Mandate contract nullity due to unauthorized performance of reserved legal profession activities by corporate party

Şedinţa publică din data de 12 decembrie 2023

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 21 iunie 2022 pe rolul Tribunalului Timiş, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a contractului de mandat nr. x din 31 mai 2011 încheiat de părţi.

A solicitat, de asemenea, repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul obligării pârâtei să restituie reclamantei suma de 600 RON, reprezentând onorariu fix, precum şi să se constate inexistenţa creanţei pârâtei în cuantum de 321.876,59 RON, reprezentând penalităţi de întârziere de 1% pe zi calculate la valoarea de 92.228,25 RON, pentru perioada 6 august 2019 - 20 iulie 2020, cu obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată.

Tribunalul Timiş, prin sentinţa nr. 304 din 8 martie 2023, a respins acţiunea, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A. S.R.L., înregistrat la data de 26 aprilie 2023 pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

Prin decizia nr. 324 din 20 iunie 2023, apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. a fost admis. A fost schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul admiterii în parte a acţiunii.

S-a constatat nulitatea absolută a contractului de mandat nr. x din 31 mai 2011 şi a fost obligată pârâta să restituie reclamantei suma de 600 RON, reprezentând contravaloarea prestaţiei executate în temeiul convenţiei. S-a menţinut, în rest, sentinţa apelată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta B. S.R.L., înregistrat la data de 28 august 2023 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Decizia nr. 324/A din 20 iunie 2023 a Curţii de Apel Timişoara a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Sub un prim aspect, recurenta a susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 10033 din 6 octombrie 2020 a Judecătoriei Timişoara, rămasă definitivă, critică subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, a arătat ca prin sentinţa susarătată s-a admis cererea în antrenare răspundere contractuală (cerere de valoare redusă) formulată de recurenta din prezenta cauză, în contradictoriu cu A. S.R.L., reţinându-se că părţile au încheiat un contract valabil, respectiv contractul de mandat nr. x din 31 mai 2011.

Aşadar, instituţia răspunderii civile contractuale decurge din principiul forţei obligatorii, reglementat de art. 969 alin. (1) C. civ. de la 1864 (actual art. 1270 C. civ.). Ca atare, instanţa învestită cu o acţiune decurgând dintr-un contract asigură executarea actului juridic doar dacă este legal încheiat, contrar celor reţinute de instanţa de apel. Prin urmare, apreciază că au fost încălcate prevederile art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

A mai arătat recurenta că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 1532, art. 1534, art. 1535, art. 984 C. civ. de la 1864, raportat la art. 948 pct. 1, 3 şi 4, art. 949, art. 950 pct. 4, art. 963 şi art. 968, art. 969 alin. (1) C. civ. de la 1864, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel, în urma analizării clauzelor cuprinse în art. 1 şi art. 3 din contractul de mandat, a ajuns la concluzia că prestaţiile asumate de mandatar nu pot constitui obiect al unui contract comercial, fiind atribuite în competenţa exclusivă a profesiilor juridice autorizate de lege.

Procedând astfel, instanţa de apel a încălcat regulile de interpretare a contractelor, respectiv art. 984 C. civ. de la 1864, potrivit căruia convenţia nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali sunt termenii în care s-a încheiat. Or, obiectul contractului a fost stabilit prin clauza de la art. 1 şi nu prin clauza de la art. 3. Chiar dacă prin această ultimă clauză s-a stipulat posibilitatea mandatarului de a îndeplini orice acte şi orice formalităţi de orice natură în faţa oricărei instituţii, în măsura în care sunt necesare îndeplinirii mandatului, aceste acte nu pot fi subsumate activităţii de reprezentare, redactare acte juridice sau consultanţă juridică, conform Legii nr. 51/1995. Nu orice act înaintat unei autorităţi publice poate fi întocmit exclusiv de un avocat, ci doar cele cu caracter juridic.

Mai mult, clauza de la art. 4, prin care se prevede posibilitatea încheierii de contracte de asistenţă este perfect licită şi de natură a completa orice neregularitate care ar fi putut surveni în executarea obligaţiei asumate de mandatar, de a recupera o creanţă.

A mai relevat recurenta că nici actele îndeplinite ulterior încheierii contractului de mandat nu pot atrage sancţiunea nulităţii convenţiei, întrucât motivele de nulitate trebuie să fie contemporane încheierii contractului, iar nu ulterioare, în cadrul executării acestuia.

Potrivit recurentei, nici prin actele îndeplinite de mandatar nu au fost nesocotite prevederile art. 3 din Legea nr. 51/1995, întrucât acestea au constat în monitorizarea dosarului de insolvenţă al debitoarei C. S.R.L., informările transmise mandantului şi transmiterea rapoartelor întocmite de lichidatorul judiciar şi a altor acte întocmite de acesta din urmă. Redactarea actelor juridice la care instanţa de apel face trimitere a fost realizată de avocat, contractul de mandat fiind încheiat anterior Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 9/2016.

Aşadar, contrar celor reţinute de instanţa de apel, este vorba de un contract de mandat remunerat ce are ca obiect recuperarea unei creanţe comerciale, supus prevederilor art. 1532 C. civ., obiectul contractului respectând prevederile art. 948 alin. (1) pct. 3 C. civ. de la 1864.

În concluzie, apreciază recurenta că nu există nicio dispoziţie legală care să interzică încheierea de către o persoană juridică a unui contract de mandat remunerat, având ca obiect recuperarea unei creanţe.

Cât priveşte incidenţa Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 22/2006 pronunţată în recursul în interesul legii, recurenta a susţinut că aceasta se referă la cererile de înmatriculare a societăţilor comerciale de consultanţă, asistenţă şi reprezentare juridică, iar recurenta nu are un asemenea obiect de activitate. Obiectul contractului de mandat dedus judecăţii, prin prerogativele acordate mandatarului, nu intră în sfera de reglementare exclusivă a Legii nr. 51/1995.

În sfârşit, recurenta a învederat prin motivele de recurs existenţa pe rolul instanţelor a unui dosar în care s-ar fi reţinut că, în executarea unui contract de mandat similar celui de faţă, subzistă obligaţia sa de a redacta acte specifice profesiei de avocat (dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Constanţa) şi toate demersurile efectuate în legătură cu acel dosar, pentru a fi exonerat de răspundere contractuală.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât decizia atacată este legală. A susţinut, în esenţă, că invocarea incidenţei art. 488 alin. (1) pct. 7 este inadmisibilă, câtă vreme excepţia autorităţii de lucru judecat a fost respinsă prin încheierea din 20 februarie 2022 a Tribunalului Timiş, iar această încheiere nu a fost apelată, nici pe calea apelului la dispozitiv şi nici pe calea apelului la considerente. Oricum, prin sentinţa invocată nu a fost tranşată nicio chestiune litigioasă de natură a fi opusă în litigiul de faţă.

Cât priveşte criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, a arătat că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normelor relative la interpretarea convenţiilor, precum şi a dispoziţiilor ce sancţionează cu nulitatea absolută un contract de mandat încheiat de o persoană juridică fără capacitatea specială de folosinţă prevăzută de lege, pentru a realiza un obiect ilicit, prevăzut de lege doar în sfera de atribuţiune a unor persoane cu capacitatea profesională de a realiza reprezentarea sau asistenţa juridică.

Recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În ce priveşte criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7, constată că nu pot fi primite. Sub aspectul admisibilităţii acestei critici, pus în dezbatere de intimata-reclamantă, prin întâmpinare, reţine că, prin încheierea din 20 februarie 2022 a Tribunalului Timiş, s-a respins excepţia procesuală de fond, peremptorie şi absolută a autorităţii de lucru judecat (efectul negativ).

În schimb, instanţa de apel s-a pronunţat asupra aspectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, verificând dacă, prin sentinţa nr. 10033 din 6 octombrie 2020 a Judecătoriei Timişoara, s-a tranşat asupra vreunei chestiuni litigioase, care nu mai poate fi contrazisă în litigiul de faţă, în condiţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Din această perspectivă, în mod corect a reţinut instanţa de prim control judiciar că puterea de lucru judecat este restrânsă la acele puncte litigioase care au format obiectul litigiului şi care au fost rezolvate prin dispozitiv. Considerentele hotărârii nu participă la autoritatea de lucru judecat decât în măsura în care ele conţin sau lămuresc declaraţii de drepturi provocate de părţi şi cuprinse în dispozitiv.

Or, în primul litigiu, având ca obiect antrenarea răspunderii contractuale a mandantului, pentru neexecutarea obligaţiilor asumate prin contractul de mandat, nu a fost analizată nici măcar incidental îndeplinirea condiţiilor de validitate ale convenţiei, sub aspectul capacităţii specializate de folosinţă a mandatarului, a obiectului licit şi a cauzei determinate şi licite. Aşadar, între cele două cauze nu numai că nu există identitate de obiect şi cauză, dar nici riscul apariţiei unor contraziceri între cele două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute unei părţi sau constatările făcute printr-o hotărâre definitivă să fie contrazise printr-o hotărâre posterioară, dată într-un alt proces.

Constată, de asemenea, nefondate şi criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prealabil analizei propriu-zise a criticilor subsumate motivului de nelegalitate susarătat, vom reţine că scopul căii extraordinare de atac a recursului este acela de a examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.. În consecinţă, întrucât recursul poate fi exercitat doar pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege, nu vom examina acele aspecte care tind la reanalizarea probatoriului administrat şi care vizează temeinicia hotărârii atacate.

În aceste limite, constată că instanţa de apel nu a aplicat în mod greşit normele legale relative la interpretarea convenţiilor, statuând asupra conţinutului contractului de mandat (cu precădere, asupra obiectului obligaţiei asumate de mandatara-recurentă). Este adevărat că, potrivit art. 948 C. civ. de la 1864, convenţia nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii în care s-a încheiat.

Însă această regulă de interpretare vizează doar clauzele îndoielnice, are caracter subsidiar şi urmăreşte prevenirea situaţiei în care s-ar extinde efectele convenţiei asupra altor obiecte materiale ale raportului obligaţional, în afara celui asupra căruia părţile şi-au propus a contracta.

Or, contractul de mandat, contrar celor susţinute de recurentă, nu cuprinde astfel de termeni generali, iar interpretarea acestuia s-a realizat de către instanţa de apel potrivit regulilor generale, instituite de art. 977 şi art. 982 C. civ. de la 1864, anume potrivit voinţei concordante a părţilor şi, respectiv, potrivit principiului interpretării sistematice.

Recurenta este cea care propune în interpretarea şi aplicarea convenţiei, luarea din context a prevederilor alin. (1) şi alin. (3) susţinând că obiectului contractului constă în recuperarea unei creanţe comerciale, în folosul şi patrimoniul mandantului, operaţiune permisă de prevederile art. 1532 C. civ. de la 1864.

Însă prevederile art. 982 C. civ. de la 1864 stipulează regula interpretării sistematice, potrivit căreia toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele. Or, cercetând ansamblul contractului, în mod corect a concluzionat instanţa de apel că recuperarea creanţei urma a se realiza prin activităţi specifice profesiei de avocat sau de consilier juridic, activităţi de consultanţă şi redactare de acte juridice, aşa cum rezultă în mod explicit din prevederile alin. (3) - "orice acte de procedură fiscală, administrativă civilă, penală, să îndeplinească orice formalităţi de orice natură în faţa oricărei instituţii de stat, persoană juridică de drept public/privat...".

În sfârşit, contrar alegaţiilor din cererea de recurs, prin alin. (4) din convenţie nu se prevede posibilitatea mandatarului de a încheia contracte de asistenţă juridică în numele mandantului, ci posibilitatea mandatarului însuşi de a-şi substitui orice persoane calificate în exercitarea mandatului.

Prin urmare, instanţa de apel nu a încălcat nicio normă de drept material ce reglementează interpretarea contractelor. De altfel, prin voinţa concordantă a părţilor se înţelege voinţa reală sau internă a părţilor, prin disocierea ei de sensul literal al termenilor. Însă, în prezenta cauză, sensul literal al termenilor utilizaţi de părţi exprimă voinţa lor reală, astfel că rolul organului judiciar s-a limitat la a raporta fiecare clauză la ansamblul convenţiei.

Nefondate sunt şi criticile potrivit cărora, pentru a aplica sancţiunea nulităţii contractului de mandat, instanţa de apel a analizat actele îndeplinite de mandatar în executarea convenţiei, deşi cauzele de nulitate trebuie să fie anterioare sau contemporane momentului încheierii convenţiei.

Reţine că, într-adevăr, au fost analizate natura şi conţinutul actelor întocmite de mandatar în executarea convenţiei. Însă o atare analiză a fost realizată pentru a decela, în procesul de interpretare a contractului, voinţa concordantă a părţilor, în sensul art. 977 C. civ. de la 1864. Or, la stabilirea voinţei interne, instanţa este îndrituită să ţină seama de scopul contractului şi de comportamentul părţilor, ulterior încheierii convenţiei, inclusiv de modul de executare al acesteia.

O altă critică formulată de recurentă vizează împrejurarea că instanţa de apel ar fi aplicat, în soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii, dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia nr. 9/2016 de către completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi în decizia nr. 15/2015, pronunţată în recurs în interesul legii. Or, în opinia recurentei, acestea nu sunt incidente raportului juridic dedus judecăţii, fiind pronunţate ulterior perfectării contractului, în anul 2011.

Instanţa reţine că deciziile pronunţate în cadrul acestor mecanisme au ca finalitate asigurarea unei jurisprudenţe unitare pe întreg teritoriul ţării, prin caracterul obligatoriu al dezlegărilor date de către instanţa supremă asupra "problemelor de drept". Forţa obligatorie a oricărei dezlegări date se păstrează atâta vreme cât însăşi prevederile legale care au generat soluţii diferite ale instanţelor judecătoreşti sau riscă să conducă la asemenea jurisprudenţă neunitară se află în vigoare. Fiind vorba de soluţii interpretative, sunt lipsite de orice temei susţinerile recurentei, potrivit cărora acestea nu pot fi aplicate unui contract încheiat anterior pronunţării acestor decizii. În realitate, fiind decizii date în interpretarea şi aplicarea unor norme legale, acestea statuează asupra corectei interpretări a legii, încă de la intrarea în vigoare a normei în discuţie şi sunt obligatorii pentru toate instanţele ce ar fi chemate în viitor să soluţioneze o cauză în care se ridică aceeaşi problemă de drept.

Faţă de cele mai sus arătate, constată că este legală soluţia instanţei de apel, potrivit căreia contractul de mandat a fost încheiat cu încălcarea condiţiilor de validitate instituite de lege, atât sub aspectul capacităţii de folosinţă necesară executării obligaţiilor asumate (contrar dispoziţiilor art. 948 alin. (1) pct. 1, art. 949 şi 950 pct. 4 C. civ. de la 1864), cât şi sub aspectul obiectului obligaţiei asumate de recurentă, care nu era disponibil comercianţilor (art. 948 alin. (1) pct. 3 şi art. 963 C. civ. de la 1864), şi al cauzei ilicite, prin obţinerea de beneficii din desfăşurarea unei activităţi pentru care nu era autorizată (art. 948 C. civ. de la 1864). În esenţă, corect s-a reţinut încălcarea ordinii publice care reglementează organizarea unor anumite profesii juridice, prin dispoziţii legale imperative, menite să apere interesele generale ale societăţii şi care restricţionează libertatea contractuală.

Cât priveşte celelalte susţineri ale recurentei, privind soluţiile pronunţate într-un dosar fără nicio legătură cu speţa de faţă, constată că nu reprezintă veritabile critici ale soluţiei atacate şi sunt străine de raportul juridic dedus judecăţii. Ca atare, nu se impune o analiză a acestora.

Faţă de cele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 342/A din 20 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 12 decembrie 2023.