Constituţia României.

Din interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, rezultă faptul că, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate, controlul de constituţionalitate este unul a posteriori (ulterior) şi implică examinarea prealabilă a unor condiţii de admisibilitate, prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ.

Cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, poate pronunţa fie sesizarea Curţii Constituţionale (când sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prev. de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992) sau respingerea cererii de sesizare, excepţia fiind inadmisibilă (când aceasta nu îndeplineşte condiţiile prev. de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992). În situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, potrivit art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curţii Constituţionale este obligatorie.

Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, împotriva soluţiei de respingere poate fi formulat recurs în termen de 48 de ore de la pronunţare.

Obiectul acestei căi de atac îl reprezintă verificarea aprecierii instanţei ierarhic inferioare cu privire la soluţia de respingere pe care aceasta a adoptat-o cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, motivată de neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate.

Revenind la cererea de sesizare formulată, Înalta Curte reţine că, pentru a putea învesti în mod legal instanţa de control constituţional, instanţa de judecată în faţa căreia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate verifică următoarele:

1. calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

2. dacă actul normativ criticat este un act de reglementare primară care trebuie să fie în vigoare la momentul sesizării;

3. condiţia ca actul normativ să fie unul relevant în cauza pendinte, respectiv să aibă legătură cu soluţionarea cauzei;

4. condiţia ca legea sau ordonanţa ori dispoziţia criticată să nu fi fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Astfel, condiţiile de admisibilitate sunt strict prevăzute de lege, au caracter imperativ şi sunt de ordine publică.

Procedând la o nouă reexaminare a celor patru condiţii anterior menţionate, Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.

Aplicând mutatis mutandis (schimbând ceea ce este de schimbat) decizia Curţii Constituţionale nr. 591/21.10.2014, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate", aceasta fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului. Sigur, o atare examinare nu se opune dispoziţiilor art. 2 sau art. 29 din Legea nr. 47/1992, care statuează că instanţa de control constituţional este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România şi autoritatea competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea sus-menţionată.

Astfel cum a statuat prin jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională se pronunţă asupra litigiului de natură constituţională numai în limitele stabilite prin actul de sesizare, iar instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate are, în conformitate cu legea, nu doar competenţa, ci şi obligaţia corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională în strictă conformitate cu specificul cauzei şi cu dispoziţiile legale incidente.

Examinând în aceste coordonate de admisibilitate cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, în raport şi de criticile formulate de recurent, Înalta Curte constată:

Referitor la prima condiţie, respectiv calitatea de parte a autorului excepţiei se constată că aceasta este îndeplinită. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de una dintre părţile din proces (recurentul A.) în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie învestită cu soluţionarea recursului declarat de inculpatul A. împotriva dispoziţiilor cuprinse în încheierea de şedinţă din data de 10.07.2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2021 prin care au fost respinse, ca inadmisibile, cererile de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 308 C. pen., art. 375 alin. (3), art. 396 alin. (10), art. 161, art. 293 alin. (3) şi art. 160 alin. (4) C. proc. pen.

În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, respectiv ca actul normativ criticat să fie un act de reglementare primară care trebuie să fie în vigoare la momentul sesizării, Înalta Curte constată că şi această condiţie este îndeplinită. Excepţia de neconstituţionalitate vizează dispoziţiile art. 420 alin. (5) C. proc. pen., Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen. fiind în vigoare de la 01.02.2014.

Referitor la cea de-a patra condiţie, respectiv ca textul de lege criticat să nu fi fost anterior declarat neconstituţional, se constată neîndoielnic îndeplinită şi această exigenţă.

Aşadar, Înalta Curte constată îndeplinite condiţiile de admisibilitate privind calitatea autorului excepţiei de a fi parte într-un proces în curs de soluţionare, actul normativ criticat să fie un act de reglementare primară care trebuie să fie în vigoare la momentul sesizării şi inexistenţa unei decizii prin care Curtea Constituţională să fi sancţionat anterior acel text de lege.

În ceea ce priveşte condiţia referitoare la legătura normei contestate cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte constată că aceasta nu este îndeplinită, reţinând că decizia Curţii Constituţionale trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra desfăşurării procesului, cerinţa relevanţei fiind expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului între părţi.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte subliniază că scopul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală, ci de a împiedica pronunţarea unei soluţii întemeiate pe o dispoziţie neconstituţională. Fiind un remediu procesual, excepţia de neconstituţionalitate vizează în principal verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii prevăzute de actele normative primare care are legătură cu soluţionarea cauzei.

Prin demersul întreprins, în esenţă, recurentul invocă modalitatea în care legiuitorul a reglementat art. 420 alin. (5) C. proc. pen. care reglementează modalitatea de administrare/readministrare a probelor în faţa instanţei de apel.

În opinia acestuia, respectivele dispoziţii nu sunt constituţionale şi echitabile, având în vedere că, în situaţia în care se dispune achitarea unui inculpat, instanţa de apel readministrează probele pe care şi-a întemeiat soluţia de achitare, iar în situaţia când se dispune condamnarea unui inculpat, acesta solicitând achitarea, readministrarea probelor nu este obligatorie.

Examinând criticile recurentului, Înalta Curte apreciază că o soluţie de admitere a excepţiei nu ar influenţa soluţia cu privire la cauza dedusă judecăţii (recurs - art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992). Practic, soluţionarea cauzei cu care este învestită instanţa supremă nu depinde de dispoziţiile legale criticate.

Aceasta deoarece excepţia de neconstituţionalitate nu vizează cadrul procesual reglementat de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 care se referă la recursul declarat împotriva unei încheieri prin care a fost respinsă o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale, ci antamează modalitatea de administrare a probelor în faza procesuală a apelului.

Din această perspectivă, problema incidentă de constituţionalitate nu este utilă soluţionării litigiului în cadrul căruia a fost ridicată.

Prin urmare, o eventuală admitere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale şi, subsecvent, declararea ca neconstituţionale a dispoziţiilor art. 420 alin. (5) C. proc. pen., nu ar avea nicio înrâurire asupra soluţiei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cauza având ca obiect recursul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziţiilor cuprinse în încheierea de şedinţă din data de 10.07.2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2021 prin care au fost respinse, ca inadmisibile, cererile de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 308 C. pen., art. 375 alin. (3), art. 396 alin. (10), art. 161, art. 293 alin. (3) şi art. 160 alin. (4) C. proc. pen., motiv pentru care cererea de sesizare a Curţii Constituţionale apare ca fiind inadmisibilă.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, faţă de lipsa unei legături efective între necesitatea exercitării unui control de constituţionalitate şi soluţionarea cauzei, în temeiul art. 29 alin. (5) din aceeaşi lege, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 19 octombrie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2023.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu cheltuieli judiciare către stat.

Potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul A., în cuantum de 340 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 19 octombrie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2023.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul A., în cuantum de 340 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 08 noiembrie 2023.