Statutory prescription of claims arising from simulation and inopposability of secret acts to judicial liquidators

Şedinţa publică din data de 23 martie 2023

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 08.10.2020, reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar B.. a chemat în judecată pe pârâţii MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE şi C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea care o va pronunţa, să constate caracterul parţial simulat al convenţiei nr. 80697/30.01.1997, în sensul că C. S.A. are calitatea de garantat în cadrul respectivei convenţii şi să oblige C. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 110.536.525,61 RON, reprezentând debit.

Prin sentinţa civilă nr. 159/27.01.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în pretenţii, a respins excepţia lipsei de interes şi a respins acţiunea în simulaţie.

Împotriva acestei sentinţe civile, reclamanta a declarat apel principal, iar pârâta C. S.A. a declarat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 2076A/17.12.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul reclamantei şi a anulat ca insuficient timbrat apelul incident al pârâtei.

Împotriva acestei decizii civile, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea în parte a hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel în ceea ce priveşte apelul său.

În motivare, a susţinut că instanţa de apel a făcut o evaluare eronată considerând că, prin anexarea Acordului nr. 249/28.01.1997 la Convenţia nr. 80697/30.01.1997, acordul dobândeşte caracter public, aplicând în mod greşit prevederile art. 1175 C. civ. din 1864.

Recurenta a subliniat că, în realitate, caracterul simulat al convenţiei se păstrează şi în aceste condiţii, iar anexarea acordului la convenţie poate chiar descalifica ideea de publicitate a acordului, sugerând mai degrabă ideea de modificare a acordului prin intermediul convenţiei.

De asemenea, a mai punctat circumstanţele din care derivă litigiul, arătând că acţiunea în declararea simulaţiei a fost iniţiată de lichidatorul judiciar D. S.P.R.L., în calitate de reprezentant legal al societăţii A. S.R.L., iar din această perspectivă, acţiunea în declararea simulaţiei nu a fost formulată de nicio parte semnatară a convenţiei, şi astfel, actul public şi actul secret nu le sunt opozabile lichidatorului.

În condiţiile expuse, în privinţa caracterului prescriptibil al acţiunii în pretenţii, recurenta a susţinut că acţiunea în pretenţii este dependentă de constatarea simulaţiei, argumentând că lichidatorului nu îi este opozabil actul secret încheiat între părţi şi că, de asemenea, lichidatorul nu este succesorul niciunei părţi implicate; astfel, potrivit recurentei, termenul de prescripţie ar trebui să înceapă să curgă de la momentul constatării simulaţiei.

În continuare, a evidenţiat că acţiunea nu ar fi putut fi formulată de către lichidatorul judiciar anterior constatării simulaţiei, deoarece potrivit actului public A. S.R.L. era unicul debitor al MINISTERULUI FINANŢELOR PUBLICE, fiind necesară existenţa unei hotărâri judecătoreşti care să ateste legătura exactă între cele două acte, respectiv să elimine ipoteza în care cel de-al doilea act l-a modificat pe primul.

Pentru a-şi întări poziţia, recurenta a subliniat că, în mod cert, în absenţa solicitării constatării simulaţiei, orice acţiune în pretenţii bazată pe prevederile Acordului nr. 249/28.01.1997 ar fi fost respinsă, chiar şi în ipoteza discutării fondului acesteia; această respingere ar fi survenit, conform interpretării cronologice, pe motiv că respectiva convenţie a modificat acordul, situaţie similară cu cea reţinută în decizia nr. 1692/23.04.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, unde s-a acordat eficienţă exclusiv actului public.

Potrivit recurentei, în această situaţie, prin simpla anexare a acordului la convenţie nu se poate deduce caracterul public al acordului în dovedirea existenţei unei simulaţii, întrucât în cazul unei simulaţii, convenţia trebuie să fie anterioară, fie concomitentă încheierii actului public. Or, din simpla analiză a acordului şi a convenţiei în sens de instrumentum negotium, reiese că unul a fost încheiat la data de 28.01.2017, iar celălalt la 30.01.2017, caz în care, interpretarea evidentă pentru orice terţ este că actul subsecvent modifică pe cel anterior.

Totodată, a mai susţinut că posibilitatea părţii de a dovedi, una împotriva celeilalte, că un act este simulat, rezultă din art. 1175 C. civ. din 1864, conform căruia actul secret, care modifică un act public, are putere între părţile contractante şi succesorii lor universali.

În opinia recurentei, prin act secret, în sensul art. 1175 C. civ. din 1864, trebuie înţeleasă convenţia părţilor în sensul de operaţiune juridică (negotium), şi nu înscrisul doveditor. Această convenţie pe care părţile o ascund, prezentând-o altfel, intervine fie anterior, fie concomitent cu actul public.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 21.11.2022, intimata-pârâtă C. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, întrucât a fost formulat de o entitate care nu are calitatea de parte, iar în subsidiar ca fiind formulat de o persoană lipsită de calitate procesuală activă; pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 14.03.2023, recurenta-reclamantă a răspuns la întâmpinare.

Excepţiile au fost respinse astăzi, în şedinţă publică, în considerarea argumentelor prezentate în practicaua prezentei decizii.

Analizând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată, în urma sintetizării circumstanţelor litigiului, că reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune în simulaţie, solicitând constatarea parţial simulat al unui act juridic public şi o acţiune în pretenţii, cerând obligarea pârâtei C. S.A. la plata sumei de 110.536.525,26 RON, sumă de bani pe care MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE a imputat-o reclamantei.

Prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte cererea de obligare a pârâtei C. S.A. la plata sumei de bani şi, totodată, a respins acţiunea în simulaţie. Sentinţa astfel pronunţată a fost păstrată în apel, prin decizia care formează obiect al recursului de faţă, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Niciuna dintre criticile expuse în memoriul de recurs nu este fondată.

O primă critică vizează momentul de la care curge termenul de prescripţie pentru acţiunea în pretenţii, care în viziunea recurentei ar urma să curgă de la momentul la care instanţa constată existenţa simulaţiei; argumentaţia se bazează pe ideea că acţiunea în pretenţii a fost iniţiată de către lichidator şi este dependentă de constatarea simulaţiei, context în care consideră că actul secret încheiat între părţi nu-i este opozabil lichidatorului şi, în acelaşi timp, lichidatorul nu este succesorul uneia dintre părţile semnatare ale actului respectiv. Astfel, recurenta evidenţiază că, în absenţa constatării simulaţiei, acţiunea în pretenţii nu putea fi promovată.

Preliminar, Înalta Curte constată că recurenta nu prezintă critici referitoare la caracterul prescriptibil al acţiunii în pretenţii şi nici critici care să reflecte modul de aplicare a art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Altfel spus, recurenta nu critică interpretarea sau aplicarea legii, ci urmăreşte să obţină deplasarea în timp a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru acţiunea în pretenţii, influenţată de imprescriptibilitatea capătului de cerere privind declararea simulaţiei, în detrimentul termenului general de 3 ani reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Or, în lipsa unor norme legale derogatorii de la regula generală, care să susţină o astfel de ipoteză, Înalta Curte va înlătura critica recurentei.

În plus, instanţa supremă constată că în această etapă procesuală, recurenta aduce în discuţie pentru prima dată o apărare nouă, bazată pe circumstanţe care nu au fost invocate anterior în faţa instanţelor devolutive; astfel, pornind de la afirmaţia legată de existenţa unei relaţii de interdependenţă între cele două tipuri de acţiuni, recurenta argumentează că la baza demersului judiciar se află lichidatorul, şi nu una dintre părţile semnatare, situaţie în care susţine că nu-i este opozabil actul secret şi că nici nu ar fi succesorul niciuneia dintre părţi. În acest context al reconfigurării apărărilor, mai susţine că lichidatorul nu ar fi putut formula acţiunea anterior declarării simulaţiei, subliniind necesitatea existenţei unei hotărâri judecătoreşti care să elimine ipoteza în care cel de-al doilea act l-a modificat pe primul.

Având în vedere această constatare, sesizată şi de intimata-pârâtă C. S.A. prin întâmpinare, în aplicarea art. 488 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte nu poate examina criticile formulate de către recurentă în contextul noii perspective conturate, odată cu schimbarea calităţii în care acţionează recurenta - aceea de lichidator şi nu de parte contractantă - şi a înseşi cauzei acţiunii, deoarece invocarea omisso medio a unor motive direct în recurs, nepropuse în apel, nu este permisă.

Aşadar, concluzia ce se impune părţilor este că, sub aspectul momentului de debut al curgerii termenului de prescripţie, sunt valide considerentele reţinute de instanţa de apel. Astfel, momentul care marchează începutul curgerii termenului de prescripţie este 07.12.2006, iar termenul de prescripţie este de 3 ani, conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, începând să curgă de la data comunicării titlului executoriu nr. x/18.07.2006 către reclamantă, astfel încât la data introducerii cererii, 08.10.2020, intervenise prescripţia dreptului material la acţiune în privinţa capătului de cerere vizând pretenţiile.

Un alt set de critici vizează greşita aplicare a prevederilor art. 1175 C. civ. din 1864, acestea având la bază opinia recurentei cu privire la evaluarea eronată efectuată de către instanţa de apel care a considerat că, prin anexarea Acordului nr. 249/28.01.1997 la Convenţia nr. 80697/30.01.1997, acordul dobândeşte caracter public; recurenta mai susţine că, în cauză, caracterul simulat al convenţiei este menţinut prin faptul că terţilor le-a fost indusă ideea că actul mai vechi este modificat prin actul mai nou, şi nu ideea supravieţuirii ambelor acte, având în vedere modul în care a fost încheiată convenţia cu anexarea acordului.

Contrar afirmaţiilor recurentei, argumentele prezentate nu schimbă concluzia că în speţă nu există un act secret, condiţie esenţială pentru a fi în prezenţa unei acţiuni în simulaţie, şi niciun acord simulatoriu între părţi.

Articolul 1175 C. civ. reglementează efectele simulaţiei, atât în raporturile dintre părţile unui contract şi succesorii lor universali, faţă de care numai contractul secret îşi produce efectele, potrivit principiului priorităţii voinţei reale a părţilor, consacrat de legislaţia civilă, cât şi faţă de terţi, pentru care operează sancţiunea specifică simulaţiei, aceea a inopozabilităţii actului secret.

În speţă, recurenta-reclamantă a solicitat instanţei să constate că actul public, Convenţia nr. 80697/30.01.1997, este parţial simulat prin actul secret, Acordul nr. 249/28.01.1997, cu privire la calitatea autoarei pârâtei C. S.A. alături de recurentă ca garantat.

Înalta Curte notează că recurenta porneşte de la o premisă eronată în ceea ce priveşte presupusa analiză greşită a caracterului secret al acordului şi caracterul simulat al convenţiei, în condiţiile în care actul public, Convenţia nr. 80697/30.01.1997, face referire la actul secret, Acordul nr. 249/28.01.1997, şi invers, ambele făcând corp comun.

În această privinţă, sunt semnificative prevederile art. 11 din acord, conform cărora "Anexele constituie parte integrantă din prezentul Acord textul lor prevalând în caz de inadvertenţe" şi art. 12 din acord, care stabileşte "Prezentul Acord se completează cu prevederile anexelor la acesta (...) cu care formează corp comun", una dintre aceste anexe fiind convenţia.

În plus, reciprocitatea este evidenţiată şi de art. 7.2 din convenţie, conform căruia "Anexele formează corp comun cu prezenta convenţie, textul lor prevalând în caz de inadvertenţă", având în vedere că una dintre aceste anexe este Acordul.

Totodată, faptul că actul secret a fost de natură publică a rezultat şi din nota de fundamentare a H.G. nr. 1404/16.12.1996, care a stat la baza încheierii Acordului nr. 249/28.01.1997; prin această notă, au fost prezentate în mod public motivele pentru care părţile au recurs la construcţia juridică rezultată din încheierea convenţiilor dintre ele.

Prin urmare, criticile recurentei nu pot fi primite, deoarece ideea că două acte care au exact acelaşi regim de publicitate au efecte opuse, unul fiind un act public, iar altul un act secret, este lipsită de orice fundament.

În continuare, va fi analizată aserţiunea prin care recurenta susţine că prin analizarea acordului şi convenţiei ca instrumentum negotium, se poate observa intenţia părţilor de a simula prin inducerea în eroare a terţilor, în sensul că, prin publicarea ambelor acte, părţile ar fi urmărit să ascundă intenţia lor reală ca ambele acte să supravieţuiască şi să inducă terţilor ideea că, de fapt, unul dintre acte îl modifică pe celălalt.

Instanţa supremă notează că recurenta adoptă o construcţie juridică nouă, prin care tinde să demonstreze aparenţa unei simulaţii; astfel, deşi în faţa instanţelor anterioare a susţinut că acordul simulatoriu se poate concretiza inclusiv prin actul secret, în faţa instanţei de recurs susţine contrariul, adică că actul secret este de fapt public şi că intenţia de a simula nu ar fi ascunsă în actul secret, ci tocmai în faptul că părţile au ales să publice atât convenţia, cât şi acordul.

Însă, concordant statuărilor anterioare, Înalta Curte stabileşte că art. 1175 C. civ. din 1864 a fost legal aplicat de instanţa de prim control judiciar, rezultând concluzia că Acordul nr. 249/28.01.1997 nu are caracter secret şi că nu există un acord simulatoriu, care prin natura sa ar implica existenţa unei înţelegeri secrete şi intenţia părţilor de a ascunde acest aspect.

În completare, instanţa supremă subliniază că acordul simulatoriu este sinonim cu intenţia părţilor de a simula şi constă în voinţa lor ca acea operaţiune juridică să producă toate efectele juridice specifice simulaţiei. Astfel, intenţia de a simula se concretizează în acordul simulator al părţilor, acord care intervine cel târziu în momentul perfectării actului secret. În absenţa unui astfel de acord şi a unui act secret, situaţia nu se încadrează în cadrul simulaţiei, ci în ipoteza în care părţile încheie un act şi ulterior îl modifică sau îl revocă printr-o nouă înţelegere; aceasta reprezintă manifestări succesive de voinţă care nu produc efectele simulaţiei. Intenţia de a simula, cuprinsă în acordul simulator din actul secret, este un element intern al simulaţiei care ţine de esenţa acestei operaţiuni juridice.

Or, în lipsa unui act secret în cauză, alegaţiile recurentei privind intenţia părţilor de a simula devin lipsite de relevanţă.

În cadrul următoarei critici, recurenta aduce în discuţie o perspectivă nouă, susţinând că acţiunea în simulaţie a fost formulată de către lichidator, nu de una dintre părţile semnatare, iar conex acestei critici, recurenta argumentează că lichidatorului nu-i sunt opozabile actul public şi actul secret.

Sub acest aspect, instanţa supremă observă că în faţa instanţelor devolutive, recurenta, o societate aflată în insolvenţă, şi-a formulat apărările într-un mod diferit, abordând cauza din perspectiva părţii implicate în operaţiunea juridică al cărei caracter simulat solicită să fie constatat prin hotărâre judecătorească; cu toate acestea, în cadrul recursului, recurenta încearcă să-şi susţină poziţia bazându-se pe calitatea de lichidator judiciar, pretinzând că nu a fost parte la convenţie, cu scopul de a fi analizată cauza dintr-o altă perspectivă, distinctă de cea prezentată în faţa instanţelor devolutive.

Astfel cum s-a arătat şi în considerentele expuse anterior, Înalta Curte subliniază că toate aceste argumente noi, fundamentate pe circumstanţe care nu au fost invocate anterior în faţa instanţelor devolutive, nu pot fi analizate, deoarece invocarea omisso medio a unor motive direct în recurs, nepropuse în apel, nu este permisă, în considerarea art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Faţă de ansamblul considerentelor expuse, Înalta Curte va înlătura motivul de casare examinat şi, pentru toate considerentele prezentate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursului, îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar B. împotriva deciziei civile nr. 2076A/17.12.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi MINISTERUL FINANŢELOR şi C. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2023.