Cassation annulled for failure to frame legal grounds: statute of limitations and contract exigibility in service debt recovery

Şedinţa publică din data de 12 decembrie 2023

Asupra recursului, reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 06 noiembrie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 3.335.406,61 RON, reprezentând debit principal, urmare a neachitării facturilor nr. x/22.02.2015, nr. x/22.12.2015, nr. x/22.12.2015, nr. x/22.12.2015, nr. x/22.12.2015, nr. x/31.01.2018 şi nr. x/31.01.2018, a dobânzii legale penalizatoare, precum şi a cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 95, art. 194 şi art. 453 C. proc. civ., art. 1350, art. 1530, art. 1535 C. civ., art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentinţa civilă nr. 3449 din 25 noiembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru suma de 1.709.275,38 RON şi s-a respins acţiunea, ca prescrisă, pentru debitul de 1.709.275,38 RON. Totodată, s-a respins acţiunea în rest, ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.., a formulat apel şi cerere de repunere în termenul de apel, prin care a solicitat admiterea cererii de repunere în termenul de apel, admiterea apelului, anularea sentinţei civile nr. 3449/25.11.2019 şi, în rejudecare, respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 186 şi ale art. 466 C. proc. civ., art. 1350 şi art. 1120 C. civ., precum şi Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenţei.

Prin decizia civilă nr. 1138 A din 28 iunie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia tardivităţii cererii de repunere în termen, a respins, ca tardivă, cererea de repunere în termenul de exercitare a apelului, formulată de apelanta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.., a admis excepţia tardivităţii apelului şi, pe cale de consecinţă, a respins, ca tardiv formulat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 1138A/28.06.2021 şi, în rejudecare, admiterea cererii de repunere în termenul de apel, admiterea apelului, anularea sentinţei civile nr. 3449/25.11.2019, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 1284 din 24 mai 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.., a casat decizia civilă nr. 1138 A din 28 iunie 2021 şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Prin decizia civilă nr. 56 A din 16 ianuarie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.., împotriva sentinţei civile nr. 3449 din 25.11.2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A. (fosta B.).

A schimbat, în parte, sentinţa, în sensul că, admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru suma de 845.703,66 RON. A respins acţiunea, ca prescrisă, pentru suma de 845.703,66 RON. A respins acţiunea în rest, ca nefondată.

Împotriva deciziei pronunţate în rejudecare de instanţa de apel, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.., a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi în rejudecare, să se dispună admiterea apelului şi, pe cale de consecinţă, respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată, iar, pe fondul cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

După prezentarea stadiului dosarului de insolvenţă deschis împotriva recurentei-reclamante (nr. x/2016 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă), a relaţiilor contractuale dintre părţi precum şi a parcursului litigios dintre acestea, cu privire la decizia pronunţată în rejudecare de instanţa de apel, arată recurenta-reclamantă că, instanţa, în mod greşit, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Detaliind, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., după redarea prevederilor art. 2517, art. 2524 alin. (3) şi ale art. 1405 C. civ., autoarea recursului învederează faptul că, potrivit dispoziţiilor contractuale, plata facturilor fiscale emise de aceasta era condiţionată de acceptarea serviciilor de către beneficiarul final, iar intimata-pârâtă D. S.A. (fosta B.) avea obligaţia de a întreprinde toate demersurile necesare în vederea aprobării din partea beneficiarului.

Arată recurenta-reclamantă că, deşi a notificat intimata-pârâtă să achite debitele restante aferente celor două facturi (nr. x/31.10.2018 şi y/31.10.2018) şi să întreprindă demersurile necesare în vederea obţinerii aprobărilor din partea beneficiarului final, aceasta, în mod nejustificat, a refuzat sa dea curs solicitărilor, aspect ce echivalează cu o împiedicare în sensul prevăzut la art. 1405 C. civ.

Mai susţine autoarea recursului că, nenumăratele notificări transmise intimatei-pârâte au avut drept efect întreruperea cursului prescripţiei dreptului material la acţiune, astfel cum prevede art. 2537 alin. (1) pct. 4 C. civ.

De asemenea, arată că, prin adresa nr. x emisă la 13.02.2017, intimata-pârâtă a recunoscut dreptul recurentei-reclamante de a pretinde sumele solicitate, recunoaştere ce are puterea de a întrerupe cursul prescripţiei dreptului material la acţiune, conform art. 2537 alin. (1) pct. 1 C. civ.

În continuare, după redarea prevederilor art. 2538 şi ale art. 2541 C. civ., precum şi a celor statuate în doctrină cu privire la efectele întreruperii prescripţiei dreptului material la acţiune, susţine recurenta-reclamantă că, în speţă, de la data de 14.12.2017, data recunoaşterii de către intimata-pârâtă a creanţei în cuantum total de 863.571,72 RON, aferentă facturii fiscale nr. x/22.12.2015, a început să curgă un nou termen de prescripţie de 3 ani, ce urma a se împlini cel mai târziu la 14.12.2020.

Or, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost formulată la 06.11.2018, înăuntrul termenului de prescripţie de 3 ani, apreciază autoarea recursului că instanţa de apel, în mod greşit, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

În privinţa celor reţinute de instanţa de apel prin decizia recurată, respectiv, "Prin urmare, creanţa invocată de apelanta-reclamantă este supusă condiţiei suspensive ca autoritatea contractantă să plătească (...) Curtea constată netemeinicia pretenţiilor solicitate, creanţa nefiind exigibilă la momentul formulării cererii de chemare în judecată", recurenta-reclamantă arată că, la 17.06.2014, între Ministerul Mediului - Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial Mediu (în calitate de Achizitor) şi asocierea formată din E. S.A. (în calitate de lider al asocierii), F. S.R.L., G. S.R.L., H. S.R.L. şi I. S.R.L. (în calitate de Prestator), a fost încheiat Contractul principal de servicii nr. x denumit "Cadru instituţional modular de procesare a informaţiei vehiculate prin intermediul Programului Operaţional Sectorial Mediu", având ca obiect prestarea serviciilor individualizate în anexele 1-4 la contract, iar ulterior, între A. S.R.L. (în calitate de Furnizor) şi B. S.R.L. (în calitate de Beneficiar) a fost încheiat Subcontractul nr. x/09/059/26.06.2014, având ca obiect furnizarea produselor şi serviciilor descrise în anexa 1 la Contract.

După redarea clauzelor contractuale prevăzute la art. 4 şi 5 din Subcontract, autoarea recursului susţine că acestea au dat naştere unor obligaţii contractuale sinalagmatice între părţi, astfel: Prestatorul (recurenta-reclamantă) se obliga să efectueze serviciile menţionate în contract, iar Beneficiarul (intimata-pârâtă) se obliga să achite contravaloarea serviciilor efectiv prestate şi acceptate.

Mai arată recurenta-reclamantă că, intimata-pârâtă, prin cele menţionate în cuprinsul Adresei nr. x/2986 emisă în 29.04.2016, "Activităţile pentru care au fost emise facturile menţionate mai sus au fost prestate în conformitate cu clauzele contractuale şi în interiorul duratei contractului, prelungite, de drept până la data de 31.12.2015, în temeiul clauzei 27.5 din Contract", a recunoscut faptul că prestaţiile şi serviciile efectuate de A. S.R.L. au fost conforme contractului.

Raportat la cele reţinute de instanţa de apel în privinţa sumelor solicitate prin cererea de chemare în judecată, respectiv faptul că nu ar fi exigibile şi scadente întrucât Autoritatea nu a recepţionat serviciile, recurenta-reclamantă, invocând prevederile art. 1862 C. civ., susţine că beneficiarul final, în speţă Autoritatea, avea obligaţia de a recepţiona serviciile prestate, într-un termen rezonabil calculat de la data la care furnizorul i-a comunicat finalizarea lucrărilor.

Mai arată autoarea recursului faptul că, astfel cum rezulta din cuprinsul Adresei nr. x/29.04.2016, emisă de intimata-pârâtă, "Potrivit Ofertei tehnice, parte integrantă a Contractului, în cazul în care Achizitorul nu înştiinţează Prestatorul de acceptul sau respingerea acestor livrabile, în termenul agreat, acestea vor fi considerate ca acceptate", serviciile prestate de aceasta au fost recepţionate cel mai târziu la 08.03.2016, dată la care Autoritatea, în mod nejustificat, a refuzat să dea curs solicitărilor de achitare a contravalorii serviciilor, solicitări provenite atât din partea recurentei-reclamante cât şi din partea intimatei-pârâte.

În încheiere, reiterează solicitarea de admitere a recursului, casarea deciziei recurate şi rejudecând, să se dispună admiterea apelului astfel cum acesta a fost formulat.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pe dispoziţiile art. 483 C. proc. civ., precum şi pe toate celelalte dispoziţii legale invocate.

Sub aspect probatoriu, solicită încuviinţarea şi administrarea probei cu înscrisuri, precum şi orice alte probe care se vor dovedi utile, concludente şi pertinente cauzei.

Recursul a fost comunicat intimatei-pârâte la 03.04.2023 . La 27.04.2023, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii cererii de recurs, solicitând, în principal, admiterea excepţiei, iar, în subsidiar, respingerea cererii de recurs, ca neîntemeiată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 08.05.2023, care a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 10.10.2023, Înalta Curte, constituită în Complet de filtru, a dispus comunicarea raportului către părţi, cu posibilitatea acordată acestora de a depune un punct de vedere la raport, în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-reclamantă a depus, la dosar, un punct de vedere asupra raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului.

Analizând, cu prioritate, în temeiul art. 248 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului formulat de recurenta-reclamantă, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi act normativ, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e, precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului legal sunt sancţionate cu anularea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că, prin cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În primul rând, analizând cele susţinute în memoriul de recurs, raportat la motivele de nelegalitate invocate, se constată că recurenta nu a formulat critici care să vizeze un eventual viciu al motivării, din perspectiva celor trei ipoteze prevăzute de motivul de casare corespunzător art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În al doilea rând, deşi recurenta-reclamantă a invocat ca şi temei al cererii de recurs cazul de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în expunerea motivelor de recurs, susţinerile acesteia nu conţin veritabile critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate, ci urmăresc, în realitate, reevaluarea şi reinterpretarea de către instanţa de recurs a probatoriului administrat, în vederea reţinerii unei alte situaţii de fapt cu privire, pe de o parte, la data începerii cursului prescripţiei extinctive, iar pe de altă parte, la îndeplinirea condiţiilor pentru exigibilitatea facturii fiscale nr. x/22.12.2015, în cuantum de 863.571,72 RON.

Or, stabilirea situaţiei de fapt intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive, în urma evaluării probelor administrate în cauză, respectiv contractul încheiat între părţi şi restul înscrisurilor depuse de părţi în probaţiune.

Controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii hotărârii recurate, neputând fi repusă în discuţie evaluarea probelor administrate în cauză.

Recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 2524 alin. (3), art. 1405, art. 2537 alin. (1) pct. 1 şi 4, art. 2541 C. civ., cu consecinţa reţinerii ca împlinit în luna octombrie 2017 a termenului prescripţiei extinctive pentru recuperarea sumei de 845.704,28 RON, deoarece curgerea termenului de prescripţie a fost întreruptă atât prin punerea în întârziere a intimatei, cât şi prin recunoaşterea debitului. Totodată, recurenta-pârâtă susţine că, întrucât intimata-pârâtă nu a dat curs solicitărilor de a achita cele două facturi, condiţia suspensivă pentru exigibilitatea debitului se consideră a fi îndeplinită.

Instanţa de recurs constată că recurenta invocă dispoziţiile C. civ. amintite pentru a susţine admiterea în mod greşit a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, însă prin raportare la existenţa unor înscrisuri (notificări, adresa nr. x din 13.02.2017), cărora instanţa de apel nu le-ar fi dat relevanţă în construirea silogismului judiciar care a stat la baza adoptării soluţiei pronunţate în cauză.

Această argumentaţie nu poate fi încadrată cazului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta nu ţine seama de considerentele deciziei recurate, prin care instanţa de apel a reliefat că recepţia finală, cantitativă şi calitativă, a serviciilor ce fac obiectul facturii nr. x/20.10.2014, fusese realizată până în octombrie 2014, beneficiarul acceptând facturarea modulului J. informare zona publică, iar în privinţa serviciilor "integrare cu sisteme externe - Integrare Registrul Comerţului" şi "Integrare cu sisteme externe - Integrare Evidenţa Populaţiei", arătând că vor fi acceptate la plată după încheierea protocoalelor de colaborare cu instituţiile în cauză. În aceste circumstanţe factuale, care scapă controlului de legalitate specific recursului, instanţa de apel a stabilit că, de vreme ce recepţia calitativă şi cantitativă a produselor şi serviciilor fusese semnată de beneficiar, în temeiul art. 5 din contract, dreptul reclamantei de a pretinde contravaloarea acestora a luat naştere în noiembrie 2014, termenul de prescripţie de 3 ani fiind îndeplinit la data cererii de chemare în judecată (01.11.2018). A mai reţinut instanţa de apel şi faptul că, stornarea facturii nr. x/20.10.2014, prin emiterea facturilor nr. x/31.01.2018 şi nr. y/31.01.2018, este lipsită de relevanţă din perspectiva curgerii termenului de prescripţie, apelanta-reclamantă având posibilitatea de a emite noi facturi, aferente serviciilor facturate anterior, în interiorul acestui termen, adică până în octombrie 2017.

Prin raportare la toate aceste elemente, instanţa de apel a dat eficienţă principiului efectului devolutiv al apelului şi a verificat momentul la care creanţa a devenit exigibilă conform contractului şi existenţa unor cauze de întrerupere a curgerii termenului de prescripţie.

Prin urmare, dispoziţiile prevederile art. 2524 alin. (3), art. 1405, art. 2537 alin. (1) pct. 1 şi 4, art. 2541 C. civ. au fost invocate formal, de vreme ce recurenta nu arată modalitatea greşită în care instanţa de apel a aplicat aceste dispoziţii, ci se cantonează în a dezvolta considerente cu privire la interpretarea probatoriului de către instanţa de apel, urmărind, în esenţă, prin devoluarea integrală a fondului, să demonstreze că termenul de prescripţie a început să curgă la un alt moment decât cel reţinut de instanţa de apel.

Însă legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, nu şi al treilea grad de jurisdicţie devolutiv.

În plus, instanţa supremă constată că, adresa nr. x din 13.02.2017, care, potrivit recurentei, conţine o recunoaştere a debitului din partea intimatei-pârâte, capabilă să întrerupă curgerea termenului de prescripţie, conform art. 2537 alin. (1) pct. 1 C. civ., se referă la factura nr. x/22.12.2015, în cuantum de 863.571,72 RON, or, în cauză, instanţa de apel a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru suma de 845.703,66 RON, aferentă facturii fiscale nr. x/31.10.2014.

Tot aspecte de netemeinicie sunt puse în discuţie şi cu privire la omisiunea aplicării de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1862 C. civ., în sensul de a considera acceptate lucrările executate de recurentă, pe baza lipsei unui răspuns din partea beneficiarului final, de vreme ce, fără a dezvolta critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta urmăreşte reanalizarea probatoriului constând în adresa din 19.04.2016, pentru a demonstra o altă stare de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel, privind acceptarea lucrărilor de către beneficiarul final şi, drept urmare, a îndeplinirii condiţiilor pentru exigibilitatea creanţei.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situaţiei de fapt.

Se reţine că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Recurenta ignoră considerentele instanţei de apel, care a reţinut faptul că, din probatoriul administrat (înscrisurile aflate la filele x din vol. 2 al dosarului primei instanţe) rezultă că autoritatea contractantă nu a efectuat recepţia cantitativă şi calitativă a produselor şi serviciilor ce fac obiectul facturilor solicitate de reclamantă şi, în consecinţă, nici nu a achitat furnizorului (intimatei-pârâte) contravaloarea acesteia. A mai reţinut că, neplata contravalorii facturilor emise de reclamanta-apelantă nu se datorează neîndeplinirii corelative a obligaţiei de către intimată, ci lipsei de exigibilitate a creanţei solicitate. Nu în ultimul rând, a reţinut instanţa de prim control judiciar că, împrejurarea că aceasta şi-ar fi îndeplinit obligaţiile contractuale nu este suficientă pentru a o îndreptăţi pe apelanta-reclamantă la plata creanţei, de vreme ce ea însăşi a acceptat ca achitarea contravalorii produselor şi serviciilor să fie condiţionată de recepţia calitativă şi cantitativă şi de plata din partea unui terţ cu care nu se află în raporturi contractuale.

Or, recurenta-reclamantă nu a criticat acest raţionament al instanţei de apel, ci, prin reluarea argumentelor expuse în memoriul de apel, urmăreşte o nouă verificare şi interpretare a celor susţinute în faţa instanţei de apel, deşi legea recunoaşte doar dublu grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv

În speţă, instanţa supremă reţine, pentru argumentele pe care le-a expus, că susţinerile din memoriul de recurs nu au aptitudinea de a reprezenta critici de nelegalitate şi nici nu pot fi încadrate în vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind invocate exclusiv formal. În plus, nu au fost identificate nici alte motive de ordine publică care să poată fi ridicate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, în temeiul art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3), raportat la art. 489 alin. (2) şi 493 alin. (5) din acelaşi cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.., împotriva deciziei civile nr. 56A din 16 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.., împotriva deciziei civile nr. 56A din 16 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 decembrie 2023.