Railway infrastructure contract: "Calendar days" stipulation does not derogate from Civil Code rules excluding start and end days from term calculation

Şedinţa publică din data de 6 decembrie 2023

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 14.01.2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub numărul de dosar x/2021, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A., în contradictoriu cu pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A., a solicitat să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.458.983,45 RON, reprezentând penalităţi de întârziere la plata facturilor x, sumă actualizată cu indicele de inflaţie până la plata efectivă, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2492 din 26.10.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.445.290,3 RON, actualizată cu indicele de inflaţie de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la plata efectivă, precum şi la plata sumei de 20.903,02 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.

Prin decizia civilă nr. 990 A din 9 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au fost respinse apelurile ca nefondate.

Împotriva acestei decizii, Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. a formulat recurs.

Motivele de recurs sunt, în esenţă, următoarele:

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că hotarârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 1169, art. 1268, art. 1270, art. 1272, art. 1538, art. 2551, art. 2553 alin. (1) C. civ., precum şi a dispoziţiilor Contractului de acces pe infrastructura feroviară nr. 158/12.12.2019.

Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 2551 şi art. 2553 alin. (1) C. civ., încălcând astfel voinţa părţilor exprimată în prevederile art. 1 pct. 10 din contractul nr. x din 12.12.2019. Autoarea recursului arată că părţile au înţeles să deroge de la aceste prevederi legale potrivit clauzelor prevăzute la art. 5.2 coroborate cu art. 5.4 din contracul de acces pe infrastructura feroviară încheiat între părţi, stabilind că termenele de primire şi de scadenţă sunt calendaristice, intenţia acestora fiind de a se lua în calcul atât ziua în care începe să curgă termenul, cât şi ziua când acesta se împlineşte.

Prin urmare, susţine recurenta-reclamantă că, prin hotărârea atacată a fost încălcată voinţa părţilor exprimată în clauzele contractuale asumate, dispoziţiile art. 2553 alin. (1) C. civ. nefiind aplicabile în raporturile dintre părţi decurgând din contractele de acces pe infrastructura feroviară sub aspectul modului de calcul al termenului de scadenţă al facturilor fiscale.

Recurenta-reclamantă susţine că dispoziţiile art. 2553 alin. (1) C. civ. nu sunt incidente în cauză întrucât între părţi a fost încheiat în mod valabil contractul menţionat, iar prevederile acestuia au putere de lege, potrivit dispoziţiilor art. 1270 C. civ.

Printr-o altă critică formulată, se susţine că instanţa de apel, prin soluţia pronunţată, a încălcat dispoziţiile art. 1268, art. 1270 alin. (1) şi art. 1272 C. civ., întrucât, prin clauza contractuală inserată la art. 5.6, părţile au stipulat o clauză penală, astfel cum este reglementată prin art. 1538 C. civ.

În argumentare, arată că, sintagma "prima zi după expirarea termenului de plată" coroborată cu sintagma "termen de scadenţă 30 zile calendaristice de la data primirii/emiterii" se interpretează în sensul că ultima zi de plată se împlineşte în a 30-a zi şi nu în ziua următoare, sau în prima zi lucrătoare, voinţa părţilor, la momentul încheierii contractului, fiind una clară, aceea de stabilire a unor termene de scadenţă care să se calculeze pe zile calendaristice, a căror împlinire nu poate fi în niciun caz decalată în situaţia în care cade într-o zi nelucrătoare, până la prima zi lucrătoare.

Or, arată recurenta, instanţa de apel, prin validarea calculului pârâtei, fără a efectua o minimă verificare a numărului de zile de întârziere, care se stabileşte pe zile calendaristice şi nu pe zile lucrătoare, a creat o premisă de nerespectare atât a contractului valabil încheiat, cât şi a prevederilor legale, care stabilesc interpretarea clauzelor în vederea producerii de efecte şi nu în scopul anulării lor.

Se mai susţine că, astfel cum rezultă din facturile fiscale şi extrasele de cont aferente depuse la dosar, practica statornicită între părţi este aceea de a achita contravaloarea prestaţiilor în termenul de scadenţă de 30 de zile calendaristice, împlinit în a 30-a zi şi nu ulterior acesteia, independent de faptul că ziua era nelucrătoare, interpretarea dată de instanţa de apel, atât dispoziţiilor art. 1272 C. civ. cât şi contractului nr. x/2019, fiind eronată.

În concluzie, recurenta-reclamantă a apreciat că modalitatea de calcul a penalităţilor de întârziere în conformitate cu art. 2553 alin. (1) C. civ. este neîntemeiată, aceasta urmând a se realiza potrivit clauzelor contractului nr. x/2019.

Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

În acest sens se susţine că instanţa de apel a reţinut în mod greşit modalitatea de calcul a penalităţilor de întârziere pe zile libere, în conformitate cu art. 2553 alin. (1) C. civ., contrar voinţei părţilor care au derogat de la aceste dispoziţii şi au stabilit în contractele încheiate că termenele sunt calendaristice, cu încălcarea sau aplicarea greşită a prevederilor art. 1169, art. 1268, art. 1270, art. 1272, art. 1538, art. 2551 şi art. 2553 alin. (1) C. civ.

Înalta Curte va înlătura criticile prin care recurenta susţine, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat greşit normele materiale privind calculul termenelor, întrucât aceste norme materiale au fost corect aplicate.

Analizând critica recurentei, din această perspectivă, Înalta Curte reţine că în conformitate cu prevederile art. 2551 C. civ. "durata termenelor, fără deosebire de natura şi izvorul lor, se calculează potrivit regulilor stabilite de prezentul titlu", pentru modalitatea de calcul a oricăror termene în materie civilă, fără deosebire de natura şi izvorul lor, fie că sunt legale sau convenţionale, se aplică regulile stabilite de Titlul III "Calculul termenelor", din Cartea a VI - a C. civ.

Prin urmare, modalitatea de calcul a termenelor stabilite în Titlul III din Cartea a VI a C. civ. se aplică şi contractului de acces pe infrastructura feroviară nr. 158 din 12.12.2019.

Astfel, în ce priveşte termenul stabilit pe zile, legiuitorul a reglementat, conform prevederilor art. 2553 alin. (1) C. civ., modalitatea de calcul, respectiv "când termenul se stabileşte pe zile, nu se ia în calcul prima şi ultima zi a termenului".

Aceasta înseamnă că nu se ia în calculul termenului nici ziua când el a început să curgă (dies a quo), nici ziua când acesta se sfârşeşte (dies ad quem).

În cauză, instanţa de apel în mod corect a reţinut în aplicarea principiului libertăţii de a contracta că părţile pot deroga de la modalitatea de calcul al termenelor reglementată de Titlul III din Cartea a VI-a a C. civ., însă, în lipsa unei asemenea derogări exprese, se aplică normele generale privind calculul termenelor.

În consecinţă, este nefondată susţinerea recurentei-reclamante în sensul că părţile au exclus aplicabilitatea prevederilor art. 2553 alin. (1) C. civ. prin clauza contractuală care prevede că se vor avea în vedere zilele calendaristice.

Înalta Curte reţine că stabilirea unor termene pe zile calendaristice nu reprezintă o derogare de la dispoziţia de drept comun, consacrată legal de legiuitor, ci doar indicarea termenului cu luarea în considerare a zilelor din calendar, iar nu doar a zilelor lucrătoare.

În egală măsură, Înalta Curte constată că, în speţă, contractul de acces pe infrastructura feroviară a fost încheiat între profesionişti şi a fost semnat de conducătorii direcţiilor juridice ale ambelor părţi, astfel că părţile au cunoscut semnificaţia juridică a termenilor folosiţi, respectiv faptul că noţiunea de "zile calendaristice" semnifică zilele din calendar, aceasta nereprezentând o derogare de la modalitatea consacrată legal pentru calculul termenelor de drept material civil pe "zile libere".

Astfel, termenul de plată a fost calculat corect în modalitatea reglementată art. 2553 alin. (1) C. civ., fără a se lua în calcul prima şi ultima zi a termenului, cu aplicarea şi interpretarea corectă a prevederilor legale şi convenţionale.

Critica recurentei-reclamante potrivit căreia practica statornicită între părţi este de a achita contravaloarea prestaţiilor în termenul de scadenţă de 30 de zile calendaristice, care se împlineşte în a 30-a zi şi nu ulterior acesteia, independent de faptul că ziua este nelucrătoare, nu poate fi primită întrucât, conform dispoziţiilor art. 1 din C. civ., uzanţa este izvor subsidiar de drept şi poate fi aplicată numai în condiţiile inexistenţei unor dispoziţii legale sau convenţionale, alin. (2) şi (3) al articolului indicat, stipulând faptul că:

"În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului", respectiv "În materiile reglementate prin lege, uzanţele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea". Or, în cauză, momentul de la care sunt datorate şi trebuie calculate penalităţile de întârziere este prevăzut de lege, care nu trimite în mod expres la uzanţe.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa supremă constată că acesta a fost indicat în mod formal la finalul memoriului de recurs, fără a fi dezvoltate critici privind nemotivarea deciziei recurate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. împotriva deciziei civile nr. 869A din 26 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A. împotriva deciziei civile nr. 990 A din 9 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 decembrie 2023.