Application of lex mitior to EU financial fraud offenses after constitutional invalidation of prescription interruption clauses

Şedinţa publică din data de 2 noiembrie 2023

Asupra cauzei de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 1547/31.12.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală s-au dispus, printre altele, următoarele pentru contestatorul A.:

În baza art. 48 din C. pen. rap. la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (1), (2) din C. proc. pen., l-a condamnat pe inculpatul A. , la pedeapsa de 2 (doi) ani şi 6 (şase) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de "complicitate la folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în formă continuată" (două acte materiale).

În baza art. 67 alin. (2) din C. pen. rap. la art. 66 alin. (3) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o durată de 1 (unu) an, ce se execută în condiţiile art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de la data rămânerii definitive a sentinţei şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 322 din C. pen. cu aplic. art. 5 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (1), (2) din C. proc. pen., l-a condamnat pe inculpatul A., cu aceleaşi date de identificare, la pedeapsa de 1 (unu) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de "fals în înscrisuri sub semnătură privată".

În baza art. 67 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 66 alin. (3) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o durată de 1 (unu) an, ce se execută în condiţiile art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de la data rămânerii definitive a sentinţei şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., a contopit pedepsele principale stabilite prin sentinţă şi a aplicat inculpatului A. pedeapsa cea mai grea de 2 (doi) ani şi 6 (şase) luni închisoare la care a adăugat un spor obligatoriu de 4 (patru) luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 2 (doi) ani şi 10 (zece) luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară rezultantă a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o durată de 1 (unu) an, ce se execută în condiţiile art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

În baza art. 45 alin. (5) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de la data rămânerii definitive a sentinţei şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

Prin decizia penală nr. 426/A din data de 14.04.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2017, s-au decis, printre altele, următoarele:

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de apelantul-inculpat A. împotriva sentinţei penale 1547/31.12.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală.

S- a desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi în fond, rejudecând:

În baza art. 48 din C. pen. rap. la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (1), (2) din C. proc. pen., l-a condamnat pe inculpatul A., la pedeapsa de 2 (doi) ani şi 6 (şase) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de "complicitate la folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în formă continuată" (două acte materiale).

În baza art. 67 alin. (2) din C. pen. rap. la art. 66 alin. (3) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o durată de 1 (unu) an.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.

În baza art. 322 din C. pen. cu aplic. art. 5 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (1), (2) din C. proc. pen., l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 1 (unu) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de "fals în înscrisuri sub semnătură privată".

În baza art. 67 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 66 alin. (3) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o durată de 1 (unu) an.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.

În baza art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., a contopit pedepsele principale stabilite prin decizia contestată şi a aplicat inculpatului A. pedeapsa cea mai grea de 2 (doi) ani şi 6 (şase) luni închisoare la care adaugă un spor obligatoriu de 4 (patru) luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 2 (doi) ani şi 10 (zece) luni închisoare.

În baza art. 91 din C. pen. a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani şi 10 luni închisoare pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani, conform dispoziţiilor art. 92 din C. pen.

Conform dispoziţiilor art. 93 din C. pen., a decis ca pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a. să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti la datele fixate de acesta;

b. să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c. să anunţe în prealabil schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d. să comunice schimbarea locului de muncă;

e. să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor de existenţă.

Conform dispoziţiilor art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., a impus inculpatului obligaţia de a participa la un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

Conform dispoziţiilor art. 93 alin. (3) din C. pen., a decis că inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 1 sau Poliţia Locală Sector 1 Bucureşti.

A atras atenţia inculpatului, conform dispoziţiilor art. 96 din C. pen., asupra consecinţelor ce au ca urmare revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în situaţia în care, dacă pe parcursul termenului de supraveghere, cu rea credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse, urmând a se dispune executarea pedepsei.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară rezultantă a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o durată de 1 (unu) an, ce se execută în condiţiile art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen.

În baza art. 45 alin. (5) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pedeapsă ce se va executa în situaţia revocării suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

Prin decizia penală nr. 1208 din data de 15.06.2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, cu majoritate, în baza art. 432 alin. (1) din C. proc. pen. a fost admisă contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 426/A/14.04.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală în dosarul nr. x/2017.

A fost desfiinţată decizia penală nr. 426/A/14.04.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală în dosarul nr. x/2017, exclusiv sub aspectul laturii penale şi numai cu privire la contestatorul A..

În baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. a fost admis apelul declarat de apelantul - inculpat A. împotriva sentinţei penale nr. 1547 din data de 31.12.2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală în dosarul nr. x/2017.

A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală apelată, exclusiv pe latură penală, numai în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A., şi rejudecând:

În baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. c) şi d), alin. (2) din C. pen., art. 155 din C. pen., în forma în vigoare în perioada 25.06.2018-30.05.2022, cu reţinerea art. 5 din C. pen., a încetat procesul penal faţă de inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de:

- complicitate la folosirea sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în formă continuată (2 acte materiale comise în cursul anului 2012), prev.de art. 48 din C. pen. rap. la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi

- fals în înscrisuri sub semnătură privată (comisă în data de 16.11.2012), prevăzută de art. 322 din C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen., întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate care nu sunt contrare prezentei decizii.

Pentru a hotărî în acest sens, s-a apreciat că instanţa de control judiciar nu a discutat şi nici analizat incidenţa dispoziţiilor referitoare la prescripţia răspunderii penale. Prin urmare, Curtea a apreciat că această împrejurare constituie o eroare de procedură în sensul dispoziţiilor art. 426 lit. b) din C. proc. pen.

Au fost avute în vedere dispoziţiile deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial la data de 25 iunie 2018, a deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale.

Curtea a reţinut că infracţiunea de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în formă continuată - 2 acte materiale comise în cursul anului 2012, este prevăzută şi sancţionată de dispoziţiile art. 181 din Legea nr. 78/2000 cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani, astfel încât termenul de prescripţie a răspunderii penale este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., de 8 ani.

Infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, comisă în data de 16.11.2012, este prevăzută şi sancţionată de dispoziţiile art. 322 din C. pen. cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani sau amendă, astfel încât termenul de prescripţie a răspunderii penale este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., de 5 ani.

Conform art. 154 alin. (2) din C. pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii infracţiunii […].

Aşadar, în cauză, pentru infracţiunea de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, săvârşită în formă continuată, termenul de prescripţie a răspunderii penale, de 8 ani, a început să curgă în anul 2012 (data ultimului act material) iar pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată cu data de 16.11.2012.

Astfel, având în vedere că infracţiunea prev. de art. art. 181 din Legea nr. 78/2000 a fost săvârşită în anul 2012, pedeapsa prevăzută de lege fiind închisoarea de la 2 ani la 7 ani, iar, conform art. 155 alin. (1), (2) din C. pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale a început să curgă la data săvârşirii infracţiunii (data ultimului act material, conform alin. (2) al art. 154 din C. proc. pen.), fiind de 8 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., rezultă că, prin aplicarea C. pen. în vigoare între publicarea în Monitorul Oficial al României nr. 518 din 25 iunie 2018 a deciziei nr. 297/2018 a CCR şi data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă din data de 30.05.2022 - care nu prevede nici un caz de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale - se poate constata că termenul de prescripţie al răspunderii penale a inculpatului cu privire la comiterea acestei infracţiuni s-a împlinit în anul 2020.

Tot astfel, cu privire la infracţiunea prev. de art. 322 din C. pen., comisă în data de 16.11.2012, pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amendă, astfel încât termenul de prescripţie a răspunderii penale este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., de 5 ani, termen care s-a împlinit la data de 15.11.2017.

În consecinţă, s-a menţionat că se impune înlăturarea, pe calea contestaţiei în anulare, a erorii de procedură, în condiţiile în care instanţa de apel a omis să analizeze incidenţa prescripţiei răspunderii penale, deşi la dosar existau mijloace de probă care relevau probe - împrejurări de fapt, cu privire la această cauză de încetare a procesului penal, respectiv data comiterii faptei pentru care a fost trimisă în judecată inculpata, fiind necesar a fi aplicate dispoziţiile legale care reglementează prescripţia.

Curtea, analizând apelul formulat de inculpatul A., a constatat că acesta a solicitat încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale (art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.).

Inculpatul A. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul din data de 02.02.2017 emis în dosarul de urmărire penală nr. 917/P/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- "complicitate la folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în formă continuată (două acte materiale)", faptă prev. de art. 48 din C. pen. rap. la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 alin. (1) din C. pen. şi

- "fals în înscrisuri sub semnătură privată", faptă prev. de art. 322 din C. pen. cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen., ambele cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen.

În fapt, în sarcina inculpatului A. s-a reţinut că

- în cursul anului 2012, în calitate de asociat al S.C. B. S.R.L., beneficiar al proiectului finanţat cu fonduri europene "Modernizarea serviciilor oferite clienţilor prin dotarea cu echipamente şi tehnologii noi a cabinetului stomatologic B. SRL", cod SMIS 18654, a stabilit înţelegeri cu inculpatul C. şi martorul D., reprezentanţi ai S.C. E. S.R.L., precum şi cu inculpatul F., reprezentant al S.C. G. S.R.L., în a le atribui, în mod preferenţial, contracte de furnizare echipamente IT şi mobilier, sens în care le-a indicat acestora să furnizeze oferte de preţ nereale, în baza cărora să poată întocmi formalităţile procedurilor de selecţie de oferte, obligatorii în cadrul proiectului cu finanţare europeană, documente care ulterior au fost depuse de către inculpata H., la cererile de rambursare nr. x şi nr. 3, în vederea rambursării din fonduri europene a achiziţiilor menţionate;

De asemenea, în vederea realizării scopului infracţional, făcând parte din comisia de evaluare a ofertelor privind achiziţia de echipamente IT şi de mobilier specific, alături de suspecta I. şi inculpata H., cu toate că avea cunoştinţă despre faptul că ofertanţii depuseseră documente false (în principal declaraţiile intitulate "Formularul 1 - Certificat de participare la licitaţie cu ofertă independentă" depuse şi semnate de către fiecare participant la licitaţie -S.C. E. S.R.L. - reprezentanţi C. şi D., S.C. J. S.R.L. - reprezentant K.

şi S.C. L. S.R.L. - reprezentant M., cu privire la echipamentele IT şi S.C. G. S.R.L. - reprezentant F., S.C. N. S.R.L. - reprezentant O. şi S.C. P. S.R.L. - reprezentanţi Q. şi R. care atestau că nu au existat înţelegeri între participanţi, deşi asemenea înţelegeri existaseră în realitate în legătură cu societăţile care urmau să fie declarate câştigătoare, dar şi celelalte documente de participare la licitaţie descrise anterior), întocmite de către martorul D. şi F., astfel încât să-i avantajeze la atribuirea contractelor, dar şi să poată fi folosite de către reprezentanţii S.C.

B. S.R.L. la autoritatea de management, a validat proceduri de licitaţie în datele de 27.07.2012 şi 28.09.2012 privind achiziţia de echipamente şi programe informatice şi licitaţia din data de 16.11.2012 privind achiziţia de mobilier specific, având drept consecinţă încheierea mai multor contracte de achiziţie, respectiv: două contracte de furnizare echipament IT de către S.C. E. S.R.L. pentru lotul x (switch - 2 buc., router - 1 buc., acces point - 2 buc., UPS - 7 buc.) şi lotul x (sistem de avertizare anti incendiu şi antiefracţie) în data de 30.07.2012, şase contracte de furnizare echipament IT (nr. 12-17) de către S.C.

E. S.R.L., aferente celor şase loturi de achiziţionat (Lot 1: centrala telefonică; Lot 2: rack 19"; Lot 3: echipamente audio - preamplificator audio, 2 actuatoare audio, sursă alimentare actuatoare audio, 10 amplificatoare de cameră, 3 staţii de amplificare semnal audio, sursă de muzică - CD player cu mp3 şi 14 boxe de 40 W încastrate în tavan fals -; Lot 4: 10 televizoare tip LCD diagonala 101 cm; Lot 5: server şi nouă staţii de lucru şi Lot 6: UPS 15KVA trifazat), două contracte de furnizare mobilier de către S.C. G. S.R.L., cu nr. x şi nr. y, în valoare de 45.100,02 de RON, respectiv 67.649,98 de RON (Lot 1:

Mobilier cabinet specific - 3 buc.; Lot 2: Corp mobilier recepţie, corp mobilier tip banchetă, spătar şi şezut piele naturală crem), contracte şi proceduri de licitaţie ce au fost depuse ulterior la autoritatea contractantă - Agenţia pentru Dezvoltare Regională Bucureşti-Ilfov (A.D.R.B.I.) de către inculpata H. în cadrul cererii de rambursare nr. x (contractele încheiate la data de 30.07.2012 cu S.C. E. S.R.L., pentru suma de 80.996,80 de RON, ce a fost inclusă de către beneficiar în cuprinsul cererii de rambursare alături de alte cheltuieli efectuate în cadrul proiectului, suma nerambursabilă aprobată la plată pentru aceste contracte fiind de 67.964 de RON cu TVA, respectiv 54.810 RON fără TVA - suma eligibilă aprobată) şi în cadrul cererii de rambursare nr. x, (contractele încheiate la datele de 08.10.2012 şi 03.12.2012, pentru suma de 239.195,67 de RON, cerere respinsă la plată ca urmare a unor suspiciuni de fraudă).

- în calitate de membru în comisia de evaluare a ofertelor de mobilier specific alături de inculpata H. şi suspecta I., a consemnat, în mod nereal, în procesul-verbal de evaluare a ofertelor de mobilier specific (16.11.2012) faptul că, S.C. G. S.R.L. a depus un certificat constatator O.N.R.C., deşi această societate nu depusese un astfel de document, de natură a o declara neeligibilă, proces-verbal folosit apoi de către inculpata H. la cererea de rambursare nr. x, în scopul obţinerii sumei de 239.195,67 de RON, sumă neacordată ca urmare a suspiciunilor de fraudă;

Curtea a reţinut că apelul inculpatului este fondat întrucât la data de 14.04.2022, când au fost iniţial soluţionate apelurile declarate în cauză, se impunea constatarea că termenul de prescripţie a răspunderii penale era împlinit în raport cu infracţiunile deduse judecăţii mai sus indicate pentru inculpatul A..

Opinia Curţii se întemeiază pe aplicarea art. 155 alin. (1) din C. pen. în configuraţia ulterioară Deciziei nr. 297/26.04.2018 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518/25.06.2018, ca lege penală mai favorabilă, dispoziţii care nu mai prevedeau niciun caz de întrerupere a termenului prescripţiei răspunderii penale, determinând implicit inaplicabilitatea art. 155 alin. (4) C. pen. - termenul special al prescripţiei răspunderii penale.

Prin urmare, criticile aduse de apelantul -inculpat sentinţei penale apelate sunt fondate, impunându-se încetarea procesului penal în temeiul art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., ca urmare a incidenţei prescripţiei răspunderii penale.

Împotriva deciziei penale nr. 1208 din data de 15 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. privind pe intimatul inculpat A..

Cauza a fost a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 22.08.2023, când s-a stabilit termen la data de 19.10.2023, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) din C. proc. pen.

Cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. a fost întemeiată pe cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

În motivarea cererii, s-a arătat că, în mod greşit, Curtea de Apel Bucureşti a dispus încetarea procesului penal în temeiul art. 16 lit. f) din C. proc. pen., faţă de inculpat în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de complicitate la folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în formă continuată (două acte materiale), faptă prevăzută de art. 48 din C. pen. rap. la art. 18' alin. (1) din Legea 78/2000, cu aplic, art. 35 alin. (1) din C. pen. si art. 5 alin. (1) din C. pen., motivat de împlinirea termenului general de prescripţie a răspunderii penale.

Astfel, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat ca obligatorie aplicarea în cauză a interpretării date de considerentele Deciziei CCR nr. 358/2022 prevederilor privind prescripţia răspunderii penale, ca lege mai favorabilă, fără a avea în vedere că în cazul prescripţiei răspunderii penale Curtea Constituţională a României a pronunţat două decizii contradictorii (nr. 297/2018 şi nr. 358/2022), iar principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene impune instanţei naţionale să asigure efectul deplin al cerinţelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică naţională, chiar şi ulterioară, care este contrară unei dispoziţii de drept al Uniunii.

În consecinţă, pentru respectarea acestui principiu, având în vedere că infracţiunea ce face obiectul cauzei este o infracţiune care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, instanţa trebuia să facă aplicarea directă a prevederilor dreptului european, având în vedere prescripţia răspunderii penale, în interpretarea dată prin prisma deciziei nr. 297/2018 a CCR.

Prin încheierea de şedinţă din data de 19 octombrie 2023, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 1208 din data de 15 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A., ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".

Acest caz de casare poate fi invocat atunci când, faţă de actele şi lucrările dosarului, prin hotărârea recurată s-a reţinut în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din C. proc. pen., dispunându-se încetarea procesului penal.

În speţă, recurenta a solicitat să fie casată decizia instanţei de apel, în principal, pentru că principiul supremaţiei dreptului UE impune instanţei naţionale să asigure efectul deplin al cerinţelor acestuia şi să lase neaplicată orice reglementare sau practică naţională care este contrară unei dispoziţii de drept a Uniunii. Este vorba despre Decizia nr. 67/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale.

Incidenţa Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În raport cu problematica juridică relevată de recurentă (greşita încetare a procesului penal prin aplicarea unei decizii a ICCJ, respectiv a două decizii pronnţate de CCR) şi de argumentele prezentate (preeminenţa dreptului Uniunii faţă de dreptul intern), se impune menţiunea că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie recunoaşte, pe deplin şi fără rezerve, supremaţia dreptului Uniunii, şi, în limitele competenţelor legitime, aplică cu prevalenţă, dispoziţiile acestuia. Astfel, instanţa supremă urmăreşte ca, prin valorificarea interpretărilor date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (în continuare, CJUE) în deciziile pronunţate, să le asigure eficienţa practică, ţinând seama, în mod corespunzător, de domeniul de aplicare al acestora.

Preliminar analizei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că obiectul pe fond al cauzei îl constituie infracţiuni prev. de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, care face parte din Secţiunea a 41-a "Infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene".

Astfel, ratione materiae, acestea pot face obiectul examenului de conformitate cu interpretarea dată de CJUE în jurisprudenţa sa, cel mai recent în cauza C-107/23 din 24.07.2023. Hotărârea pronunţată în această cauză a fost generată de o sesizare cu o cerere de decizie preliminară făcută de o instanţă din România, vizând interpretarea dispoziţiilor dreptului intern care reglementează materia prescripţiei răspunderii penale, în legătură cu principiile legalităţii incriminării şi pedepsei şi regimul aplicării legii penale mai favorabile, prin prisma respectării dreptului Uniunii, a art. 325 alin. (1) din TFUE, art. 49 alin. (1) din Cartă, art. 2 din Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene (par. 73-74 din Hotărâre).

Înalta Curte de Casaţi şi Justiţie reţine că, potrivit art. 19 alin. (1) şi (3) lit. b) din TUE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene asigură interpretarea dreptului Uniunii, respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor.

Oferind reperele necesare înţelegerii procedurii prevăzută de art. 267 din TFUE, Curtea de Justiţie notează că aceasta e întemeiată pe o separare clară a funcţiilor între statele naţionale şi Curte, şi că instanţa naţională este singura competentă să constate şi să aprecieze situaţia de fapt din litigiul naţional, precum şi să interpreteze şi să aplice dreptul naţional (pct. 76 din Hotărârea C-107/23 din 24.07.2023, Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi şi alţii, C-158/21, EU:C:57, pct. 61, Hotărârea din 21 martei 2023, Mercedes-Benz Group, C-100/21, EU:C:2023:229, pct. 59).

Prin urmare, CJUE furnizează elemente de interpretare a dreptului Uniunii, în coordonatele fixate de instanţa de trimitere, necesare pentru soluţionarea litigiului asupra căruia urmează să se pronunţe (pct. 23 din Hotărârea din 5 decembrie 2017, Cauza C-42/17, Marea Cameră; Hotărârea din 5 iulie 2016, Ognyanov, C-614/14, EU:C:2016:514, pct. 16), în cazul infracţiunilor de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

Raportând datele obiectului cauzei pe fond la limitele trasate prin interpretarea făcută de CJUE în Hotărârea C-107/23 din 24.07.2023, se constată că prezintă relevanţă, în special, punctele 95-138 din Hotărâre, din secţiunea "obligaţiile ce revin instanţelor". În esenţă, sunt reamintite principii şi orientări din jurisprudenţa anterioară, cu accent pe:

- obligaţia de a interpreta reglementările naţionale conform dreptului Uninii şi de a lăsa neaplicate, la nevoie, dispoziţii sau practici naţionale contrare acestuia în cazul fraudelor grave care aduc atingere intereselor financiare ale UE -pct. 95,97,98,99 (aspect cu care ICCJ este, în principiu, în acord, însă în limitele ce vor fi arătate);

- efectul direct al art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF -pct. 96 (aspect de necontestat).

În egală măsură şi consecventă jurisprudenţei anterioare, Curtea de la Luxemburg pune accent pe obligaţia instanţelor de a verifica dacă, lasând neaplicate decizii sau practici naţionale, drepturile fundamentale se mai bucură de protecţie, aşa cum cere Carta şi principiile de bază ale dreptului Uniunii -pct. 100-101 (aspect cu care, de asemenea, ICCJ este în acord).

În continuare, CJUE prezintă interpretarea făcută de instanţa de trimitere principiilor legalităţii infracţiunilor şi pedepselor şi a aplicării retroactive a legii penale mai favorabile şi concluzionează că efectele unei decizii a Curţii Constituţionale se limitează la perioada ulterioară publicării ei în Monitorul oficial (pct. 122), iar instanţele naţionale ar fi obligate "să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile ce permite punerea in discuţie a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare".

Înalta Curte reţine că ansamblul considerentelor Hotărârii CJUE, reliefează omisiuni şi informaţii neconforme ale instanţei de trimitere care au influenţat procesul de interpretare, aspect important în contextul în care în jurisprudenţa sa instanţa de la Luxemburg a subliniat că îi revine obligaţia "de a lua în considerare, în cadrul repartizării competenţelor între instanţele Uniunii şi instanţele naţionale, contextul factual şi normativ, astfel cum este definit în decizia de trimitere, în care se încadrează întrebările respective" (Hotărârea din 26 octombrie 2017, S., C-39/16, EU:C:2017:813, pct. 38, Cauza C42/17 "Taricco 2", pct. 24)".

Informaţiile şi explicaţiile instanţei de trimitere neconforme.

Înalta Curte constată că sub trei aspecte (cel puţin) informaţiile şi explicaţiile instanţei de trimitere sunt incomplete sau neconforme:

1) -explicaţiile vizând efectele pe care le produce o decizie de neconstituţionalitate în dreptul intern (pct. 105-106, 113 din cererea de hotărâre preliminară);

2) -oferirea unei interpretări proprii, izolate şi contrară jurisprudenţei obligatorii a ICCJ (Decizia 67/2022) şi CCR prin care neagă natura şi regimul juridic al situaţiei analizate, ca fiind o succesiune de legi penale în timp, cu incidenţa inerentă a legii penale mai favorabile (pct. 95-96, 105, 121 din cererea de hotărâre preliminară);

3) -omisiunea de a furniza toate elementele ce configurează natura şi regimul normelor care reglementează legalitatea incriminării şi pedepselor în dreptul nostru. Pe cale de consecinţă, Hotărârea CJUE nu se referă la standardul de protecţie circumscris interdicţiei aplicării retroactive/ultraactive a legii penale mai severe, principii esenţiale atât în dreptul Uniunii cât şi în jurisprudenţa CEDO.

În procesul de evaluare a conformităţii normelor cu dreptul Uniunii, folosind informaţiile şi explicaţiile instanţei de trimitere, CJUE reţine următoarele:

"Contrar standardului naţional de protecţie referitor la previzibilitatea legii penale, care, potrivit instanţei de trimitere, se limitează la neutralizarea efectului de întrerupere al actelor de procedură efectuate în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, şi 30 mai 2022, data intrării în vigoare a O.U.G nr. 71/2002, standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) ar permite, cel puţin în anumite cazuri, neutralizarea efectului de întrerupere al unor acte de procedură efectuate chiar şi înainte de 25 iunie 2018, dar după intrarea în vigoare a C. pen. la 1 februarie 2014, respectiv pentru o perioadă mai mare de patru ani" (pct. 122).

Totodată, în acelaşi context argumentativ, vorbind despre standardul naţional de protecţie al drepturilor fundamentale şi folosind informaţiile şi interpretările oferite de instanţa de trimitere, CJUE conchide [folosind sintagma "În consecinţă..."] că instanţele naţionale nu pot, ca în cazul infracţiunilor de fraudă gravă ce aduc atingere intereselor financare ale Uniunii, să aplice standardul de protecţie referitor la principiul aplicării legii penale mai favorabile (lex mitior) pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie prin acte de procedură intrvenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale (pct. 124 din Hotărâre).

În primul rând, este de reţinut că, în ceea ce priveşte deciziile Curţii Constituţionale, efectele acestora se aplică nu doar în privinţa raporturilor juridice ce urmează a se naşte după publicarea în Monitorul oficial, (facta futura), aşa cum a explicat instanţa de trimitere, ci şi situaţiilor juridice pendinte şi, în mod excepţional, unor situaţii care au devenit facta praeterita, în temeiul art. 147 alin. (1) din Constituţie şi a jurisprudenţei dezvoltate pe marginea acestuia de către Curtea Constituţională (Decizia nr. 847 din iulie 2008, Decizia nr. 26 din 3 martie 2016).

Curtea Constituţională a stabilit că decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor (Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 605 din 14 august 2008).

Aşadar, o normă juridică care a fost declarată neconstituţională s-a bucurat doar anterior de prezumţia de conformitate cu Constituţia, ulterior unui astfel de moment, însă, respectiva normă nemaiputând fi valorificată juridic în niciun fel, deoarece ar conduce la consfiinţirea ultraactivităţii acesteia, contrar oricărei prevederi legale. În consecinţă, orice cauză în care este incidentă o decizie a Curţii Constituţionale admisă este considerată pendinte până la finalizarea procesului penal. În acest sens, Curtea Constituţională a subliniat că excepţia de neconstituţionalitate nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii numai raporturilor juridice care urmează a se naşte, (deci unor situaţii viitoare ipotetice), întrucât şi-ar pierde esenţialmente caracterul concret.

Curtea Constituţională a mai reţinut că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia (cauze pendinte), în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile, indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanţă este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional se produc erga omnes (Decizia nr. 660 din 4 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 525 din 2 august 2007; Decizia nr. 5 din 9 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 74 din 31 ianuarie 2007; Decizia 126 din 3 martie 2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 185 din 11 martie 2016).

Explicaţiile furnizate de către instanţa de trimitere cu privire la întinderea duratei neutralizării efectului de întrerupere al actelor de procedură, potrivit interpetării constituţionale tradiţionale din dreptul intern, şi legătura directă a acesteia cu standardul naţional de protecţie referitor la previzibilitatea legii penale sunt echivoce şi, prin urmare, neconforme.

În al doilea rând, informaţiile neconforme oferite de instanţa de trimitere cu privire la calificarea normelor care reglementează legalitatea incriminării şi legalitatea sancţiunilor penale, activitatea legii penale şi a principiilor adiacente, a condus şi la ignorarea efectului aplicării ultraactive/retroactive a legii penale mai severe, principii de bază ale dreptului Uniunii şi jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului (în continuare, CtEDO).

Interdicţia aplicării retroactive a legii penale mai severe în procesul penal, în cazul unei succesiuni de legi penale în timp.

Acest principiu este unul fundamental, fiind prevăzut în Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului (în art. 7), şi Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (art. 49), documente care interzic aplicarea legii penale mai severe. Conceptul este unul esenţial, adiacent principiului legalităţii incriminării şi sancţiunilor penale, indisolubil legat de statul de drept. Acesta din urmă este, la rându său, valoare primară pe care se întemeiază Uniunea (art. 2 TUE). În dreptul intern, art. 15 alin. (2) din Constituţie, precum şi art. 1, 2 şi 5 din C. pen., cuprind dispoziţii exprese în acest sens şi interzic aplicarea legii penale mai severe în caz de conflict de legi penale în timp.

Efectele anihilării Deciziilor Curţii Constituţionale şi a Deciziei nr. 67/2022 a ICCJ ar fi ultraactivitatea legii penale, respectiv a art. 155 alin. (1) C. pen. în configurarea anterioară scoaterii lui din fondul normativ, sau aplicarea retroactivă a aceloraşi prevederi pentru perioada anterioară Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, în forma actuală a textului.

Stabilind că prevederile iniţiale ale art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale, Curtea Constituţională a consfiinţit disparţia totală a acestuia din ordinea juridică internă. Altfel spus, între data de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul oficial a Deciziei nr. 297 a CCR) şi 30 mai 2022 (data publicării O.U.G. nr. 71/2022) nu a mai existat niciun caz de întrerupere a termenelor de prescripţie a răspunderii penale.

În continuare, în scopul de a acoperi acest vid, prin O.U.G. nr. 71/2022 a fost modificat C. pen., şi în cuprinsul art. 155 alin. (1) a fost reglementată, în conţinut, instituţia întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale. Norma astfel modificată începând cu 30 mai 2022 conţine dispoziţii mai severe, deoarece până la această dată nu exista niciun caz de întrerupere al termenului prescripţiei răspunderii penale, pe când, în noua configurare juridică, cursul acesteia se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.

În aceste condiţii, cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale în forma O.U.G. nr. 71/2022 se vor aplica numai cu privire la faptele comise începând cu data de 30 mai 2022. Acestea nu pot fi aplicate retroactiv în cauzele pendinte, întrucât nu au natura unei legi penale mai favorabile, ci dimpotrivă.

Jurisprudenţa CJUE este fără echivoc în sensul că "acest principiu fundamental al dreptului Uniunii [principiul securităţii juridice] impune, pe de o parte, ca normele de drept să fie clare şi precise şi, pe de altă parte, ca aplicarea lor să fie previzibilă pentru justiţiabili, mai ales atunci când ele pot produce consecinţe defavorabile. Principiul menţionat constituie un element esenţial al statului de drept, care este identificat la articolul 2 TUE atât ca valoare fondatoare a Uniunii, cât şi ca valoare comună statelor membre (pct. 114 din Hotărâre, precum şi Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C:2017:236, punctele 161 şi 162, precum şi Hotărârea din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul şi Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, punctele 136 şi 223).

Una dintre hotărârile relevante cu privire la această problematică este cea pronunţată în Cauza C42/17 ("Taricco 2"), în care CJUE a reţinut că "principiul neretroactivităţii legii penale se opune în special ca o instanţă să poată, în cursul unei proceduri penale, fie să sancţioneze penal un comportament care nu este interzis de o normă naţională adoptată înainte de săvârşirea infracţiunii imputate, fie să agraveze regimul răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri". Prin aducerea la îndeplinire a obligaţiei de a nu aplica dispoziţiile din dreptul intern care permiteau constatarea intervenirii prescripţiei (obligaţie stabilită anterior de Curte în "Taricco 1") se aduce atingere principiului legalităţii incriminării, astfel încât "acestor persoane li s-ar putea aplica, din cauza neaplicării acestor dispoziţii, sancţiuni pe care, după toate probabilităţile, le-ar fi evitat dacă respectivele dispoziţii ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele menţionate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii" (pct 60).

Explicaţiile cu privire la Cartă [articolul 52 alin. (3)] confirmă că dreptul recunoscut la articolul 49 vizând protecţia drepturilor fundamentale, are acelaşi înţeles şi acelaşi domeniu de aplicare precum cel garantat de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar art. 7 din Convenţie interzice, în mod absolut, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când se face în dezavantajul persoanei în cauză. Orice condamnare şi pedeapsă aplicată unei persoane trebuie să aibă o bază legală, aceasta fiind expresia principiului "nicio pedeapsă fără lege" (Del Rio Prada împotriva Spaniei, Marea Cameră, pct. 116; Kokkinakis impotriva Greciei, pct. 52).

Principiul neretroactivităţii legii penale mai severe se aplică atât dispoziţiilor care definesc infracţiunile (Vasiliuskas împotriva Lituaniei, MC, pct. 165-166) cât şi celor care stabilesc pedepsele (Jamil împotriva Franţei, pct,.34-36; M împotriva Germaniei, pct. 123, 135-137; Gurguchiani împotriva Spaniei, pct. 32-44), iar obligaţia de a aplica, dintre mai multe norme penale, pe cea ale cărei dispoziţii sunt mai favorabile persoanei acuzate, constituie o clarificare a normelor referitoare la succesiunea legilor penale, care este conformă cu un alt element esenţial al articolului 7 [din CEDO], şi anume previzibilitatea sancţiunilor (Hotărârea Scoppola împotriva Italiei, par 108).

"Aplicarea unei pedepse mai severe pentru simplul motiv că aceasta era prevăzută la momentul săvârşirii infracţiunii ar determina o aplicare în detrimentul persoanei acuzate a normelor care guvernează succesiunea legilor penale în timp. Aceasta ar echivala cu ignorarea oricărei modificări legislative favorabile persoanei acuzate, intervenită înainte de hotărâre, şi cu continuarea aplicării unor pedepse pe care statul şi colectivitatea pe care o reprezintă le consideră în prezent excesive" (ibidem).

Într-o altă cauză, Curtea de la Strasbourg a constatat, de asemenea, că a fost încălcat art. 7 din Convenţie întrucât aplicarea retroactivă a Codului [penal] din 2003 [în raport de codul anterior din anul 1976] a fost în detrimentul reclamanţilor în ceea ce priveşte impunerea pedepselor, astfel încât nu se poate afirma că aceştia au beneficiat de garanţii efective împotriva impunerii unei pedepse mai severe" (Hotărârea din 18 iulie 2013, Maktouf şi Damjanovic împotriva Bosniei şi Herţegovina, par 70).

Calificarea normelor şi a regimului acestora are incidenţă directă asupra legalităţii infracţiunilor şi pedepselor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fundamentat Decizia nr. 67/2022, în principal, pe principiul legalităţii incriminării, consfiinţind caracterul de normă de drept material celei care reglementează materia prescripţiei răspunderii penale, aşa cum este recunoscut, în mod tradiţional, în doctrină, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, sau a instanţelor judecătoreşti, cu consecinţele specifice ce decurg din art. 7 CEDO, art. 49 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.

Prescripţia răspunderii penale este reglementată în Partea generală a C. pen. şi cuprinde totalitatea normelor în dispoziţiile art. 153 din C. pen. (prescripţia răspunderii penale), art. 154 din C. pen. (termenele de prescripţie a răspunderii penale), art. 155 din C. pen. (întreruperea cursului prescripţiei penale) şi art. 156 din C. pen. (suspendarea cursului prescripţiei penale). Aşadar, instituţia juridică a prescripţiei penale cuprinde domeniul de aplicare şi excepţiile de la acesta, termenele în care poate interveni şi modalitatea de calcul al acestora, întreruperea şi suspendarea cursului acestor termene şi efectele împlinirii termenului de prescripţie, fiind dispoziţii de drept material în integralitate.

Din această perspectivă, separarea regimului aplicabil actelor întreruptive de prescripţie de restul elementelor acesteia (celor dintâi atribuindu-li-se caracter de drept procesual) ar fi forţată şi nesusţinută de argumente juridice, contrară unei jurisprudenţe consolidate, cel mai recent exprimată de către instanţa supremă prin Deciza nr. 67/2022, prin care au fost explicitate efectele de drept material ale întreruperii cursului prescripţei, constând în modificarea regimului răspunderii penale prin prelungirea intervalului de timp în care statul poate exercita, în mod legal, dreptul de a trage la răspundere penală.

Consecinţa includerii în dreptul naţional a normelor în materia prescripţiei răspunderii penale în domeniul de aplicare a principiului legalităţii incriminării rezidă în obligaţia autorităţilor judiciare de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate, astfel cum rezultă acestea din conţinutul art. 7 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special sub aspectul cerinţei ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă şi neretroactivă.

Legalitatea infracţiunilor şi a pedepselor este un principiu fundamental atât în dreptul intern, cât şi în dreptul Uniunii şi în jurisprudenţa CtEDO. Acesta implică cerinţe privind accesibilitatea şi previzibilitatea în ceea ce priveşte definirea infracţiunii şi stabilirea pedepsei (par. 104 din Hotărârea CJUE C-107/23 din 24.07.2023; cauzele CtEDO Cantoni împotriva Franţei, pct. 29, Kafkaris impotriva Cirpului, pct. 140, Del Rio Prada impotriva Spaniei, pct. 91).

În privinţa protecţiei drepturilor fundamentale, hotărârile fac referire la respectarea drepturilor garantate de Cartă şi la principiile generale ale dreptului Uniunii (pct. 101 cauza C-107/23 din 24.07.2023; Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev şi alţii, C-310/16, EU:C:2019:30, pct. 33, Hotărârea din 21 dcembrie 2021, euro Box Promoton şi alţii, C-357/19, C-378/19, C-547/19 şi C-840/19, EU:C:22021:1034, pct 204). Or, art. 52 alin. (3) din Cartă prevede în mod expres că "În măsura în care prezenta cartă conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată".

Prin mai multe hotărâri, CJUE subliniază, în mod constant, că cerinţele de previzibilitate, precizie, neretroactivitatea legii penale constituie expresia specifică a principiului securităţii juridice, principiu fundamental al dreptului Uniunii, element esenţial al statului de drept care este identificat la art. 2 TUE atât ca valoare fondatoare a Uninii, cât şi ca valoare comună statelor membre (pct. 114 cauza C-107/23 din 24.07.2023, Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C.2017:236, pct. 161-162, Hot din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul şi Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, pct. 136 şi 223).

Dreptul justiţiabilului de a putea şti în ce condiţii se poate angaja răspunderea sa penală şi ce sancţiune riscă, a fost circumscris condiţiei previzibilităţii legii penale, în jurisprudenţa instanţelor europene.

Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai la îndepărtarea îndoielilor ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor (cauza Kafkaris împ. Ciprului, pct 141).

Prin jursprudenţa sa, CtEDO sancţionează interpretarea extensivă sau prin analogie a legii penale în defavoarea inculpatului. Orice condamnare şi pedeapsă aplicată unei persoane trebuie să aibă o bază legală, aseasta fiind expresia principiului "nicio pedeapsă fără lege" [Del Rio Prada împotriva Spaniei (Marea Cameră), pct. 116; Kokkinakis impotriva Greciei, pct. 52].

Subliniind importanţa ca normele de drept să fie clare şi precise, iar aplicarea lor să fie previzibilă, mai ales atunci când ele pot produce consecinţe defavorabile, CJUE afirmă că aceste cerinţe constituie o expresie specifică a principiului securităţii juridice (par. 114).

Obligaţia de a garanta recuperarea eficientă a resurselor proprii ale Uniunii nu poate exonera o instanţă de a asigura respectarea drepturilor fundamentale garantate de Cartă, atunci când se pune problema unor infracţiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene, deoarece dispoziţiile Cartei nu au o valoare inferioară celei a art. 325 alin. (1) din TFUE (Hotărârea Kolev, punctele 68 şi 71, Hotărârea Dzivev, punctul 33, şi Hotărârea Euro Box Promotion, punctul 204).

În cauza pendinte, dreptul fundamental este cel prevăzut de art. 49 alin. (1) din Cartă (teză ultimă), care interzice atât ultraactivitatea unei legi care a ieşit din fondul activ şi care este mai severă (respectiv aprecierea că sunt incidente cazurile de înterupere a cursului prescripţiei ulterior datei de 25 iuie 2018 în procesele care nu s-au încheiat), cât şi aplicarea retroactivă a unei legi penale mai severe (art. 155 C. pen., în conţinutul prev. de O.U.G. nr. 71/2022).

În mod inevitabil, pentru a respecta legalitatea aplicării sancţiunilor penale în procesele în curs, este incidentă instituţia legii penale mai favorabile, care este corolarul principiului neretroactivităţii legii penale mai severe.

De altfel, principiul aplicării legii penale mai favorabile, face parte, de asemenea, din dreptul primar al Uniunii. Curtea de Justiţie arată, în jurisprudenţa sa, că aplicarea legii penale mai favorabile se întemeiază pe constatarea că legiuitorul şi-a schimbat optica "fie cu privire la calificarea penală a faptelor, fie cu privire la pedeapsa care trebuie aplicată unei infracţiuni". În Hotărârile din 7 august 2018, Clergeau şi alţii, C-115/17, EU:C:2018:651, pct. 26; din 6 octombrie 2016, Paoletti şi alţii, C-218/15, EU:C:2016:748, pct. 25 şi din 3 mai 2005, Berlusconi şi alţii, C-387/02, C-391/02 şi C-403/02, EU:C:2005:270, pct. 68 şi 69, Curtea a statuat că acest principiu decurge din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre şi, în consecinţă, trebuie să fie considerat ca făcând parte dintre principiile generale ale dreptului Uniunii pe care instanţa naţională trebuie să le respecte atunci când aplică dreptul naţional. Astfel, Curtea indică faptul că principiul lex mitior se aplică normelor de drept material în aceste cauze.

În continuare, trebuie analizat dacă o decizie a Curţii Constituţionale care consfiinţeşte neconstituţionalitatea totală a unei norme de drept material în materie penală poate fi considerată ca încadrându-se într-o "modificare legislativă", în sensul dreptului Uniunii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că instanţa de trimitere a comunicat o altă informaţie neconformă Curţii de Justiţie.

În paragraful 39 al Hotărârii, Curtea de Justiţe a UE reţine că "potrivit instanţei de trimitere, situaţia caracterizată prin lipsa unei cauze de întrerupere a termenului de pescripţie în materie penală nu rezultă dintr-un act care să reflecte voinţa legiuitorului (...). Or, principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile ar fi aplicabil numai în cazul succesiunii în timp a unor legi adoptate de legiuitor".

Înalta Curte constată că intervenţia legiuitorului delegat (Guvernul României) prin O.U.G nr. 71/2022 privind modificarea C. pen., prin care reglementează instituţia întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale, dând conţinut art. 155 alin. (1) C. pen., contrazice flagrant alegaţiile instanţei de trimitere.

Aşa cum a fost menţionat anterior, efectul constatării neconstituţionalităţii art. 155 C. pen., este scoaterea definitivă a acestuia din ordinea juridică, ulterior publicării deciziei în Monitorul oficial. Acest fapt echivalează, din punct de vedere material, cu o modificare a legii, caracter consfiinţit prin decizii ale Curţii Constituţionale. Astfel, instanţa de contencios constituţional statuează că odată constatată "lipsa de conformitate cu legea superioară, Constituţia, lipseşte de efecte juridice actul normativ, sancţiunea aplicată vizând exclusiv îndepărtarea actului din fondul activ al dreptului" (pct. 80, Decizia nr. 68/2017 a Curţii Constituţionale; în acelaşi sens, Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, pct. .73 din Deciza nr. 358/2022).

De altfel, această interpretare este conformă şi cu jurisprudenţa CtEDO în care, analizând dacă a fost respectat art. 7 din Convenţie, a analizat incidenţa unei decizii de neconstituţionalitate ca şi cum ar fi fost o modificare legislativă, deci o"succesiune a legilor în timp" (Hotărârea din 12 iulie 2016, Ruban împotriva Ucrainei (CE:ECHR:2016:0712JUD000892711, par. 41-46).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, indiferent de modalitatea de abordare a acestei problematici de drept, în cauză este inerentă analiza succesiunii de legi penale în timp, în raport de conţinutul modificat al art. 155 alin. (1) C. pen., de la momentul intrării în vigoare a noului cod şi până în prezent, urmare modificării aduse prin O.U.G. nr. 71/2022.

Drept urmare, indiferent de optica analizată şi de soluţia împărtăşită, dreptul Uniunii protejează, prin art. 49 alin. (1) din Cartă, de o interpretare arbitrară. Instanţa nu va putea anihila, sub niciun temei, respectarea principiului legalităţii incriminării şi pedepselor, şi nici a principiilor ce derivă direct din acesta, respectiv interdicţia ultraactivităţii sau retroactivităţii unei legi penale mai severe într-o cauză ce se află în curs de judecată.

Schimbarea intempestivă a jurisprudenţei consolidate ar conduce la încălcarea art. 7 din CEDO.

În urma pronunţării Deciziei nr. 358/2022 de către Curtea Costituţională, instanţele judecătoreşti au pronunţat, în mod constant, soluţii de încetare a procesului penal acolo unde se împlinise termenul general de prescripţie. Aşadar, ulterior acestei date, s-a înregistrat o practică judiciară generalizată cu privire la efectul concret al acesteia. De altfel, această practică vine într-o continuitate, fără întrerupere, a jurispudenţei naţionale privitor la modalitatea de aplicare a legii penale în caz de succesiune de legi penale în timp.

CtEDO sancţionează, din perspectiva previzibilităţii, orice interpretare în defavoarea acuzatului (in malam partem) atunci când această interpretare rezultă dintr-un riviriment imprevizibil al jurisprudenţei (Dragotoniu şi Militaru-Pridhorni împotriva României, pct. 39-48). Or, situaţia juridică pe care ar crea-o schimbarea modalităţii de evaluare şi aplicare a instituţiei succesiunii de legi penale în timp, s-ar concretiza într-o astfel de schimbare intempestivă în defavoarea acuzaţilor.

Mai mult, anihilarea prevederilor Deciziilor CCR şi ÎCCJ numai în cazul infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale UE, ar conduce la un arbitrariu fără precedent, ajungându-se în acest fel ca în unele cauze, pentru infracţiuni de altă natură decât cele de fraudă cu fonduri europene dar de aceeaşi gravitate sau chiar sporită, să se beneficieze de înlăturarea răspunderii penale, deseori în cadrul aceluiaşi proces, şi chiar în cazul aceluiaşi inculpat, atunci când există o pluralitate de infracţiuni.

Nu se poate vorbi de un risc sistemic de impunitate creat de Deciziile CCR, în condiţiile în care legislaţia naţională prevede un termen de prescripţie de 8 sau 10 ani, mult peste termenele minime prevăzute de art. 12 din Directiva PIF.

Sancţiunile penale pentru fraudele împtriva intereselor financiare ale UE sunt, fără îndoială, efective şi disuasive, ca atare. Este de necontestat că, teoretic, termenele generale de prescripţie sunt adecvate în condiţiile în care depăşesc (spre dublu) termenele propuse de Directiva europeană.

Intervalele de timp de 8 sau 10 ani sunt, chiar şi fără raportarea la termenele de prescripţie specială, suficiente pentu a asigura echilibrul dintre obligaţia pe care statul român şi-a asumat-o de a combate eficient acţiunile ilicite îndreptate împotriva intereselor financiare ale UE, pe de o parte, şi drepturile persoanei acuzate de comitere a unei astfel de infracţiuni, pe de altă parte.

Este adevărat că dreptul Uniunii impune instanţei naţionale să lase neaplicate dispoziţii legale sau practici naţionale, însă nu în orice condiţii. Un standard dublu de regim sancţionator aplicabil persoanelor care săvârşesc infracţiuni ar fi incompatibil cu principiile pe care este fundamentat statul de drept.

Principiul statului de drept presupune securitate juridică, respectiv încrederea legitimă a destinatarilor în efectele dispoziţiilor legale în vigoare şi în modul lor de aplicare, astfel încât orice subiect să îşi poată determina, în mod previzibil, conduita (Decizia CCR nr. 390/2021, pct. 86).

Instanţele judecătoreşti nu pot ca, de la caz la caz, să lase neaplicate prevederi legale sau decizii obligatorii ale CCR ori ÎCCJ, după cum nu pot da valoare juridică proprie şi nici conţinut propriu-zis unor noţiuni ca "risc sistemic de impunitate", sau "fraudă gravă intereselor financiare ale UE", ori "cauze a căror complexitate impune efetuarea unor cercetări mai îndelungate de către autorităţi" dacă acestea nu au o reglementare legală, pentru că într-o asemenea situaţie s-ar deschide calea arbitrariului. Instanţele trebuie să se limiteze la conţinutul prevederilor legale, urmare transpunerii Directivei PIF prin Legea nr. 283/2020, respectiv Legea nr. 234/2022, în corpul Secţiunii a 41-a "Infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene", din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

Problematica limitelor interpretării judiciare a unor norme de incriminare se subsumează standardului privitor la previzibilitatea legii penale. Curtea de la Strasbourg vorbeşte, în jurisprudenţa sa, despre caracterul previzibil în mod rezonabil al interpretării judiciare, deoarece "Justiţiabilul trebuie să poată şti, pornind de la formularea dispoziţiei relevante şi, după caz, cu ajutorul interpretării ei de către instanţe sau beneficiind de asistenţă judiciară, ce fapte şi omisiuni angajează răspunderea sa penală şi ce pedeapsă riscă pentru acestea" (cauzele CtEDO Cantoni împotriva Franţei, pct. 29; Kafkaris impotriva Cirpului, pct. 140; Del Rio Prada impotriva Spaniei, pct. 79). Or, un astfel de standard ar fi anihilat printr-o interpretare extinsă şi imprevizibilă a legii penale în defavoarea acuzatului, ori prin analogie.

Pronunţându-se cu privire la un astfel de potenţial comportament din partea judecătorilor, CCR a conchis că "În măsura în care unele instanţe judecătoreşti lasă neaplicate din oficiu dispoziţii naţionale pe care le consideră ca fiind contrare dreptului european, în vreme ce altele aplică aceleaşi reglementări naţionale, considerându-le conforme dreptului european, standardul de previzibilitate al normei ar fi puternic afectat, ceea ce ar genera o gravă insecuritate juridică şi, implicit, încălcarea principiului statului de drept" (pct. 86 din Deciza nr. 390/2021).

Separaţia puterilor în stat (legislativă, executivă şi judecătorească) este, de asemenea, element esenţial al statului de drept, potrivit art. 1 alin. (4) din Constituţie. Aceasta implică interdicţia pentru oricare dintre cele trei puteri de a intra în domeniul de competenţă al celeilalte. Instanţele judecătoreşti nu pot, astfel, exercita atributul de legiuitor pozitiv sau negativ.

ÎCCJ nu a înţeles, de altfel, că dreptul Uniunii ar incuraja astfel de comportamente. Cu atât mai puţin, dreptul Uniunii ar impune anihilarea unor norme din dreptul intern în orice condiţii. În Cauza C42/17 ("Taricco 2"), Curtea de Justiţie ia în considerare opinia instanţei de trimitere (din Italia) care afirmă că "nu poate defini conţinutul concret al condiţiilor în care ar trebui să lase neaplicate aceste dispoziţii, şi anume în ipoteza în care acestea ar împiedica aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă, fără a încălca limitele impuse marjei sale de apreciere de principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor" (pct. 50).

Or, este evident că un asemenea risc evidenţiat de jurisprudenţa CJUE se regăseşte şi în cazul instanţei supreme.

Prevederile legii care guvernează activitatea instanţelor judecătoreşti şi fixează poziţia lor faţă de lege, îi limitează atribuţiile exclusiv la identificarea normei aplicabile, analiza conţinutului său şi adaptarea la faptele jurdice pe care le-a stabilit" fiindu-i interzisă competenţa de a legifera, prin substituirea autorităţii competente în acest domeniu" (pct. 44 Decizia CCR nr. 265/2014, în acelaşi sens, Decizia nr. 838/2009).

Încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat este sancţionată de Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 68/2017, în cadrul căreia comportamentul neconstituţional a vizat arogarea de către reprezentanţii autorităţii judecătoreşti a atribuţiei aparţinând puterii legislative, prin depăşirea competenţelor lor legal recunoscute (pct. 120 din Decizie).

În aceleaşi coordonate, referindu-se la comportamentul în afara cadrului constituţional, CCR a statuat că interpretarea contra legem făcută de instanţe echivalează cu "a permite judecătorului să legifereze", ceea ce a fost sancţionat drept neconstituţional (pct. 55 Decizia nr. 265/2014).

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, aşa cum CJUE evidenţiază "atunci când răspunde la întrebări preliminare, revine Curţii [de Justiţie] obligaţia de a lua în considerare, în cadrul repartizării competenţelor între instanţele Uniunii şi instanţele naţionale, contextul factual şi normativ, astfel cum este definit în decizia de trimitere, în care se încadrează întrebările respective" (Hotărârea din 26 octombrie 2017, S., C-39/16, EU:C:2017:813, pct. 38, Cauza C42/17 "Taricco 2", pct. 24), o primă concluzie care se poate trage este aceea că, în hotărârile preliminare, hotărâtor este cadrul fixat de instanţa de trimitere. Această concluzie se desprinde atât din paragraful de mai sus, cât mai ales din parcursul considerentelor Hotărârii din cauza C-107/23 din 24.07.2023. În privinţa acesteia, ÎCCJ a identificat şi analizat omisiunile şi informaţiile neconforme furnizate de către instanţa de trimitere, cu efect de distorsiune în actul inferenţial şi, pe cale de consecinţă, în interpretarea, în ansamblu, a normelor (raţionament corect din punct de vedere juridic, dar cu erori de ordin factual).

Cea de-a doua concluzie este că dreptul Uniunii nu impune instanţei naţionale să lase neaplicate Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, şi nici dispoziţii legale sau practici naţionale în orice condiţii.

Observând că, deşi CJUE vorbeşte despre posibilitatea de a da dreptului naţional o interpretare conformă dreptului Uniunii chiar prin îndepărtarea de la jurisprudenţa unei instanţe superioare, limitează, totuşi, această posibilitate la interdicţia ca acest lucru să se facă prin interpretări contra legem faţă de dreptul naţional (Hotărârea din 4 martie 2020, Telecom Italia, C-34/19, EU:C:2020:148, pct. 59 şi 60), şi Hotărârea din 4 mai 2023, ANI, C-40/21, EU:C:2023:367, pct. 71).

Cea de-a treia concluzie este în sensul că drepturile fundamentale nu pot fi mai puţin importante decât interesele financiare ale UE. Altfel spus, interesele financiare ale Uniunii nu pot fi protejate cu preţul încălcării drepturilor fundamentale, a principiilor primare din dreptul penal român şi dreptul internaţional.

Cea de-a patra concluzie este în sensul că drepturile protejate de Carta Drepturilor Fundamentale ale UE nu pot fi interpretate de către instanţa supremă într-un mod care să restrângă conţinutul acestora.

Cea de-a cincea concluzie este în sensul că ÎCCJ nu poate aplica un standard dublu de regim sancţionator persoanelor care săvârşesc infracţiuni, deoarce ar fi incompatibil cu principiile pe care este fundamentat statul de drept. De altfel, posibilitatea de a alege şi/sau combina legea pe care o preferă în caz de succesiune de legi penale în timp, îi este prohibită judecătorului, Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţională, interzicând sub sancţiune de neconstituţionalitate, crearea printr-un astfel de procedeu, a unei lex tertia.

Cea de-a şasea concluzie. Standardul intern de protecţie a drepturilor fundamentale nu periclitează supremaţia, unitatea şi efectivitate dreptului Uniunii. Primul argument rezidă în identitatea valorilor protejate de CEDO, Carta DFUE, jurisprudenţa dezvoltată pe marginea acestora şi cele din dreptul intern. De asemenea, prin termenele de prescripţie prevăzute de dreptul intern (de 8 sau 10 ani), chiar fără raportarea la prescripţia specială, cât şi prin limitele de pedeapsă a închisorii prescrise de legiuitor, obiectivele prevăzute în Directiva PIF sunt protejate. Potrivit acestora, în cazul infracţiunilor împotriva intereselor finciare ale Uniunii, statele trebuie să prevadă niveluri de sancţiuni cu "efect de descurajare", respectiv "norme corespunzătoare referitoare la prescripţie necesar combaterii actvităţilor ilegale pe seama intereselor financiare ale Uniunii", cerinţe, pe deplin, satisfăcute.

Cea de-a şaptea concluzie. Chiar şi în condiţiile înlăturării răspunderii penale prin aplicarea prescripţiei generale, nu se pune problema absolvirii totale de răspundere a inculpaţilor, în condiţiile în care, în toate cazurile, este antrenată răspunderea civilă în scopul recuperării prejudiciilor. Totodată, în astfel de cauze, rămân incidente măsurile de confiscare a instrumentelor şi produsului infracţiunii sau a bunurilor rezultat al acestora, perspectivă din care nu se poate spune că interesul public este neglijat.

Cea de-a opta concluzie. Instanţa supremă este ţinută ca, atunci când soluţionează cauze cu incidenţă în materia combaterii fraudei împotriva intereselor financiare ale UE, să respecte, pe deplin, dreptul Uniunii în toate componentele sale, atât din perspectiva art. 325 alin. (1) din TFUE, cât şi a respectării Cartei DFUE, care nu are o valoare inferioară. De altfel, chiar Directiva PIF subliniază, în partea introductivă care o fundamentează (pct. 28,31), că "efectul de descurajare urmărit prin aplicarea sancţiunilor penale necesită o atenţie deosebită în ceea ce priveşte respectarea drepturilor fundamentale. Prezenta Directivă respectă drepturile fundamentale şi principiile consacrate, în special, de Carta DFUE, cu precădere dreptul (...) la un proces echitabil, principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor".

Cea de-a noua concluzie. Relativ la respectarea drepturilor fundamentale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că standardul de protecţie al aplicării legii penale mai favorabile (mitior lex), atribuit dreptului intern prin Hotărârea C-107/23 din 24.07.2023, este, în realitate, şi standard de protecţie al drepturilor fundamentale în dreptului Uniunii, precum şi standard de protecţie al CEDO, aşa cum rezultă din jurisprudenţa precitată, circumscris tradiţiilor constituţionale ale acelor state care califică prescripţia răspunderii penale ca fiind o instituţie de drept material. Acest principiu este consfiinţit la nivel de tratat, art. 67 din TFUE prevăzând că "Uniunea constituie un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, cu respectarea drepturilor fundamentale şi a diferitelor sisteme de drept şi tradiţii juridice ale statelor membre". Totodată, art. 52 alin. (4) din Cartă prevede că "În măsura în care prezenta cartă recunoaşte drepturi fundamentale, aşa cum rezultă acestea din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, aceste drepturi sunt interpretate în conformitate cu tradiţiile menţionate".

Cea de-a zecea concluzie. Punând în balanţă necesitatea protejării intereselor financiare ale UE şi respectarea drepturilor fundamentale, aşa cum sunt recunoscute în dreptul Uniunii şi relevate de jurisprudenţa precitată, fără a înclina în favoarea uneia în detrimentul celeilalte, raportat şi la dispoziţiile legale şi jurisprudenţa obligatorie din dreptul intern, care respectă litera şi spiritul Directivei PIF, a Convenţiei, precum şi a tratatelor UE şi a Cartei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va reţine incidenţa Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 67/2022 pronunţată de instanţa supremă - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Rezumând datele speţei la aspectele evidenţiate, în limitele procesuale menţionate şi respectând liniile de interpretare trasate de dreptul european prin jurisprudenţa CJUE, respectiv a CtEDO, Înalta Curte constată că argumentele invocate de parchet în susţinerea cererii de recurs în casaţie sunt nefondate.

Răspunderea penală a inculpatului pentru complicitate la folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în formă continuată, a fost înlăturată, ca efect al împlinirii termenului de prescripţie, cum în mod corect a constatat instanţa ce a judecat contestaţia în anulare.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 s-a constatat neconstituţionalitatea soluţiei legislative din art. 155 alin. (1) C. pen. circumscrisă sintagmei "oricărui act de procedură în cauză", întrucât era lipsită de previzibilitate şi, totodată, contrară principiului legalităţii incriminării (paragraful 31).

Această decizie a avut natura unei decizii simple/extreme, întrucât instanţa de contencios constituţional a sancţionat unica soluţie legislativă reglementată prin dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. (aspect statuat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, paragraful 61). Referirea la soluţia legislativă cuprinsă în C. pen. anterior a avut un rol orientativ, iar nu obligatoriu, destinat legiuitorului, iar nu organelor judiciare (paragrafele 68, 70) şi aceasta nu putea fi interpretată ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale (paragraful 72).

De la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, respectiv 25 iunie 2018, "fondul activ al legislaţiei nu a conţinut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale", rămânând incidente termenele de prescripţie generală reglementate de dispoziţiile art. 154 din C. pen. (Decizia nr. 358/2022, paragraful 73, 74).

În scopul de a acoperi acest vid, prin O.U.G. nr. 71/2022 a fost modificat C. pen., şi în cuprinsul art. 155 alin. (1) a fost reglementată, în conţinut, instituţia întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale. Norma astfel modificată prevede întreruperea cursului prescripţiei prin îndeplinirea oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.

Prin deciza nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial), supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din C. pen.. Această interpretare reconfirmă jurisprudenţa CCR, precum şi jurisprudenţa instanţelor privitor la modalitatea de interpretare şi aplicare a legii în caz de succesiune de legi penale în timp.

În consecinţă, având în vedere aspectele reţinute, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. în forma în vigoare ulterior Deciziei nr. 297/2018 şi până la adoptarea O.U.G. nr. 71/2022, constituie lege penală mai favorabilă, ca efect al inexistenţei unui caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, cu consecinţa incidenţei exclusiv a termenelor generale de prescripţie prevăzute de art. 154 din C. pen.

Astfel, în mod corect, s-a reţinut că, având în vedere că infracţiunea prev. de art. art. 181 din Legea nr. 78/2000 a fost săvârşită în anul 2012, pedeapsa prevăzută de lege fiind închisoarea de la 2 ani la 7 ani, iar, conform art. 155 alin. (1), (2) din C. pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale a început să curgă la data săvârşirii infracţiunii (data ultimului act material, conform alin. (2) al art. 154 din C. proc. pen.), fiind de 8 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., rezultă că, prin aplicarea C. pen. în vigoare între publicarea în Monitorul Oficial al României nr. 518 din 25 iunie 2018 a deciziei nr. 297/2018 a CCR şi data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă din data de 30.05.2022 - care nu prevede nici un caz de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale - se poate constata că termenul de prescripţie al răspunderii penale a inculpatului cu privire la comiterea acestei infracţiuni s-a împlinit in anul 2020.

Tot astfel, cu privire la infracţiunea prev. de art. 322 din C. pen., comisă în data de 16.11.2012, pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amendă, astfel încât termenul de prescripţie a răspunderii penale este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., de 5 ani, termen care s-a împlinit la data de 15.11.2017.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 1208 din data de 15 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2022, privind persoana condamnată A..

Cheltuielile, ocazionate cu soluţionarea cererii de recurs în casaţie formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, rămân în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 1208 din data de 15 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2022, privind persoana condamnată A..

Cheltuielile, ocazionate cu soluţionarea cererii de recurs în casaţie formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 noiembrie 2023.

OPINIE CONCORDANTĂ ÎN PRIVINŢA SOLUŢIEI

Consider că recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva decizie penale nr. 1208 din data de 15 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, se impune a fi respins ca nefondat, dar pentru alte considerente decât cele prezentate în opinia principală, motive pe care nu le îmbrăţişez, apreciind că aplicarea hotărârii pronunţate de Curtea Europeană de Justiţie, Marea Cameră, la data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23 PPU -Lin, în prezenta cauză, s-ar fi putut realiza în baza caracterului obligatoriu al acestor hotărâri şi a principiul colaborării loiale între instanţele naţionale şi CJUE, însă, doar în măsura în care decizia atacată ar fi fost pronunţată ulterior hotărârii CJUE, pentru următoarele considerente.

Critica formulată de către recurent prin intermediul acestei căi extraordinare de atac a vizat, în esenţă, greşita încetare a procesului penal dispusă de către instanţa de apel ca urmare a constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale, caz de casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Motivele invocate în cererea scrisă au vizat faptul că instanţa de apel nu era obligată să facă aplicarea deciziei nr. 328/2022 a Curţii Constituţionale a României, privind modul de interpretare a prevederilor art. 155 C. pen., cauza vizând infracţiuni prin care se aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, caz în care trebuia să se valorifice principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene.

Suplimentar, în susţinerea recursului în casaţie, ulterior admiterii în principiu, recurentul a invocat aplicabilitatea în cauză a Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în data de 24 iulie 2023.

Consider că invocarea hotărârii preliminare se circumscrie unui argument suplimentar în susţinerea criticilor privind aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, precum şi a Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi, ca atare, se încadrează în limitele devolutive conturate de art. 442 alin. (2) din C. proc. pen., potrivit căruia instanţa de recurs este îndrituită să examineze cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casaţie.

Cu toate acestea, reţinând natura natura juridică a recursului în casaţie, aceea de cale extraordinară de atac de anulare, al cărei scop este, potrivit art. 433 din C. proc. pen. acela de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, constatarea nelegalităţii deciziei date în apel sub aspectul intervenirii cauzei de încetare se poate realiza doar prin raportare la fondul legislativ existent la momentul pronunţării hotărârii recurate.

Hotărârea Curţii Europene de Justiţie, Marea Cameră, în cauza C-107/23 PPU, a fost pronunţată la data de 24 iulie 2023, ulterior deciziei atacate, aşadar, legalitatea soluţiei de încetare din data de 30 martie 2023 nu poate fi analizată în raport de această decizie.

La momentul pronunţării deciziei atacate, în raport de calificarea în dreptul naţional a instituţiei prescripţiei ca fiind o instituţie de drept substanţial, chestiune asupra căreia a statuat cu caracter obligatoriu instanţa supremă prin Decizia nr. 67/2022, era incident principiului legii penale mai favorabile.

Cu privire la principiul autorităţii de lucru judecat, atât în ordinea juridică europeană, cât şi în sistemele juridice naţionale, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat constant asupra necesităţii ca hotărârile judecătoreşti definitive să nu mai poată fi puse în discuţie (Hotărârea din 30 septembrie 2003, Kobler, în cauza C-224/01), cu excepţia situaţiei în care normele de procedură interne aplicabile autorizează reexaminarea (Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kuhne & Heitz, în cauza C-453/00 şi Hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti & C. Spa, în cauza C-213/13).

Mai mult, Curtea a statuat în sensul că, principiul cooperării nu impune unei instanţe naţionale să înlăture norme de procedură internă în vederea reexaminării unei hotărâri judecătoreşti care a dobândit autoritate de lucru judecat şi să o anuleze, atunci când se constată că este contrară dreptului Uniunii (Hotărârea din 1 iunie 1999, Eco Swiss, cauza C-126/97, Hotărârea din 16 martie 2006, Rosmarie Kapferer, cauza C-234/04) şi că principiile echivalenţei şi efectivităţii nu se opun "ca o instanţă naţională să nu aibă posibilitatea de a revizui o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată în cadrul unei acţiuni de natură civilă, în cazul în care această hotărâre se dovedeşte a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care hotărârea menţionată a rămas definitivă, chiar dacă o astfel de posibilitate există în ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti definitive incompatibile cu dreptul Uniunii pronunţate în cadrul unor acţiuni de natură administrativă" (Hotărârea din 6 octombrie 2015, Dragoş Constantin Târşia, C-69/14).

În concluzie, analiza privind cazul de recurs în casaţie se raportează, potrivit legii procesual penale române, la regulile de drept existente la data pronunţării deciziei în apel, instanţa nefiind abilitată să reexamineze pe această cale hotărârea atacată prin prisma compatibilităţii acesteia cu interpretarea dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.