Abusiveness of credit commission clauses and definition of main subject matter under Law No. 193/2000

Şedinţa publică din data de 23 martie 2023

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, secţia Civilă la 17.03.2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor stipulate în contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/11.03.2008, care privesc dobânda variabilă (art. 4.1), comisionul de întocmire a dosarului de credit în sumă de 100 RON, comisionul de acordare al creditului de 2% în sumă de 2.801,40 franci elveţieni, comision de administrare lunar de 0,15% plătibil începând cu scadenţa a 13-a, comisionul de rambursare anticipată de 4% în primii 5 ani şi de 2% în intervalul 5-10 ani, dobânda penalizatoare în cuantum de 10% peste dobânda curentă, comisionul de asigurare (art. 4.3, art. 4.4, art. 4.5 şi art. V integral), a clauzelor de la art. VII - exceptând art. 6.3 şi art. 6.14 pct. 8.4, 8.5, 8.6, 8.12, 8.14, 8.15, dar şi a celor cuprinse în condiţiile generale de creditare din 11.03.2008, conform modificărilor aduse în conformitate cu cele solicitate mai sus, şi în plus eliminarea pct. 4.11, art. 6.9 alin. final, art. 6.10, art. 7.1 lit. h), art. 7.5 lit. a) şi art. 8.3, precum şi a pct. III şi VI inserate în actul adiţional din 24.09.2010; au mai solicitat obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumelor plătite în baza clauzelor declarate nule, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data reţinerii fiecărei sume până la data restituirii integrale a acestora, sume ce vor fi actualizate cu rata inflaţiei; reclamanţii au mai solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzei de risc valutar de la art. 6.1 din contract şi eliminarea ei, denominarea creditului şi convertirea acestuia din franci elveţieni în RON la cursul de schimb valutar franc elveţian-leu de la momentul acordării creditului, din data de 11.03.2008, respectiv la valoarea de 2,3521 RON/1 franc elveţian, şi restituirea sumelor încasate în plus în baza acestei clauze, actualizate cu rata inflaţiei şi cu dobânda legală calculată de la data reţinerii lor şi până la data restituirii integrale a acestora.

Prin sentinţa civilă nr. 6314/29.06.2016, Judecătoria Cluj-Napoca, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentinţa civilă nr. 750/20.04.2017, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

Prin sentinţa civilă nr. 389/20.09.2017, Tribunalul Cluj, secţia Civilă a admis excepţia propriei necompetenţe materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 248/F/CC/05.10.2017, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 02.11.2017, sub nr. x/2016*.

Prin încheierea din 22.03.2018, Tribunalul Specializat Cluj a introdus în cauză pe C. S.A. şi C. S.A., în calitate de pârâte, ca urmare a cesiunii de creanţe intervenită între părţi la 05.12.2011.

La 03.05.2018, reclamanţii au înregistrat la dosar o precizare de acţiune pentru clarificarea petitului 1, solicitând constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor din contract de la Cap. IV art. 4.1, art. 4.3, art. 4.4, art. 4.5, referitoare la dobândă, Cap. V integral, privind comisioanele, Cap. VI art. 6.1-6.2, art. 6.4-6.8, art. 6.11-6.12, Cap. VIII art. 8.4-8.6, art. 8.12, art. 8.14, art. 8.15, din "Condiţiile generale de creditare" din 11.03.2008 de la art. 4.1, art. 6.9 alin. ultim, art. 6.10, art. 7.1 lit. h) şi art. 8.3 şi a celor din Actul adiţional din 24.09.2010 de la Cap. III şi Cap. IV.

Prin sentinţa civilă nr. 1608/11.10.2018, Tribunalul Specializat Cluj a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi ca inadmisibilă cererea de anulare a ofertei de creditare; a admis excepţia lipsei de interes a reclamanţilor cu privire la constarea caracterului abuziv al clauzei inserate în contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/11.03.2008 la art. 5.1 lit. d) şi a) respins cererea privind constatarea caracterului abuziv şi nulitatea acestei clauze; a respins excepţia lipsei de interes a reclamanţilor cu privire la constarea caracterului abuziv al clauzelor inserate la art. 5.2 din contract; a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor contractuale de la art. 5.1 lit. b), referitoare la comisionul de acordare credit în cuantum de 2.801,40 franci elveţieni şi art. 5.1 lit. c), referitoare la comisionul de administrare lunar în cuantum de 0,15% plătibil începând cu scadenţa a 13-a, şi a obligat pârâta C.

S.A. să restituie reclamanţilor comisionul de acordare în cuantum de 2.801,40 franci elveţieni, echivalentul în RON la cursul de schimb practicat de B.N.R. la data plăţii, cu dobânda legală calculată începând cu data plăţii comisionului şi până la data restituirii debitului principal, ce va fi actualizat şi cu rata inflaţiei; a obligat pârâtele, în solidar, să achite reclamanţilor suma percepută cu titlu de comision de administrare lunar, în franci elveţieni sau echivalentul în RON conform cursului de schimb valutar B.N.R. la momentul restituirii sumei, la care se adaugă dobânda legală calculată începând cu data achitării comisionului şi până la data restituirii, iar debitul va fi actualizat şi cu rata inflaţiei; de asemenea, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor de la art. 5.2, care permite creditorului să revizuiască comisioanele în funcţie de politica sa de creditare, art. 6.2, referitoare la modificarea automată a valorii comisionului de administrare, art. 6.5, privind ordinea de prioritate în acoperirea datoriei şi de la art. 8.4, cunoscută sub denumirea de clauza cross default; a respins ca neîntemeiată în rest acţiunea şi a luat act de faptul că reclamanţii şi-au exprimat intenţia de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată; a obligat reclamanţii să-i achite pârâtei C.

S.A. suma de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

Împotriva acestei sentinţe, atât reclamanta B., cât şi pârâtele C. S.A. şi C. S.A. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 236/12.04.2022, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a respins ca nefondate apelurile.

Împotriva acestei decizii civile, pârâtele au declarat recurs, solicitând casarea ei în parte şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele au invocat încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Potrivit acestora, Tribunalul Specializat Cluj a constatat caracterul abuziv al mai multor clauze contractuale, context în care au formulat apel şi au solicitat respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată. Astfel, apelul lor viza toate clauzele considerate abuzive de către prima instanţă. Cu toate acestea, în motivarea apelului, faptul că s-au axat pe clauzele principale din contract nu ar trebui să conducă la concluzia că intenţia lor a fost de a supune rejudecării doar anumite clauzele (art. 5.1 lit. b) şi c) şi art. 5.2), ci toate cele considerate abuzive, inclusiv cele de la art. 8.4, art. 8.5, art. 6.2, art. 6.5. O dovadă că apelul lor viza toate cele şapte clauze este şi cererea transmisă instanţei în care au evaluat fiecare pretenţie pentru a permite instanţei să calculeze taxa judiciară de timbru aferentă apelului.

În acest context, recurentele au argumentat că instanţa de apel a încălcat efectul devolutiv al apelului, evidenţiind că apelul, spre deosebire de recurs, provoacă o rejudecare a fondului şi că nemotivarea nu ar constitui un motiv de nulitate, ci mai degrabă o raportare la apărările formulate în fata primei instanţe.

În continuare, au susţinut că soluţia ce urma să fie dată de instanţa de apel asupra clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. b) şi c) din contract le-ar fi influenţat şi pe cele de la art. 6.2 şi art. 6.5 din contract, astfel încât era necesar ca instanţa de apel să le aibă în vedere, conform art. 477 alin. (1) C. proc. civ. Totodată, au mai arătat că, deşi o astfel de analiză a soluţiilor dependente de partea din hotărâre care a fost atacată a fost efectuată în privinţa apelului declarat de reclamanţi, procedeul nu a mai fost aplicat şi în privinţa apelului pârâtelor.

Prin urmare, recurentele au subliniat că prin încălcarea art. 476 şi art. 477 C. proc. civ. de către instanţa de apel s-a produs vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea deciziei atacate, conform art. 175 C. proc. civ.

Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele au adus critici deciziei atacate axate pe aplicarea şi interpretarea eronată a dispoziţiilor de drept material.

Astfel, au susţinut că instanţa de apel a încălcat art. 4 alin. (5) lit. c) din Legea nr. 193/2000 şi principiul interpretării sistematice a actului juridic, invocând hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-621/17. Conform argumentaţiei lor, instanţa de apel a concluzionat în hotărâre că nu există o claritate cu privire la modalitatea de calcul a comisionului de administrare şi că doar se menţionează că acesta este de 0,15%, fără a specifica suma la care procentul respectiv se aplică.

Recurentele au susţinut că toate documentele contractuale, inclusiv graficul de rambursare, indică faptul că procentul de 0,15% cu titlu de comision de administrare se aplică la soldul facilităţilor de credit. În acest sens, au făcut trimitere la art. 5.1 lit. c) din contract, care specifică valoarea procentuală a comisionului de administrare, iar la art. 6.1 şi art. 6.7 se detaliază baza de calcul a procentului, în timp ce în graficul de rambursare este menţionată suma exactă ce se calculează la soldul facilitaţilor de credit.

De asemenea, recurentele au mai susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, susţinând că clauzele inserate la art. 5.1 lit. b) şi c) din contract fac parte din obiectul principal al contractului, sunt redactate în termeni clari şi inteligibili.

Recurentele au subliniat că respectivele clauze referitoare la monedă, dobândă şi comisioane fac parte din costul total al creditului, şi că, împreună cu marja de profit a băncii alcătuiesc preţul total al creditului, reprezentând astfel componente esenţiale ale obiectului contractului de credit.

În continuare, recurentele au făcut referire la hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene dată în cauza C-621/17, subliniind că, la nivel european, nu este tranşată chestiunea includerii sau excluderii comisioanelor din obiectul principal al contractului, iar jurisprudenţa la nivelul fiecărui stat este diferită. Astfel, fiecare instanţă din fiecare stat membru are libertatea de a verifica şi constata sub acest aspect.

Au mai susţinut că instanţa trebuie să ţină cont şi de interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-26/13, conform căreia "clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii de obiect principal al contractului, în sensul acestei dispoziţii, trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează". În plus, au argumentat că din modalitatea de redactare a contractului reiese clar că moneda, dobânda şi comisioanele sunt considerate prestaţii esenţiale stabilite în sarcina împrumutatului.

Recurentele au accentuat că, în lumina complexităţii contractului, comisioanele pentru administrarea/acordarea creditului sunt esenţiale, acestea delimitând în mod evident contractul de credit de cel de împrumut. Astfel, obiectul contractului de credit nu se rezumă doar la plata dobânzii, ci include integral moneda, dobânda şi comisioanele, conform raţiunii legiuitorului de a reglementa distinct cele două tipuri de convenţii.

În concluzie, recurentele susţin că prevederile referitoare la dobândă şi comisioane constituie elemente ale obiectului principal al contractului. Prin urmare, acestea consideră aplicabile prevederile Legii nr. 193/2000, având ca rezultat eliminarea din cadrul controlului eventualelor caracteristici abuzive ale clauzelor care se referă la componente sau aspecte ale preţului.

Recurentele au mai susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte clauza referitoare la comisionul de administrare, prevăzută la art. 5.1 lit. c) din contract, au susţinut că nu este abuzivă şi că este percepută în conformitate cu prevederile legale existente la momentul încheierii contractului de credit, care nu interziceau perceperea acestuia. De altfel, acest tip de comision este prevăzut şi în cuprinsul O.U.G. nr. 50/2010, şi ulterior reglementat de O.U.G. nr. 52/2016, care a modificat O.U.G. nr. 50/2010.

Au mai susţinut că instanţa de apel a interpretat clauzele contractuale contrar normelor legale menţionate, care reglementează şi dau posibilitatea profesioniştilor de a percepe comisionul de administrare prin contractele de credit, motivarea fiind în contradicţie inclusiv cu actele normative în vigoare.

Recurentele au subliniat că anterior reglementării exprese a comisionului de administrare, acesta nu era definit în cadrul unui act normativ, astfel că, pentru a evita orice dubiu, legiuitorul a inclus o reglementare explicită pentru acest comision, iar atât timp cât legea permite perceperea lui, nu poate fi imputată nicio culpă pârâtelor.

Prin aceste argumente, recurentele şi-au susţinut poziţia că nu poate fi considerată ca fiind abuzivă clauza privind comisionul de administrare, deoarece aceasta nu creează un dezechilibru semnificativ în privinţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor în contractul de credit, iar instanţa de apel a interpretat greşit că acesta reprezintă o dobândă mascată.

În continuare, au evidenţiat că acest comision de administrare este aferent activităţilor de administrare a portofoliului performant şi neperformant şi corespunde în principal mai multor tipuri de activităţi. Totodată, comisionul de administrare a fost perceput în strictă legătură cu creditul ipotecar acordat reclamanţilor şi suma de bani pusă la dispoziţie pentru efectuarea unor operaţiuni de administrare a creditului pe toată durata derulării contractului, toate aceste operaţiuni antrenând costuri pentru bancă.

Au mai susţinut că obligaţia de la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu poate fi transpusă în sensul instituirii unei obligaţii de definire a termenilor utilizaţi sau de explicare a motivelor pentru care se pretinde un anumit comision, adică a cauzei mediate a băncii la încheierea contractului de credit. De altfel, acest articol de lege se referă la claritatea termenilor utilizaţi, accesibili unui consumator cu un nivel mediu de pregătire şi care nu sunt susceptibile de interpretare, iar nu definiţii.

În final, a subliniat că prin hotărârea dată în cauza C-621/17, Curtea Europeană de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că nu este necesar să fie detaliate toate serviciile furnizate în schimbul sumelor percepute cu titlu de comision de acordare şi de administrare pentru a îndeplini condiţia exprimării într-un limbaj clar şi inteligibil. În plus, a fost stabilit că neindicarea în contract a serviciilor prestate în schimbul perceperii comisionului de administrare nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Referitor la comisionul de acordare, prevăzut la art. 5.1 lit. b) din contract, recurentele au susţinut că acesta reprezintă o componentă a preţului creditului şi poate fi perceput pentru mai multe operaţiuni specifice desfăşurate de bancă, pentru care împrumutatul este obligat sa plătească un preţ. Au mai argumentat că acest comision este prevăzut atât sub forma unei sume fixe, cât şi sub forma unei fracţii matematice în oferta de credit prezentată anterior semnării contractului de credit.

Recurentele au evidenţiat că instituţia de credit nu este legal obligată să detalieze şi să explice motivele perceperii anumitor costuri legate de creditul acordat, atâta timp cât acestea sunt conforme cu legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului, iar în contract se menţionează explicit costurile şi cuantumul acestora.

În continuare, recurentele au comparat acest comision cu dobânda percepută de bancă pentru acordarea sumei împrumutate, subliniind că, similar dobânzii, contraprestaţia băncii pentru acordarea creditului este clar evidentă din denumirea comisionului de acordare.

Totodată, au argumentat că, deşi noţiunea de comision de acordare nu este definită expres în cuprinsul contractului, aceasta rezultă clar din context. În plus, acest comision corespunde activităţilor pe care banca le întreprinde în legătură cu implementarea în sistem şi punerea la dispoziţia clientului a sumelor acordate prin facilităţile de credit aprobate.

Potrivit recurentelor, această clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, astfel încât un consumator mediu avizat să înţeleagă sensul acesteia şi care sunt consecinţele economice pe care le poate suferi consumatorul în situaţia în care se hotărăşte să încheie contractul.

În final, recurentele au făcut trimitere la hotărârea dată în cauza C-621/17 de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

În drept, au invocat art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

La 22.07.2022, intimaţii-reclamanţi au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu a formulat punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 26.01.2023, Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a stabilit termen în şedinţă publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

Astfel cum s-a reţinut în etapele devolutive ale procesului, prezentul litigiu derivă din contractul de facilitate de credit şi garanţie nr. x/11.03.2008, completat prin "Condiţiile generale de creditare" conform art. 8.13 din contract şi actul adiţional din 24.09.2010, în temeiul căruia recurenta-pârâtă D.. S.A. s-a obligat să acorde intimaţilor-reclamanţi un împrumut de 140.070 franci elveţieni pentru achiziţia unui imobil.

În ceea ce priveşte creanţa rezultată din contract, au avut loc două cesiuni; prima a avut loc la data de 31.03.2009, când creditorul iniţial a cesionat către C.., iar cea de-a doua cesiune a avut loc la data de 05.12.2011, când acesta din urmă a cesionat către C. (ROMÂNIA) S.A.

Pentru creditul acordat, intimaţii-reclamanţi s-au obligat să plătească instituţiei de credit o dobândă curentă fixă pentru primul an de creditare, urmată de o dobândă curentă revizuibilă după primul an de utilizare a creditului. De asemenea, au convenit să plătească o dobândă majorată în cuantum de 10%/an peste dobânda fixă/revizuibilă, conform prevederilor din art. 4.1, art. 4.3 şi art. 4.5 ale contractului.

Totodată, conform art. 5.1 din contract, costurile asociate creditului cuprind un comision de analiză de 100 RON, un comision de acordare de 2.801,40 franci elveţieni, un comision de administrare lunar de 0,15% aplicat la soldul facilităţii şi plătibil începând cu rata a 13-a, precum şi un comision de rambursare anticipată de 4% aplicat la suma plătită anticipat în primii 5 ani de la data primei trageri şi de 2% aplicat la suma plătită anticipat între 5 şi 10 ani de la data primei trageri (...)", iar potrivit art. 5.2 din contract, creditoarea are posibilitatea să revizuiască cuantumul comisioanelor în funcţie de politica sa de creditare, urmând să informeze împrumutatul în acest sens.

Referitor la restituirea creditului şi moneda în care se vor efectua plăţile, conform art. 6.1, raportat la art. 4.4, art. 8.4, art. 8.5, art. 8.6, art. 8.12, art. 8.14 şi art. 8.15 din contract, reclamanţii au solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei privind riscul valutar, denominarea şi conversia creditului în RON la cursul franc elveţian-leu de la data acordării creditului.

Considerând că inserarea prevederilor contractuale menţionate anterior a fost realizată cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, reclamanţii au iniţiat prezentul demers judiciar, solicitând instanţei să constate caracterul abuziv al acestor clauze şi să oblige pârâtele la restituirea sumelor achitate în temeiul acestora, inclusiv cu adăugarea dobânzii legale şi actualizarea sumelor cu rata inflaţiei.

Prima instanţă a admis în parte acţiunea, în sensul că a constatat nulitatea absolută a clauzelor privind comisionul de acordare, comisionul de administrare lunar, dreptul creditorului de a revizui cuantumul comisioanelor, posibilitatea creditorului de modificare automată a comisionului de administrare, ordinea de prioritate în acoperirea comisioanelor restante şi a celor curente în situaţia în care aceasta se referă la comisioanele de administrare lunar şi de acordare şi a clauzei cross default, respingând în rest acţiunea.

Sentinţa astfel pronunţată a fost păstrată în apel, prin decizia care formează obiect al recursului de faţă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv când a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greşită a normelor de drept material.

În cadrul primului motiv de nelegalitate, autoarele căii de atac au susţinut că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură, cu referire la art. 476 şi ale art. 477 C. proc. civ., deoarece instanţa de apel a abordat exclusiv doar trei din cele şapte clauze considerate abuzive de către tribunal, fără a examina celelalte patru clauze în raport cu apărările prezentate în faţa primei instanţe, în pofida solicitării lor de respingere în tot a cererii de chemare în judecată.

În subsecvenţa acestei critici, recurentele au mai susţinut că soluţia ce urma a fi dată de instanţa de apel asupra clauzelor de la art. 5.1 lit. b) şi c) din contract ar fi avut impact şi asupra celor de la art. 6.2 şi art. 6.5, motiv pentru care consideră că şi aceste clauze ar fi trebuit luate în considerare, în conformitate cu art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte observă că, în memoriul de apel, pornind de la premisa că tribunalul a evaluat în mod eronat clauzele privind comisioanele de acordare şi de administrare lunar, precum şi posibilitatea băncii de a modifica comisioanele în funcţie de politica sa de creditare, inserate la art. 5.1 lit. b) şi c) şi art. 5.2 din contract, pârâtele au dezvoltat argumente exclusiv sub acest aspect; astfel, nu s-au adus în discuţie alte motive de apel referitoare la celelalte clauze considerate abuzive, cum ar fi modificarea automată a valorii comisionului de administrare, ordinea de prioritate în acoperirea datoriei şi clauza cross default.

Înalta Curte notează că efectul devolutiv nu vizează, cu necesitate, toate problemele de fapt şi de drept care s-au pus înaintea primei instanţe, ci numai acelea care sunt criticate expres sau implicit de către apelant. Aşadar, şi în cazul apelului funcţionează principiul disponibilităţii, astfel încât efectul devolutiv al apelului poate fi limitat prin voinţa apelantului care poate relua fie pretenţiile, fie apărările sale din prima instanţă în întregime sau numai parţial.

În acest sens, art. 477 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Contrar susţinerilor recurentelor-pârâte, devoluţiunea operează asupra întregii cauze, pentru toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii în faţa primei instanţe, doar în cazul în care partea apelantă nu precizează că limitează efectul devolutiv al apelului la anumite soluţii din dispozitivul hotărârii primei instanţe ori când această limitare nu rezultă din cererea de apel.

Or, în cauză, în raport cu art. 476 alin. (1) şi art. 477 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere limitele stabilite implicit de către apelantele-pârâte şi absenţa unor critici concrete privind aspectele soluţionate de tribunal în ceea ce priveşte celelalte clauze considerate abuzive, respectiv modificarea automată a valorii comisionului de administrare, ordinea de prioritate în acoperirea datoriei şi clauza cross default, instanţa de apel nu putea repune în discuţie modalitatea de soluţionare a acestora.

Articolul 476 C. proc. civ. impune instanţei să realizeze o nouă judecată, în fapt şi în drept, chiar dacă apelul nu este motivat; consecinţa acestui principiu este că un apel nemotivat nu poate fi respins ca atare sau anulat; cu toate acestea, în cazul de faţă, apelul a fost motivat.

De aceea, susţinerile recurentelor sub acest aspect nu pot fi primite.

Următorul motiv de recurs, cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aduce în dezbatere nelegalitatea hotărârii din perspectiva menţinerea dispoziţiei date asupra clauzelor privind comisioanele de acordare şi de administrare, recurentele susţinând că această hotărâre a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

Un prim set de critici se referă la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în ce priveşte cele două clauze de la art. 5.1 lit. b) şi c), cu ignorarea jurisprudenţei comunitare.

În acest sens, recurentele-pârâte au afirmat că cele două comisioane fac parte din obiectul principal al contractului, fiind exprimate clar şi inteligibil, astfel că sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, în conformitate cu art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Contrar susţinerilor recurentelor, instanţa de apel a stabilit în mod just că aceste comisioane referitoare la perceperea comisioanelor de acordare şi de administrare nu se circumscriu noţiunii de "obiect principal al contractului" şi nu intră sub incidenţa art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, instanţa de apel a avut în vedere jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a statuat că se circumscriu noţiunii de obiect principal al contractului, în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, clauzele contractuale care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii de obiect principal al contractului.

Aşadar, costurile adiacente încheierii contractului de credit nu pot fi circumscrise noţiunii de obiect principal al contractului, întrucât contractul poate exista şi îşi păstrează cauza juridică şi fără acestea, iar în contractul părţilor nu există nicio dispoziţie din care să reiasă că părţile au încheiat contractul în considerarea acestor costuri.

De aceea, critica recurentelor nu poate fi primită, în condiţiile în care clauzele în discuţie nu pot fi asimilate obiectului principal al contractului, nefiind vorba de prestaţia esenţială a convenţiilor de credit, ci de o prestaţie cu caracter accesoriu.

Înalta Curte constată însă întemeiate criticile formulate de recurente cu privire la dispoziţia dată capătului de cerere referitor la comisioanele de acordare şi de administrare lunar, prevăzute la art. 5.1 lit. b) şi c) din contract, în sensul constatării caracterului abuziv al acestora.

În cauză, Înalta Curte constată că instanţa de apel a efectuat o analiză incompletă a clauzelor referitoare la comisioanele de acordare şi de administrare lunar din perspectiva caracterului clar şi inteligibil al clauzei, având în vedere că analiza s-a rezumat la constatarea împrejurării că valoarea de 2% din cea a creditului, respectiv de 0,15% lunar, au fost stabilite în mod abstract şi unilateral, fiind disproporţionate, apreciindu-se astfel că au caracter abuziv pentru lipsa negocierii şi faţă de faptul că a impus reclamanţilor obligaţii excesive.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune ca banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanţei trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Or, în speţă, analiza realizată de instanţa de apel asupra caracterului clar şi inteligibil al clauzelor privind comisionul de administrare a creditului şi cel de acordare s-a limitat la împrejurarea că reclamanţii nu au avut posibilitatea de a verifica consecinţele economice şi efectele acestora, context în care a apreciat că se încalcă principiul bunei-credinţe, creându-se în detrimentul lor un dezechilibru semnificativ.

Totodată, instanţa de apel avea şi obligaţia de a analiza în ce măsură a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor-consumatori, dacă aceştia s-au aflat într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, cu atât mai mult cu cât, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unor astfel de comisioane sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit.

De altfel, obligaţia de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de plata dobânzii, tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziţie a creditului şi folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operaţiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare.

Astfel, întrucât instanţa de apel nu a efectuat o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000, prin raportare la interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile recurentelor-pârâte sub acest aspect.

În rejudecare, instanţa de apel urmează a ţine seama de interpretarea şi aplicarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-621/17, asupra criteriilor pe care trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisionul de administrare şi cel de acordare.

Cum accesoriul urmează soarta principalului, instanţa de apel va reanaliza şi solicitările reclamanţilor de restituire a sumelor achitate cu aceste titluri.

Pentru considerentele expuse, în considerarea art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat împotriva deciziei atacate, pe care o va casa în parte, cauza urmând a fi trimisă curţii de apel spre o nouă judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentele-pârâte C. (ROMÂNIA) S.A. şi C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 236/12.04.2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi B. şi A. şi intimata-pârâtă C..

Casează în parte decizia atacată.

Trimite cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecarea apelului declarat de pârâtele C. (ROMÂNIA) S.A. şi C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1608/11.10.2018 a Tribunalului Specializat Cluj.

Menţine în rest dispoziţiile deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2023.