Subcontractor's payment claims upheld; appeal annulled for rearguing facts, defendant association's capacity appeal rejected.

Şedinţa publică din data de 23 martie 2023

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 11.02.2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecata pe pârâtele B., C. şi ASOCIEREA D. -

E. S.R.L., prin liderul de asociere D., solicitând instanţei ca, prin hotărârea care o va pronunţa, să oblige pârâtele B. şi C. la plata sumelor de 1.963.333,07 RON, reprezentând contravaloare lucrări executate şi de 26.089,36 RON, reprezentând actualizarea manoperei directe conform O.U.G. nr. 114/2018, la eliberarea garanţiilor de bună execuţie în cuantum de 19.810,52 RON; a mai solicitat obligarea pârâtei D. S.A., prin Sucursala din Bucureşti în calitate de lider al Asocierii D. - E. S.R.L. la plata sumei de 199.877,02 RON, reprezentând profit nerealizat, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2865/23.11.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei D. S.R.L. şi a respins cererea reclamantei împotriva acesteia, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă; a respins ca neîntemeiată acţiunea împotriva celorlalte pârâte.

Împotriva acestei sentinţe civile, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 863/25.05.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul şi a anulat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei ASOCIEREA D. - E. S.R.L., prin liderul de asociere D. -

SUCURSALA BUCUREŞTI şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe, în vederea judecării celui de-al treilea capăt de cerere; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate.

Împotriva acestei decizii civile, au declarat recurs atât reclamanta, cât şi pârâta ASOCIEREA D. - E. S.R.L., prin liderul de asociere D..

Recurenta-reclamantă a solicitat casarea deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În motivare, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea art. 6 şi art. 255 C. proc. civ., art. 1.385, art. 1.270 şi art. 1.350 alin. (1) C. civ. şi a susţinut că decizia recurată este nelegală doar în privinţa menţinerii celorlalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate, afirmând că instanţa de apel a apreciat eronat că nu ar fi îndreptăţită la plata sumelor de 1.963.333,07 RON şi de 26.089,36 RON.

Evidenţiind reţinerea corectă a situaţiei de fapt de către prima instanţă, sub aspectul raportării prioritare la contractul de eliberare amplasament nr. x/29.01.2019 dintre F. S.A. şi C., pe de o parte, şi Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., reprezentată de ASOCIEREA D. - E. S.R.L., pe de altă parte, recurenta-reclamantă a subliniat că a încheiat contractul de lucrări nr. x/26.03.2019 cu C. şi F. S.A. pentru realizarea lucrărilor de relocare şi protejare a reţelei electrice 110 kV pe autostrada Sebeş-Turda, lot x; de altfel, a evidenţiat şi subcontractul de execuţie lucrări nr. x/08.02.2016 şi obiectul acestuia.

Pornind de la aceste aspecte, recurenta-reclamantă a susţinut că şi-a îndeplinit cu bună-credinţă obligaţiile până la data denunţării abuzive a contractului de către D. S.A., consemnată prin adresa nr. x/06.11.2019, în răspunsul căreia recurenta a evidenţiat reaua-credinţă şi abuzul în exercitarea drepturilor contractuale de către D. S.A., context în care a susţinut că întârzierea în executarea lucrărilor a fost generată de neîndeplinirea obligaţiilor de către utilizatorul D. S.A., care nu a predat amplasamentul liber de sarcini, nu a realizat drumurile de acces şi platformele tehnologice, chiar dacă se aprovizionase din timp cu materiale pentru a respecta graficul de execuţie al lucrării.

În acest context, recurenta-reclamantă a afirmat că instanţa de apel a apreciat greşit că nu a fost făcută dovada realităţii executării lucrărilor menţionate în situaţia de lucrări, fiindu-i respinsă de către instanţa de fond cererea de administrare a unui probatoriu în dovedirea executării acestor lucrări. Cu toate acestea, potrivit recurentei, probatoriul administrat a demonstrat executarea parţială a lucrărilor aferente contractului nr. x/L/7400/26.09.2019 în perioada 26.03.2019-22.11.2019, subliniind că nu a pretins că lucrările ar fi fost executate în totalitate.

Referitor la partea din lucrările executate, recurenta a subliniat că au fost depuse adrese, situaţii de lucrări şi alte documente care atestă realizarea lucrărilor şi stadiul lor de executare, evidenţiind şi poziţia pârâtelor şi discuţiile purtate la şedinţa din 03.02.2020 prin care au recunoscut stadiul lucrărilor şi au hotărât plata contravalorii acestora şi a materialelor aprovizionate până la data denunţării contractului, precum şi lipsa întocmirii unui proces-verbal, iar instanţele au greşit în respingerea probelor testimoniale şi a expertizei tehnice. Întrucât realitatea executării lucrărilor se poate face doar printr-o expertiză judiciară tehnică specialitatea reţele edilitare şi audierea martorilor, recurenta consideră că respingerea cererii sale de probatoriu reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil, context în care a făcut referire şi la jurisprudenţa C.E.D.O.

Recurenta a mai susţinut că, în temeiul art. 255 şi art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel era obligată să admită cererea sa, în condiţiile în care probele erau admisibile şi conduceau la soluţionarea cauzei; de asemenea, a mai susţinut că instanţa de apel a ignorat obiectivele expertizei şi că în arhiva reclamantei se află documente tehnice care fac dovada executării parţiale a lucrărilor, precum şi faptul că proba testimonială era necesară pentru dovedirea realităţii executării lucrărilor.

În final, a subliniat că, în conformitate cu art. 1.385 C. civ., era îndreptăţită să încaseze sumele pretinse.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă, prin memoriul său, a solicitat casarea în parte a deciziei atacate, apreciind că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material referitoare la asocierea în participaţie; astfel, a criticat concluzia instanţei de apel conform căreia acţiunea îndreptată împotriva unei asocieri în participaţie, reprezentată prin liderul acesteia (Sucursala din România a unei persoane juridice străine), este formulată faţă de o parte care ar avea capacitate de folosinţă, în temeiul art. 56 alin. (2) C. proc. civ.

Evocând art. 1.951 C. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că asocierea este o entitate fără personalitate juridică, astfel că nu poate sta în judecată; mai mult, nu este aplicabil raţionamentul instanţei de apel, care a considerat că acţiunea este formulată împotriva liderului asocierii, context în care recurenta a argumentat că atât contractul, cât şi petitul acţiunii indică faptul că, în realitate, partea chemată în judecată este asocierea, nu liderul asocierii.

Pe de altă parte, nici liderul asocierii nu poate sta în judecată prin sucursala acestuia, ci trebuie chemat în judecată în mod direct, sucursala fiind un dezmembrământ fără personalitate juridică, adică fără capacitatea de a sta în instanţă ca titular de drepturi şi obligaţii per se.

De altfel, evocând art. 34 C. civ. şi art. 56 alin. (1) şi art. 32 C. proc. civ., a susţinut că, în speţă, contractul de asociere ce stă la baza formulării cererii de chemare în judecată împotriva Asocierii D. S.A. - E. S.R.L. nu a dat naştere unei entităţi juridice pentru a se face aplicarea art. 56 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, a mai învederat că asocierea în participaţiune reprezintă un simplu contract civil şi, în raport cu art. 1.951 C. civ., acest contract nu dă naştere unei persoane distincte de persoana asociaţilor, asocierea neputând dobândi personalitate juridică, iar prin contractele încheiate, aceasta nu îşi asumă obligaţii şi nu dobândeşte drepturi; de altfel, a precizat că semnarea contractelor de către asociere prin lider are semnificaţia dată de dispoziţiile art. 1.953 alin. (2) şi (3) C. civ., iar nu cea de înlăturare a tuturor dispoziţiilor legale ante-menţionate.

De asemenea, arată că asocierea în participaţiune nu are patrimoniu propriu, nici structură de conducere, iar toate efectele patrimoniale ale contractelor încheiate de asociaţi se produc în patrimoniile asociaţilor, nu al asociaţiei, care nu există ca entitate juridică, ci doar ca act juridic. Astfel, nefiind titulara vreunui drept sau a vreunei obligaţii şi nereprezentând o entitate din punct de vedere juridic, asocierea în participaţiune nu poate fi o societate ori o asociaţie în sensul art. 56 alin. (2) C. proc. civ., ce prevede că asociaţiile sau societăţile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte.

Prin urmare, neavând niciun drept şi nicio obligaţie izvorâtă din raportul contractual dedus judecăţii, asocierea nu deţine capacitate procesuală de exerciţiu, motiv pentru care solicită respingerea cererii introductive ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de exerciţiu.

La 21.10.2022, intimatele-pârâte B. şi C. S.A. au depus întâmpinări, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului reclamantei, iar pe fond au solicitat respingerea ambelor recursuri.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Deliberând asupra excepţiei nulităţii recursului declarat de reclamantă, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 494 şi art. 482 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În cauză, recurenta-reclamantă a indicat în mod expres motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Analiza motivelor de recurs relevă însă că nu au fost formulate critici concrete de nelegalitate împotriva deciziei din apel care să poată fi circumscrise ipotezelor prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., deoarece susţinerile puse în discuţie relevă doar nemulţumirea părţii cu privire la menţinerea de către instanţa de apel a hotărârii primei instanţe în privinţa primelor două capete de cerere, de respingere a acţiunii îndreptate împotriva pârâtelor C. şi B., privind obligarea acestora la plata sumelor de 1.963.333,07 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate în baza contractului nr. x/L/7400/26.03.2019, şi de 26.089,36 RON, reprezentând actualizarea manoperei directe conform O.U.G. nr. 114/2018.

Astfel, sub aparenţa incidenţei motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi menţionarea formală a presupusei aplicări greşite a dispoziţiilor art. 6 C. proc. civ., art. 1.385, art. 1.270 şi art. 1.350 alin. (1) C. civ., se pun în discuţie chestiuni ce ţin de evaluarea situaţiei de fapt în raport cu probele administrate, cu ignorarea considerentelor reţinute de instanţa de apel sub aspectul lipsei dovezii realităţii executării lucrărilor menţionate de recurentă în situaţia de lucrări pentru luna noiembrie 2019, transmisă pârâtelor, dovadă care nu se putea realiza prin administrarea probelor testimoniale şi a raportului cu expertiză tehnică reţele edilitare solicitate în primă instanţă.

În acest sens, Înalta Curte constată că, după ce a arătat că este greşit raţionamentul instanţei de apel, potrivit căruia nu a fost făcută dovada realităţii executării lucrărilor menţionate în situaţia de lucrări, recurenta-reclamantă a reluat afirmaţiile legate de respingerea administrării probelor testimoniale şi a raportului de expertiză, precum şi cele privind neîndeplinirea obligaţiilor de către D. S.A., evidenţiind reaua-credinţă şi abuzul în exercitarea drepturilor contractuale a acesteia. Totodată, recurenta-reclamantă a subliniat că nu a pretins că lucrările au fost executate în totalitate, ci doar parţial, criticând respingerea administrării celor două probe şi menţionând că acestea erau admisibile conform art. 255 şi art. 479 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, insistând asupra faptului că era îndreptăţită să încaseze sumele pretinse conform art. 1.385 C. civ.

Reamintind recurentei că temeinicia stării de fapt reţinute de instanţa devolutivă nu poate fi repusă în discuţie în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte arată că aceste afirmaţii nu se circumscriu şi nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de recurentă.

Aprecierea instanţelor devolutive asupra pertinenţei, concludenţei şi utilităţii probelor nu relevă, prin ea însăşi, nelegalitatea dispoziţiei prin care cererea de administrare a acestora a fost respinsă, ci, reflectând modalitatea în care ele au fost evaluate, conturează un aspect de eventuală netemeinicie, care nu mai poate fi cenzurat în calea de atac a recursului.

Totodată, evocarea altor norme legale, cum ar fi art. 6, art. 255 şi art. 479 alin. (2) C. proc. civ., art. 1.385, art. 1.270 şi art. 1.350 alin. (1) C. civ., în lipsa unor critici care să reflecte greşelile săvârşite de instanţa de apel, nu poate determina un eventual control de legalitate al hotărârii recurate, deoarece invocarea unor texte de lege fără a le corela cu aspectele concrete ale cauzei nu este suficientă pentru a susţine nulitatea sau nelegalitatea hotărârii.

Aşadar, niciuna dintre susţinerile din cuprinsul memoriului de recurs nu poate face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare a recursului în sensul procedural. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă, din moment ce, aşa cum s-a arătat, analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurenta-reclamantă nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aşa fiind, instanţa supremă va admite excepţia nulităţii recursului recurentei-reclamante şi va aplica sancţiunea nulităţii reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Examinând cel de-al doilea recurs, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă critică decizia recurată prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar argumentele sale se axează pe două aspecte principale: în primul rând, recurenta susţine că acţiunea a fost îndreptată împotriva asocierii în participaţie, o entitate fără personalitate juridică, şi nu împotriva liderului acesteia; în al doilea rând, chiar dacă liderul asocierii este considerat pârât, susţine că acesta, prin sucursala din România a unei persoane juridice străine, nu poate sta în judecată din cauza lipsei de personalitate juridică şi a capacităţii de folosinţă.

Criticile sunt nefondate şi vor fi înlăturate.

Potrivit art. 1.951 C. civ., "Asocierea în participaţie nu poate dobândi personalitate juridică şi nu constituie faţă de terţi o persoană distinctă de persoana asociaţilor. Terţul nu are niciun drept faţă de asociere şi nu se obligă decât faţă de asociatul cu care a contractat", iar în conformitate cu art. 1.953 alin. (1) C. civ., "Asociaţii, chiar acţionând pe contul asocierii, contractează şi se angajează în nume propriu faţă de terţ".

De asemenea, potrivit art. 56 alin. (2) C. proc. civ. "Cu toate acestea, pot sta în judecată asociaţiile, societăţile sau alte entităţi fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii".

Aşadar, dispoziţiile art. 1.951 şi ale art. 1.953 alin. (1) C. civ. reglementează contractul de asociere în participaţie, în timp ce prevederile art. 56 alin. (2) C. proc. civ. stabilesc una dintre condiţiile necesare pentru ca o parte să stea în judecată, şi anume capacitatea procesuală de folosinţă.

În legătură cu capacitatea procesuală de folosinţă a pârâtei D., România, lider al Asocierii D. - E. S.R.L. instanţa de apel a avut în vedere faptul că aceasta este o societate comercială, cu personalitate juridică, reţinând incidenţa prevederilor art. 1.951 şi ale art. 1.953 alin. (1) C. civ.; această concluzie a fost fundamentată pe analiza cererii de chemare în judecată, a declaraţiei consemnate în încheierea din 11.05.2022 prin care reclamanta a menţionat cu urmăreşte obligarea liderului asocierii la plata pretenţiilor sale solicitate, precum şi a faptului că încheierea subcontractului de execuţie de lucrări nr. x/08.02.2016 cu reclamanta a fost realizată prin intermediul acestei entităţi. În plus, instanţa de apel, reţinând aplicabilitatea art. 56 alin. (2) C. proc. civ. în cazul Asocierii D. - E. S.R.L. şi implicit capacitatea procesuală de folosinţă a acesteia, chiar şi în ipoteza în care acţiunea ar viza direct această asociere, deşi ea nu deţine personalitate juridică, a respins apărările pârâtei sub acest aspect, apărări reiterate integral şi în memoriul de recurs.

Recurenta-pârâtă susţine că liderul, D., prin sucursala sa din Bucureşti, România, nu poate sta în judecată. Argumentul se bazează pe faptul că sucursala este un dezmembrământ fără personalitate juridică, ceea ce înseamnă că nu are capacitatea de a sta în instanţă ca titular de drepturi şi obligaţii per se.

Contrar celor susţinute de recurentă, Înalta Curte constată că în mod just instanţa de apel a reţinut că pârâta D. S.A. are capacitate de folosinţă, de vreme ce aceasta este o societate comercială cu personalitate juridică şi a acţionat în calitatea de lider la încheierea contractului, care reprezintă fundamentul pretenţiilor solicitate de reclamantă, fiind aplicabile prevederile art. 1.951 şi ale art. 1.953 alin. (1) C. civ.

Înalta Curte subliniază că nu poate fi reţinută, ca argument de nelegalitate a hotărârii recurate, împrejurarea că ar fi fost aplicate greşit normele de drept material referitoare la asocierea în participaţie, de vreme ce dezlegarea oferită de instanţa de apel în privinţa excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei este legală sub acest aspect, iar argumentaţia oferită de recurentă nu poate conduce la o altă concluzie.

Prin urmare, Înalta Curte va înlătura motivul de casare examinat şi, pentru toate considerentele prezentate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursului pârâtei, îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului reclamantei.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar G. şi H.. împotriva deciziei civile nr. 863/25.05.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte C. şi B.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă ASOCIEREA D. S.A. şi E. S.R.L., prin liderul de asociere D. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2023.