Preventive seizures in anti-corruption cases: automatic extinction of measures upon missed verification deadline denied

Şedinţa publică din data de 21 martie 2023

Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 08 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2017, printre altele, în baza art. 2502 C. proc. pen., s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurilor asigurătorii luate prin ordonanţele nr. 814/P/2014 din datele de 07 noiembrie 2017 şi 08 noiembrie 2017 emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Infracţiunilor Asimilate Infracţiunilor de Corupţie, astfel cum au fost menţinute prin sentinţa penală apelată.

Totodată, au fost menţinute măsurile asigurătorii luate prin ordonanţele nr. 814/P/2014 din datele de 07 noiembrie 2017 şi 08 noiembrie 2017 emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Infracţiunilor Asimilate Infracţiunilor de Corupţie, până la concurenţa valorii prejudiciului şi a cheltuielilor judiciare stabilite de prima instanţă, astfel cum au fost menţinute prin sentinţa penală apelată.

Pentru a dispune astfel, Curtea a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 9 din 10 februarie 2022 pronunţată de Tribunalul Călăraşi în dosarul nr. x/2017, s-a dispus, printre altele, în baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. raportat la art. 249 alin. (1), (2) şi (5) C. proc. pen., menţinerea măsurilor asigurătorii dispuse prin ordonanţele din datele de 07.11.2017 şi 08.11.2017 emise de un procuror din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie în dosarul de urmărire penală nr. 814/P/2014, până la concurenţa valorii prejudiciului şi cheltuielilor judiciare stabilite în sarcina fiecărui inculpat prin hotărâre.

S-a mai constatat că, prin ordonanţa nr. 814/P/2014 din 07.11.2017 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, s-a dispus:

1. Instituirea măsurii sechestrului asigurător asupra următoarelor bunuri imobile aparţinând inculpatului A.:

- imobilul - teren intravilan (categoria de folosinţă livadă), în suprafaţă de 15.000 mp situat în loc. Săruleşti, jud. Călăraşi, înscris în cartea funciară nr. x Săruleşti, nr. cadastral x, cota 1/1;

- imobilul - teren arabil extravilan, în suprafaţă de 3.800 mp, situat în loc. Săruleşti, jud. Călăraşi, înscris în cartea funciară nr. x Săruleşti, nr. cadastral x, bun aflat în proprietatea comună devălmaşă a susnumitului şi a soţiei acestuia, B.;

- imobilul - teren arabil extravilan, în suprafaţă de 5.576 mp, situat în jud. Dâmboviţa, înscris în cartea funciară nr. x Nucet, nr. cadastral x, bun aflat în proprietatea comună devălmaşă a susnumitului şi a soţiei acestuia, B.;

- imobilul - teren arabil extravilan, în suprafaţă de 3.480 mp, situat în jud. Dâmboviţa, înscris în cartea funciară nr. x Nucet, nr. cadastral x, bun aflat în proprietatea comună devălmaşă a susnumitului şi a soţiei acestuia, B.;

- imobilul - teren arabil extravilan, în suprafaţă de 1.200 mp, situat în jud. Dâmboviţa, înscris în cartea funciară nr. x Nucet, nr. cadastral x, bun aflat în proprietatea comună devălmaşă a susnumitului şi a soţiei acestuia, B.;

- imobilul - teren arabil extravilan, în suprafaţă de 4.953 mp, situat în jud. Dâmboviţa, înscris în cartea funciară nr. x Nucet, nr. cadastral x, bun aflat în proprietatea comună devălmaşă a susnumitului şi a soţiei acestuia, B.;

- imobilul - teren arabil extravilan, în suprafaţă de 2.654 mp, situat în jud. Dâmboviţa, înscris în cartea funciară nr. x Nucet, nr. cadastral x, bun aflat în proprietatea comună devălmaşă a susnumitului şi a soţiei acestuia, B.;

- imobilul - apartament 2 camere şi dependinţe, situat în Bucureşti, str. x, în suprafaţă de 49,49 mp, înscris în cartea funciară nr. x Bucureşti Sectorul 1, nr. cadastral x, bun aflat în proprietatea comună devălmaşă a susnumitului şi a soţiei acestuia B., până la concurenţa valorii probabile a pagubei - 8.191.199,88 RON.

2. Instituirea măsurii sechestrului asigurător asupra următoarelor bunuri imobile aparţinând inculpatului C.:

- imobil - teren extravilan, în suprafaţă de 3.000 mp, situat în localitatea Schitu, jud. Constanţa, înscris în cartea funciară nr. x Costineşti, nr. cadastral x, cota 1/2, până la concurenţa valorii probabile a pagubei - 8.191.199,88 RON.

3. Instituirea măsurii sechestrului asigurător asupra conturilor bancare ale inculpatului C., deschise la D. (x, x, x), la E. (cont de depozit), la F. (x, x, x), la G.., Amsterdam - Sucursala Bucureşti (x, x, x, x), respectiv la H. S.A. (x, x, x, x), până la concurenţa valorii probabile a pagubei - 8.191.199,88 RON.

4. Instituirea măsurii sechestrului asigurator asupra conturilor bancare ale inculpatului A., deschise la I. (x, x şi y), până la concurenţa valorii probabile a pagubei - 8.191.199,88 RON.

S-a mai arătat că, prin ordonanţa nr. 814/P/2014 din 08.11.2017 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, s-a dispus:

1. Instituirea măsurii sechestrului asigurător asupra următoarelor bunuri imobile aparţinând inculpatului J.:

- imobil - teren arabil extravilan, în suprafaţă de 1.220 mp, situat în loc. Vama Veche, jud. Constanţa, înscris în cartea funciară nr. x Limanu, nr. cadastral x:907/6, bun aflat în proprietatea comună devălmaşă a susnumitului şi a soţiei acestuia K., până la concurenţa valorii probabile a pagubei - 8.191.199,88 RON.

2. Instituirea măsurii sechestrului asigurător asupra conturilor bancare ale inculpatului J., deschise la I. (x, x, x, x, x), respectiv la G. (x şi x), până la concurenţa valorii probabile a pagubei - 8.191.199,88 RON.

3. Instituirea măsurii sechestrului asigurător asupra următoarelor bunuri imobile aparţinând inculpatei S.C. L. S.A., CUI x, x:

- imobil compus din: A1 - teren intravilan în suprafaţă de 13.499 mp, nr. cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x Tămădău Mare şi următoarele construcţii înscrise în cartea funciară nr. x Tămădău Mare: A1.1 - construcţii anexă, cu suprafaţa construită de 146 mp, având număr cadastral x; A1.2 - construcţii anexă, cu suprafaţa construită de 689 mp, având număr cadastral x; A1.3 - construcţii anexă, cu suprafaţa construită de 3 mp, având număr cadastral x; A1.4 - construcţii anexă, cu suprafaţa construită de 22 mp, având număr cadastral x; A1.5 - construcţii anexă, cu suprafaţa construită de 24 mp, având număr cadastral x, A1.6 - construcţii anexă, cu suprafaţa de 22 mp, având număr cadastral x; A1.7 - construcţii anexă, cu suprafaţa construită de 22 mp, având număr cadastral x; A1.8 - construcţii anexă, cu suprafaţa construită de 79 mp, având număr cadastral x; A1.9 - construcţii anexă, cu suprafaţa construită de 270 mp, având număr cadastral x; A1.10 - construcţii anexă, cu suprafaţa construită de 1.585 mp, având număr cadastral x; A1.11 - construcţii anexă, cu suprafaţa construită de 309 mp, având număr cadastral x; A1.12 - construcţii anexă, cu suprafaţa de 471 mp, având număr cadastral x; A1.13 - construcţii anexă, cu suprafaţa construită de 456 mp; A1.14 - construcţii anexă, cu suprafaţa construită de 465 mp, având număr cadastral x; A1.15 - construcţii anexă, cu suprafaţa construită de 468 mp, având număr cadastral x; A1.16 - construcţii anexă, cu suprafaţa construită de 274 mp;

- imobil înscris în cartea funciară nr. x Tămădău Mare compus din: teren intravilan, în suprafaţă de 706 mp (660 mp din act), având număr cadastral x şi construcţie (spaţiu comercial+locuinţă), având număr cadastral x; până la concurenţa valorii probabile a pagubei - 8.191.199,88 RON.

Curtea a reţinut că de la pronunţarea sentinţei penale apelate, respectiv 10 februarie 2022, nu a trecut o perioadă mai mare de 1 an, astfel că este respectat termenul prevăzut de art. 2502 C. proc. pen.

Totodată, nu a primit solicitarea de constatare a încetării de drept a măsurilor asigurătorii, în temeiul art. 2502 C. proc. pen. raportat la art. 268 alin. (2) teza finală C. proc. pen., ce ar fi generată de împrejurarea că prima instanţă nu ar fi pus în discuţie legalitatea şi temeinicia acestora în termen de 1 an de la data la care a intrat în vigoare Legea nr. 6/2021, subliniind că respectiva lege a intrat în vigoare la 21 februarie 2021, iar măsurile asigurătorii au fost menţinute prin sentinţă, ce a fost pronunţată la 10 februarie 2022. În plus s-a menţionat că termenul de 1 an este un termen de recomandare şi nu de decădere, cum au susţinut inculpaţii.

Curtea a constatat că, potrivit art. 20 din Legea nr. 78/2000, pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune dintre cele prevăzute în Capitolul III, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.

S-a observat că inculpaţii, faţă de care s-a dispus luarea măsurilor asigurătorii, au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea unor infracţiuni de rezultat, existând suspiciunea rezonabilă că aceştia ar fi putut comite faptele pentru care sunt cercetaţi, cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie de care aceştia beneficiază, potrivit art. 4 C. proc. pen., art. 6 CEDO şi art. 23 alin. (11) din Constituţia României, cu atât mai mult cu cât, în privinţa acestora, s-a pronunţat deja o hotărâre judecătorească de condamnare, chiar nedefinitivă.

Raportându-se la prevederile art. 2502 C. proc. pen., art. 249 alin. (1) şi alin. (5) C. proc. pen., a apreciat că, în speţă, măsurile asigurătorii sunt necesare pentru a garanta repararea eventualei pagube produse prin săvârşirea presupuselor infracţiuni, fiind luate asupra bunurilor inculpaţilor, până la concurenţa valorii probabile a presupusei pagube, precum şi în vederea garantării executării cheltuielilor judiciare avansate de stat, la care aceştia au fost obligaţi de prima instanţă, în scopul evitării înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor vizate. Mai mult, întrucât inculpaţii, faţă de care s-a dispus luarea măsurilor asigurătorii, au fost trimişi în judecată pentru infracţiuni prevăzute de Legea nr. 78/2000, potrivit art. 20 din această lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie, însă aceste dispoziţii legale, anterior redate, nu împiedică instanţa de judecată să facă o analiză a proporţionalităţii măsurii asigurătorii în raport cu scopul urmărit.

Deoarece presupusul prejudiciu nu a fost recuperat şi nu s-a depăşit un termen rezonabil de desfăşurare a procedurilor judiciare, Curtea a considerat că nu a fost încălcat art. 1 Protocol nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

În concluzie, Curtea a apreciat că, la acest moment procesual, subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea şi menţinerea măsurilor asigurătorii, temeiuri care impun în continuare menţinerea respectivelor măsuri.

Împotriva acestor dispoziţii din încheierea din 08 februarie 2023, în termen legal, au declarat contestaţie inculpaţii J., M. şi C..

Astfel, inculpatul J. a criticat măsura dispusă de Curtea de Apel Bucureşti sub aspectul netemeiniciei, apreciind că măsurile asigurătorii instituite asupra bunurilor sale nu mai sunt proporţionale cu suma până la concurenţa căreia au fost aplicate, având în vedere în raport cu durata de timp scursă de la momentul instituirii lor.

Inculpaţii M. şi C., prin motivele scrise de contestaţie, susţinute cu prilejul dezbaterilor, au invocat încetarea de drept a măsurilor asigurătorii instituite asupra bunurilor lor, învederând că, de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 6/2021, prin care a fost introdus art. 2502 C. proc. pen., respectiv de la 28 februarie 2021, respectivele măsuri nu au fost verificate periodic, aşa cum impune textul de lege menţionat. Astfel, raportându-se la dispoziţiile art. 268 alin. (2) C. proc. pen., au susţinut că termenul de verificare a măsurilor asigurătorii, de 1 an, nu este un termen de recomandare, ci unul imperativ, astfel că neverificarea în termenul prevăzut de art. 2502 C. proc. pen. determină încetarea de drept a acestora.

Examinând încheierea atacată, prin raportare la criticile formulate, la dispoziţiile legale incidente în materia măsurilor asigurătorii, precum şi la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte, apreciază contestaţiile formulate de inculpaţii J., M. şi C. ca fiind neîntemeiate, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Analizând, cu prioritate, critica de nelegalitate invocată de contestatorii M. şi C., cu argumentarea că măsurile asigurătorii au fost menţinute în condiţiile în care, urmare a verificării lor cu depăşirea termenului de 1 an prevăzut de art. 2502 C. proc. pen., acestea ar fi încetat de drept, Înalta Curte constată că este neîntemeiată.

În acest sens, se reţine că dispoziţiile art. 2502 C. proc. pen. au fost introduse în fondul activ al legislaţiei procesual penale prin art. 19 din Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 18 februarie 2021), intrată în vigoare la data de 28 februarie 2021.

Aceste dispoziţii legale instituie în sarcina organelor judiciare obligaţia de a verifica, din oficiu, subzistenţa temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, în termen de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în camera preliminară ori în cursul judecăţii.

În speţă, aşa cum a reţinut şi Curtea de Apel Bucureşti, respectivul termen nu a fost depăşit, în condiţiile în care măsurile asigurătorii instituite în cauză prin ordonanţele procurorului au fost menţinute prin sentinţa penală nr. 9 din 10 februarie 2022, aşadar înaintea datei de 28 februarie 2022, când s-ar fi împlinit un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 6/2021. În plus, şi verificarea realizată prin încheierea atacată s-a efectuat tot în termenul de 1 an prevăzut de lege, ţinând seama de faptul că, aşa cum s-a arătat anterior, măsurile asigurătorii au fost menţinute prin sentinţa penală pronunţată de prima instanţă la data de 10 februarie 2022.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că, şi în ipoteza în care respectivul termen ar fi fost depăşit, legislaţia procesual penală nu prevede o sancţiune similară celei reglementate în materia măsurilor preventive de art. 241 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., respectiv a încetării de drept.

Astfel, aşa cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 6/2021, scopul urmărit prin adoptarea prevederilor art. 2502 C. proc. pen. îl reprezintă eficientizarea activităţii de urmărire penală şi judecată la nivel naţional. Voinţa legiuitorului a fost aceea de a crea o obligaţie pozitivă a organelor judiciare de a analiza, periodic, din oficiu, legalitatea şi temeinicia măsurilor asigurătorii, inclusiv din perspectiva proporţionalităţii lor raportat la ingerinţa adusă dreptului de proprietate, verificarea fiind justificată şi de riscul ca valoarea bunurilor indisponibilizate să sufere modificări.

Legiuitorul nu a instituit, însă, în mod expres, şi o consecinţă, în sens de sancţiune procesuală, a nerespectării termenului prevăzut de lege pentru verificarea măsurilor asigurătorii, care să se răsfrângă asupra celor potenţial neverificate în intervalul de timp impus.

Cu toate acestea, nu pot fi aplicate, prin analogie, prevederile art. 241 C. proc. pen., care reglementează încetarea de drept a măsurilor preventive, cele două categorii de măsuri procesuale având natură juridică şi consecinţe fundamental diferite asupra drepturilor individuale. De aceea, câtă vreme o asemenea reglementare nu se regăseşte în codificarea procesual penală şi în privinţa măsurilor asigurătorii, situaţiile de încetare de drept a măsurilor preventive prevăzute de art. 241 C. proc. pen. nu pot fi extinse, prin analogie, şi în privinţa celor dintâi.

Pentru cele două categorii de măsuri procesuale legiuitorul a instituit condiţii diferite de luare şi menţinere, cu consecinţe inclusiv în ceea ce priveşte posibilitatea încetării lor. Astfel, în cazul măsurilor asigurătorii nu a fost prevăzut un termen pe durata căruia pot fi luate şi menţinute şi nici nu este reglementată o durată maximă a acestora pe parcursul procesului penal.

În plus, textul în discuţie (art. 241 C. proc. pen.) nu conţine o regulă de principiu, o normă cu caracter general, ci una specială, a cărei sferă de incidenţă este definită cu claritate în chiar cuprinsul ei, fiind, astfel, de strictă interpretare şi aplicare.

Mai mult, deşi enumeră soluţiile pe care organul judiciar le poate pronunţa cu ocazia examinării subzistenţei temeiurilor care au justificat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, art. 2502 C. proc. pen. nu face referire şi la cea a constatării încetării de drept a acestora, indicând expres doar posibilitatea menţinerii, restrângerii, extinderii sau ridicării lor.

Or, în condiţiile în care textul de lege analizat nu reglementează consecinţele pe care le-ar antrena o conduită contrară conţinutului lui, este evident că termenele de 6 luni şi de 1 an instituite prin acesta pentru verificarea periodică a măsurilor asigurătorii nu pot fi calificate decât ca fiind termene procedurale de recomandare, eventuala lor depăşire nefiind de natură să atragă încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, atâta timp cât, aşa cum s-a arătat anterior, o asemenea sancţiune nu a fost consacrată legislativ decât în materia măsurilor preventive şi nu poate fi aplicată prin analogie şi în cazul măsurilor asigurătorii (în acest sens: încheierea din 21 martie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2019 al Completului de 5 Judecători penal, încheierea din 24 martie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2021 al secţiei penale, încheierea nr. 735 din 02 septembrie 2021, deciziile nr. 524/A din 25 mai 2021 şi nr. 382 din 14 iunie 2022 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, etc).

O atare concluzie este susţinută şi de constatarea că, în cazul măsurilor asigurătorii, legiuitorul a prevăzut expres o singură situaţie în care acestea încetează de drept, respectiv în cazul în care în termen de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii prin care acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată în temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen., persoana vătămată nu a introdus acţiune la instanţa civilă [art. 397 alin. (5) C. proc. pen..].

Pe de altă parte, contrar susţinerilor contestatorilor, Înalta Curte constată că, în ipoteza de faţă, nu sunt aplicabile nici prevederile art. 268 alin. (2) C. proc. pen., întrucât această dispoziţie legală reglementează încetarea efectului măsurilor a căror durată a expirat, ceea ce presupune, ab initio, ca măsura să aibă o durată determinată în timp.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, în cazul măsurilor asigurătorii legiuitorul nu a stabilit un termen maxim pe durata căruia pot fi luate/menţinute, astfel că dispoziţiile legale precitate nu-şi găsesc aplicabilitate în materia de referinţă.

Prin urmare, raportat la cele ce preced, se apreciază că solicitarea contestatorilor M. şi C. de constatare a încetării de drept a măsurilor asigurătorii ca urmare a neverificării lor în termenul de 1 an prevăzut de art. 2502 C. proc. pen. este neîntemeiată.

De altfel, în ceea ce îl priveşte pe contestatorul M., Înalta Curte constată că ordonanţele nr. 814/P/2014 din 07 noiembrie 2017 şi 08 noiembrie 2017 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, nu îl vizează.

Procedând, în continuare, la verificarea încheierii atacate, din perspectiva temeiniciei, Înalta Curte constată că, în mod corect, judecătorul de la fond a apreciat că se impune menţinerea în continuare a măsurilor asigurătorii instituite în cauză.

În speţă, se reţine, sub aspectul acuzaţiilor formulate, că inculpaţii J. şi C. au fost trimişi în judecată şi condamnaţi de prima instanţă pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 181 alin. (1), (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

În ceea ce priveşte prejudiciul cauzat prin faptele inculpaţilor trimişi în judecată în cauză, în actul de sesizare s-a menţionat că, în urma faptelor acestora, a fost acordată, fără drept, o finanţare nerambursabilă în cuantum total de 8.191.199,88 RON. Instanţa de fond, prin sentinţa penală nr. 9 din 10 februarie 2022, a reţinut, însă, producerea unui prejudiciu de doar 6.340.562 RON.

Totodată, se observă că, în cursul urmăririi penale, având în vedere prejudiciul produs prin săvârşirea presupuselor infracţiuni de folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei în dauna părţii civile Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire penală a bunurilor care pot servi la repararea pagubei produse prin infracţiune, în temeiul art. 249 C. proc. pen. şi art. 20 din Legea nr. 78/2000, prin ordonanţele nr. 814/P/2014 din 07 noiembrie 2017 şi 08 noiembrie 2017 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, s-a dispus luarea măsurii asiguratorii a sechestrului asupra bunurilor mobile şi asupra conturilor bancare, expres menţionate, aparţinând, printre alţii, inculpaţilor J. şi C., până la concurenţa valorii probabile a pagubei - 8.191.199,88 RON.

Ulterior, măsurile asigurătorii au fost menţinute prin sentinţa penală nr. 9 din 10 februarie 2022 pronunţată de Tribunalul Călăraşi, până la concurenţa valorii prejudiciului şi cheltuielilor judiciare stabilite în sarcina fiecărui inculpat prin hotărâre.

Conform dispoziţiilor art. 2502 C. proc. pen., "în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501 aplicându-se în mod corespunzător."

Aşadar, în aplicarea caracterului provizoriu al măsurilor asigurătorii, legiuitorul a impus prin aceste dispoziţii procesual penale obligativitatea verificării periodice a subzistenţei temeiurilor care au fost avute în vedere la luarea respectivelor măsuri, verificare ce trebuie realizată inclusiv prin raportare la condiţiile în care acestea puteau fi dispuse.

Sub acest aspect, se observă că, potrivit art. 249 alin. (1) C. proc. pen., procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.

Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora (art. 249 alin. (5) C. proc. pen.).

Din interpretarea dispoziţiilor legale mai sus evocate rezultă că, în principiu, luarea măsurilor asigurătorii este condiţionată de constatarea prealabilă a necesităţii instituirii lor în vederea atingerii scopului prevăzut de lege, principiu care guvernează, de altfel, toate măsurile procesuale. În plus, dispunerea măsurilor asigurătorii trebuie să satisfacă şi cerinţa proporţionalităţii acestora cu scopul urmărit prin dispunerea lor şi, în mod particular, cu valoarea estimată a sumelor a căror recuperare este garantată prin intermediul acestei categorii de măsuri.

În principiu, dispunerea măsurilor asigurătorii este lăsată la aprecierea organelor judiciare, însă există situaţii în care legiuitorul a instituit, cu titlu de excepţie, caracterul obligatoriu al acestor măsuri, având în vedere fie natura şi gravitatea faptelor comise, fie consecinţele acestora asupra unor categorii vulnerabile de subiecţi pasivi. O astfel de excepţie este cea reglementată prin art. 20 din Legea nr. 78/2000, potrivit căruia "în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune dintre cele prevăzute în prezentul capitol (Capitolul III. Infracţiuni, n.n.), luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie".

Aceasta înseamnă că, în cazul infracţiunii prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000, necesitatea dispunerii măsurilor asigurătorii nu este supusă aprecierii organelor judiciare, ci decurge direct din lege, fiind justificată de chiar natura acestei infracţiuni. În acest caz particular, organele judiciare rămân ţinute să evalueze, însă, în continuare, celelalte cerinţe normative obligatorii pentru dispunerea măsurii asigurătorii, referitoare la categoria de bunuri supuse indisponibilizării, valoarea probabilă a sumelor până la concurenţa cărora se instituie măsura şi finalitatea acesteia, astfel cum rezultă din enumerarea alternativă prevăzută de art. 249 alin. (1) C. proc. pen.. Criteriul proporţionalităţii dintre scopul urmărit prin instituirea măsurilor asigurătorii şi restrângerea dreptului de proprietate al unei persoane acuzate trebuie analizat indiferent de modul în care legiuitorul a reglementat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege ori ca fiind lăsată la aprecierea organului judiciar, având în vedere caracterul real al respectivelor măsuri procesuale, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin suspectului sau, după caz, inculpatului, afectând atributul dispoziţiei juridice şi materiale, de vreme ce proprietarul pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini.

Indiferent, însă, de caracterul lor obligatoriu sau facultativ, legiuitorul a stabilit că măsurile asigurătorii sunt eminamente temporare, provizorii, de vreme ce pot fi luate doar pe parcursul procesului penal, stingându-se cel mai târziu prin atingerea scopului în vederea realizării căruia au fost instituite, respectiv prin repararea pagubei, executarea cheltuielilor judiciare ori, după caz, prin aplicarea confiscării speciale sau a confiscării extinse.

Examinând, în raport cu aceste consideraţii, actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată, în acord cu judecătorii de la Curtea de Apel Bucureşti, că subzistă, în continuare, temeiurile care au determinat instituirea şi, ulterior, menţinerea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor aparţinând inculpaţilor J. şi C., acestea fiind necesare în vederea garantării reparării presupuselor pagube produse prin infracţiunile imputate şi executării cheltuielilor judiciare, ţinându-se seama în acest sens şi de prevederile art. 20 din Legea nr. 78/2000, care, aşa cum s-a arătat anterior, stipulează că, în cazul infracţiunilor reglementate prin această lege (printre care şi infracţiunea prevăzută de art. 181 din Lege nr. 78/2000, imputată celor doi inculpaţi în forma complicităţii) luarea măsurii asigurătorii este obligatorie.

Totodată, se apreciază că măsurile sunt proporţionale cu scopul urmărit prin instituirea lor, inclusiv prin raportare la valoarea estimată a prejudiciului. În acest sens, se reţine că, în cauză, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii de folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei (în forma complicităţii) reţinându-se, în esenţă, că ar fi participat la producerea unui prejudiciu în cuantum de 8.191.199,88 RON.

Se observă, astfel, că valoarea sumei în limita căreia au fost indisponibilizate bunurilor inculpaţilor nu depăşeşte cuantumul estimat al prejudiciului în faza de urmărire penală, aşa încât nu pot fi valorificate criticile inculpatului J. sub acest aspect. În plus, Înalta Curte subliniază că, potrivit dispoziţiilor art. 249 alin. (5) C. proc. pen., măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor inculpatului până la concurenţa valorii probabile a acesteia. Or, sumele reţinute în actul de sesizare ca fiind pretinsul prejudiciu cauzat prin faptele ce formează obiectul acuzaţiei şi cheltuielile judiciare la care se referă instanţa de fond reprezintă o valoare estimată de organele judiciare, pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, care vor fi verificate atât sub aspectul existenţei, cât şi al cuantumului de către instanţă, la finalul cercetării judecătoreşti în apel.

Totodată, raportat la data instituirii măsurilor asigurătorii (luna noiembrie 2017), la numărul şi valoarea bunurilor sechestrate, la cuantumul prejudiciului reclamat de partea civilă, precum şi la complexitatea ridicată (generată de numărul persoanelor acuzate, de natura şi gravitatea acuzaţiilor formulate, de modalitatea în care s-au desfăşurat presupusele acţiuni ilicite) şi stadiul în care se află cauza (respectiv în apel, apropiindu-se de finalul cercetării judecătoreşti), în condiţiile în care nu se identifică perioade de stagnare a procedurii imputabile organelor judiciare, la momentul procesual actual se poate aprecia rezonabil că în privinţa respectivelor măsuri asigurătorii luate de procuror în cursul urmăririi penale se păstrează justul echilibru între interesul general legitim al statului, constând în acoperirea unei eventuale pagube şi în executarea cheltuielilor judiciare, şi interesul personal al acuzaţilor de a-şi exercita neîngrădit dreptul de proprietate asupra bunurilor/sumelor de bani ce au fost indisponibilizate (cauza Benet Czech, spol. sr.o. împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 21 octombrie 2010; cauza Iordachescu împotriva Romaniei, cererea nr. x/09, hotărârea din 23 mai 2017). Prin urmare, nu se poate considera că durata măsurilor asigurătorii instituite de procuror ar fi de natură să pună în discuţie principiul rezonabilităţii în sensul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, aşa cum a susţinut contestatorul inculpat J., menţinerea acestora fiind justificată de datele cauzei, iar consecinţele produse sunt cele normale unei asemenea măsuri procesuale.

Prin urmare, Înalta Curte constată că măsurile asigurătorii analizate satisfac în continuare exigenţele de necesitate (decurgând inclusiv din lege) şi proporţionalitate care au stat la baza dispunerii lor şi nu se justifică în momentul de faţă ridicarea acestora, fiind o garanţie pentru o posibilă plată a prejudiciului, cu atât mai mult cu cât în cazul infracţiunii pentru care sunt cercetaţi inculpaţii J. şi C. luarea măsurilor asiguratorii este obligatorie (din perspectiva necesităţii de a asigura o eventuală confiscare specială), şi o garanţie plăţii cheltuielilor judiciare către stat.

Faţă de cele ce preced, se constată că încheierea atacată este legală şi temeinică, astfel încât nu se impune reformarea acesteia, motiv pentru care, în temeiul art. art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 2501 coroborat cu art. 2502 C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, contestaţiile formulate de inculpaţii J., M. şi C. împotriva dispoziţiei de menţinere a măsurilor asigurătorii instituite prin ordonanţele nr. 814/P/2014 din datele de 07 noiembrie 2017 şi 08 noiembrie 2017 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, din cuprinsul încheierii din 08 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2017.

Faţă de culpa lor procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatorii inculpaţi vor fi obligaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru contestatorii inculpaţi C. şi M., în sumă de câte 340 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, contestaţiile formulate de inculpaţii J., M. şi C. împotriva dispoziţiei de menţinere a măsurilor asigurătorii instituite prin ordonanţele nr. 814/P/2014 din datele de 07 noiembrie 2017 şi 08 noiembrie 2017 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, din cuprinsul încheierii din 08 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2017.

Obligă contestatorii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru contestatorii inculpaţi C. şi M., în sumă de câte 340 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 martie 2023.