Inadmissibility of constitutional exception challenging limited cassation appeal grounds as legislative policy matter rather than unconstitutionality

Şedinţa publică din data de 17 mai 2023

Deliberând asupra recursului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 25 aprilie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2022, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 433, art. 438, art. 440 din C. proc. pen., art. 102 pct. 266 din Legea nr. 255/2013 cu referire la art. 438 alin. (1) pct. 9, pct. 13, pct. 14 din Legea nr. 135/2010 formulată de petentul A..

Pentru a pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:

La data de 06 februarie 2023, pe rolul instanţei supreme a fost înregistrată sub nr. x/2022, cauza având ca obiect cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1062/A pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia Penală, fiind stabilit termen pentru admisibilitatea în principiu a cererii în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen. la data de 28 martie 2023.

Ulterior, la data de 27 martie 2023, recurentul a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 433, art. 438, art. 440 din C. proc. pen., art. 102 pct. 266 din Legea nr. 255/2013 cu referire la art. 438 alin. (1) pct. 9, pct. 13, pct. 14 din Legea nr. 135/2010, fiind format dosarul asociat nr. x/2022

În motivare, în esenţă, recurentul a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 29 din Legea nr. 47/1992, sens în care s-a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale.

Astfel, recurentul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 433 din C. proc. pen., arătând că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, fiind o formulare ambiguă,neclară în contradicţie cu art. 1 alin. (5) din Constituţie, fiind lipsită de previzibilitate şi predictibilitate. Formularea art. 433 din C. proc. pen. aduce atingere atribuţiei constituţionale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a realiza interpretarea legii şi unificarea practicii judiciare, privând instanţa supremă în mod nejustificat de instrumentul efectiv al recursului în casaţie, în realitate, recursul în casaţie demonstrându-se a fi de o formalitate excesivă, de natură a afecta însăşi liberul acces la justiţie şi dreptul persoanei de a supune unui examen amănunţit criticile sale cu privire la nelegalitatea unor hotărâri judecătoreşti.

De asemenea, prevederile art. 438 din C. proc. pen., în totalitate, cu privire la cazurile în care se poate face recurs în casaţie, este în contradicţie cu prev. art. 1 alin. (5), art. 21, art. 126 alin. (3) Constituţie, raportat la art. 20 Constituţie şi art. 6 CEDO.

Cu privire la prevederile art. 440 din C. proc. pen., care reglementează admiterea în principiu, câtă vreme se încalcă dreptul la apărare al părţilor, publicitatea şedinţei de judecata, contradictorialitatea şi oralitatea procesului penal, garantat de art. 10 din C. proc. pen. şi 6 din CEDO, este în contradicţie cu art. 21 din Constituţia României, având în vedere că pretenţiile părţilor nu pot fi susţinute în mod oral şi nemijlocit în faţa judecătorului învestit cu soluţionarea admisibilităţii în principiu, sens în care s-au invocat Deciziile CCR nr. 599 din 21 octombrie 2014 şi nr. 641 din 11 noiembrie 2014, prin care s-a constatat încălcarea dreptului părţilor la un proces echitabil în componentele sale privind contradictorialitatea, oralitatea şi egalitatea armelor, părţile fiind lipsite de posibilitatea de a dezbate în mod efectiv observaţiile depuse în cuprinsul recursului în casaţie, iar dreptul la un proces echitabil trebuie impus şi în domeniul unor proceduri penale care nu ţine de rezolvarea pe fond a cauzei, procedura eminamente scrisă fiind insuficientă pentru respectarea dreptului la un proces echitabil în toate componentele sale, contradictorialitatea şi oralitatea, iar egalitatea de arme nu poate exista în absenţa dezbaterilor contradictorii la care să participe părţile şi ceilalţi subiecţi procesuali.

A invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 102 pct. 266 din Legea nr. 255/2013, cu referire la prevederile art. 438 alin. (1) pct. 9, pct. 13 şi pct. 14 din Legea nr. 135/2010, în redactarea adoptată de legiuitor, arătând că acestea contravin prevederilor art. 21 şi art. 126 alin. (3) din Constituţie, raportat la art. 20 din Constituţie şi art. 6 din Convenţie, întrucât limitează garanţii fundamentale ale dreptului la un proces echitabil şi, totodată, aduc atingere atribuţiei constituţionale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a realiza interpretarea legii şi unificarea practicii judiciare, privând instanţa supremă în mod nejustificat de instrumentul efectiv al recursului în casaţie.

S-a menţionat că asigurarea unei practici unitare reprezintă, totodată, o atribuţie constituţională a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care derivă din dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţia României, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale". Astfel, reglementarea recursului în casaţie în C. proc. pen., în competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a urmărit să pună la dispoziţia instanţei supreme o modalitate eficientă, necesară, de realizare a atribuţiei constituţionale de asigurare a aplicării unitare a legii.

Ulterior însă, prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, art. 102, pct. 266, prevederile iniţiale ale Legii nr. 135/2010 în materia recursului în casaţie au fost modificate în mod fundamental.

În acelaşi timp, trei dintre motivele de recurs în casaţie iniţial reglementate de Legea nr. 135/2010 au fost abrogate, respectiv, "9. hotărârea cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei sau există o contradicţie între considerentele şi dispozitivul hotărârii"; 13. "instanţa şi-a întemeiat hotărârea pe probe pentru care a fost aplicată sancţiunea excluderii sau în mod greşit s-a aplicat sancţiunea excluderii cu privire la probe legal administrate" şi, respectiv, 14. "instanţa nu s-a pronunţat asupra unuia sau mai multor motive de apel."

În consecinţă, au fost menţinute numai 5 motive de recurs în casaţie.

A arătat că, în mod esenţial, abrogarea celor trei cazuri de recurs în casaţie iniţial reglementate de lege apare ca fiind lipsită de motivare temeinică, în contra jurisprudenţei Curţii Constituţionale. Legiuitorul poate institui un tratament juridic diferit pentru exercitarea recursului în casaţie, reglementând anumite situaţii în care nu se poate formula această cale de atac, însă tratamentul diferenţiat nu poate fi doar expresia aprecierii legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod obiectiv şi rezonabil, în respectul principiului egalităţii în drepturi" (Decizia nr. 538/2018).

În aceasta manieră, a precizat că funcţia de casaţie a instanţei supreme a fost restrânsă în mod nejustificat în materie penală, devenind una formală şi lipsită de eficienţă.

În acest context, modificarea din 2013 apare ca fundamental contrară măsurilor de politică legislativă avute în vedere iniţial, de către legiuitorul din 2010, şi, totodată, impune o soluţie legislativă care slăbeşte principiul esenţial al siguranţei juridice, ca element al statului de drept.

Examinând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte a reţinut că, în speţă, susţinerile recurentului A. anterior menţionate nu au o legătură indisolubilă cu soluţionarea cauzei, în realitate acesta fiind nemulţumit de caracterul supletiv al acestora, iar prin excepţia de neconstituţionalitate invocată se tinde practic la o completare a normelor procedurale, în sensul reglementării exprese a unor dispoziţii favorabile acestuia, solicitare inadmisibilă, în raport de competenţa Curţii Constituţionale care, în jurisprudenţa sa, a reţinut că, prin exercitarea controlului de constituţionalitate nu se poate proceda la adăugarea de noi prevederi în cuprinsul normelor invocate a fi neconstituţionale.

Pe acelaşi palier al analizării legăturii excepţiei cu soluţionarea cauzei, din examinarea argumentelor invocate în scris în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, s-a constatat că obiecţiunile formulate de acesta cu privire la dispoziţiile legale criticate nu reprezintă, în realitate, aspecte de neconstituţionalitate, apte să provoace un examen al conformităţii normelor legale cu legea fundamentală a României.

Înalta Curte a reţinut că, deşi pare actual şi legitim, demersul autorului excepţiei la acest moment procesual, este, în fapt, unul punctual, tinzând, practic, la obţinerea unei modificări legislative, respectiv completarea şi modificarea dispoziţiilor ce reglementează recursul în casaţie.

Or, analizând termenii în care excepţia a fost formulată, Înalta Curte a apreciat că, în realitate, se tinde la extinderea, dincolo de litera şi spiritul lor, a textelor de lege apreciate ca neconstituţionale, ceea ce este în mod evident inadmisibil, întrucât Curtea Constituţională ar deveni legiuitor pozitiv.

Finalitatea excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituţionalitate a posteriori orice dispoziţie legală, care să modifice norma criticată, chiar în esenţa acesteia. Aceasta constituie apanajul exclusiv al puterii legislative, nefiind admisibil ca instanţa de contencios constituţional să dispună, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, modificarea acestor dispoziţii.

Împotriva încheierii din data de 25 aprilie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2022, a declarat recurs, în termenul legal, recurentul A..

În motivarea recursului declarat, recurentul a apreciat hotărârea atacată ca fiind netemeinică şi nelegală, de un formalism excesiv, de natură a afecta însăşi substanţa dreptului şi accesul efectiv la justiţie, drept care trebuie sa fie concret si efectiv, nu teoretic sau iluzoriu, câtă vreme sesizarea a fost considerată în mod nelegal ca inadmisibilă, cu motivarea ca excepţia nu are legatură cu soluţionarea cauzei, deşi excepţiile au fost invocate în legatură cu recursul în casaţie promovat şi susţinut în faţa ICCJ.

A arătat că, în mod evident, orice excepţie în legatură cu instituţia recursului în casatie, nu putea fi ridicată decât în faţa ICCJ cu ocazia dezbaterii unui recurs în casaţie, nicidecum a vreunei alte căi de atac, ordinare sau extraordinare.

Examinând recursul declarat de recurentul A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

După cum prevăd dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, modificată şi republicată, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, se constată că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, întruct instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

Astfel, alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede condiţii privind atât obiectul excepţiei de neconstituţionalitate - respectiv legi sau ordonanţe în vigoare sau dispoziţii în vigoare ori asemenea acte normative - cât şi o condiţie relativă la existenţa unei legături între norma atacată sub aspectul constituţionalităţii şi obiectul cauzei, cu soluţionarea căreia a fost învestită instanţa, în faţa căreia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate.

Dispoziţiile alin. (2) şi (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992 cuprind alte două condiţii de admisibilitate ale excepţiilor de neconstituţionalitate, vizând titularul dreptului de a invoca o asemenea excepţie (părţile, procurorul sau instanţa din oficiu) şi nepronunţarea anterioară a unei decizii privind neconstituţionalitatea aceloraşi reglementări de către Curtea Constituţională.

Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, se observă, aşadar, că trebuie îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 din Legea 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, şi anume:

- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;

- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În ceea ce priveşte primele trei condiţii, Înalta Curte constată că acestea sunt îndeplinite.

Referitor la condiţia privind legătura normelor ce fac obiectul excepţiei cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte reţine că, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauză.

Legătură dintre norma ce face obiectul excepţiei şi soluţionarea cauzei este, prin urmare, o condiţie de admisibilitate pentru sesizarea Curţii Constituţionale. Această condiţie presupune că norma invocată orientează soluţia.

Înalta Curte reţine că însăşi Curtea Constituţională a României, prin decizia nr. 385 din 04 iunie 2019 (publicată în Monitorul Oficial nr. 862 din 25 octombrie 2019), a stabilit că "legătura cu soluţionarea cauzei" presupune atât aplicarea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

În ceea ce priveşte examenul legăturii excepţiei cu soluţionarea cauzei, din examinarea argumentelor invocate de recurent în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că obiecţiunile formulate de acesta cu privire la dispoziţiile art. 433, art. 438, art. 440 din C. proc. pen., art. 102 pct. 266 din Legea nr. 255/2013 cu referire la art. 438 alin. (1) pct. 9, pct. 13, pct. 14 din Legea nr. 135/2010 nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normelor legale cu legea fundamentală a României.

Înalta Curte constată că, prin criticile formulate, apărarea nu urmăreşte armonizarea cu legea fundamentală a dispoziţiilor anterior menţionate, ci modificarea şi completarea acestora, precum şi reintroducerea în C. proc. pen. a unor cazuri de recurs în casaţie care au fost abrogate anterior.

Însă, aceste aspecte nu pot fi cenzurate pe calea controlului de constituţionalitate exercitat de instanţa de contencios constituţional, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 "se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

Or, reglementarea căilor de atac şi a condiţiilor în care acestea se exercită reprezintă, în conformitate cu dispoziţiile art. 129 şi art. 126 alin. (2) din Constituţia României ce fac trimitere la "condiţiile legii", o opţiune de politică legislativă de competenţa exclusivă a Parlamentului, care nu poate fi cenzurată de instanţa de contencios constituţional prin intermediul mijlocului procedural prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Astfel, raportat la prevederile art. 146 din Constituţia României şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare atunci când este ridicată o excepţie de neconstituţionalitate a acestora în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial, şi faţă de faptul că, în speţă, excepţia invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituţionalitate, ci de reformare legislativă, Înalta Curte apreciază că aspectele invocate de recurent nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 25 aprilie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2022.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în cuantum de 340 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 25 aprilie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2022.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în cuantum de 340 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 mai 2023.