Romanian cassation appeal nullified for failure to articulate grounds of illegality in challenge to agricultural subsidy eligibility

Şedinţa publică din data de 6 decembrie 2023

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 09.12.2019 pe rolul Tribunalului Iaşi, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâţii Unitatea Administrativ Teritotială Comuna GORBAN, Instituţia Primarului UAT Comuna GORBAN şi B., solicitând obligarea pârâţilor la plata sumei de 250.000 RON cu titlu de despăgubiri, precum şi la plata dobânzii legale începând cu data producerii prejudiciului până la data plăţii efective a despăgubirilor. De asemenea, a solicitat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 23.07.2020 instanţa a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a instituţiei primarului şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B..

Prin sentinţa civilă nr. 2971 din 23.12.2021, Tribunalul Iaşi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritotială Comuna GORBAN.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 125/2023 din 14 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a fost respins apelul ca nefondat.

Împotriva aceste decizii, A. S.R.L. a formulat recurs.

Motivele de recurs sunt, în esenţă, următoarele:

Prin memoriul de recurs, după prezentarea succintă a istoricului litigiului, recurenta-reclamantă critică încălcarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor de drept material incidente situaţiei deduse judecăţii.

O primă critică vizează interpretarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor care reglementează modul de acordare a plăţilor prevăzute de O.U.G. nr. 3/2015. În acest sens, recurenta arată că interpretarea greşită este rezultatul necorelării art. 8 lit. n) teza finală din O.U.G. nr. 3/2015 cu dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Ordinul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nr. 619/2015, precum şi omisiunea de a analiza întreg textul art. 8 lit. n) din O.U.G. nr. 3/2015. În continuare, recurenta redă dispoziţiile celor două texte legale şi susţine că potrivit art. 8 lit. n) din O.U.G. nr/3/2015, din cele trei categorii de documente care dovedesc că terenul se află la dispoziţia fermierului, prevăzute de art. 5 alin. (2) din Ordinul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nr. 619/2015, doar în cazul în care terenul este deţinut în temeiul unui contract de concesiune, închiriere sau arendă încheiat cu o unitate administrativ teritorială sau cu Agenţia Domeniilor Statului, este necesară depunerea documentului încheiat înaintea depunerii cererii de plată, deoarece în celelalte cazuri dovada deţinerii terenului se realizează prin intermediul adverinţei eliberate pe baza registrului agricol, acestui înscris nefiindu-i aplicabile dispoziţiile art. 8 lit. n) din O.U.G. nr. 3/2015. Prin urmare, arată recurenta, soluţia pronunţată de instanţa de apel este nelegală, aceasta întemeindu-se pe raţionamentul greşit conform căruia utilizarea unui teren agricol este legală numai în situaţia existenţei unor înscrisuri care să îi confere utilizatorului dreptul de a folosi respectiva suprafaţă.

Potrivit recurentei, ipoteza avută în vedere de instanţa de apel este eronată deoarece utilizarea unui bun poate avea caracter legal şi în lipsa unor documente, cum este cazul celui care exercită posesia unui bun fără a avea un titlu asupra acestuia sau în cazul unui detentor precar care stăpâneşte bunul cu îngăduinţa proprietarului, detenţia precară neimplicând în mod necesar încheierea unui înscris care să confere detentorului dreptul de a folosi bunul, aspect prevăzut de art. 918 alin. (1) lit. d) C. civ.. Mai arată recurenta că stăpânirea unui bun în calitate de detentor precar este recunoscută de lege, astfel cum este prevăzut de art. 949 alin. (2) C. civ.

Totodată, recurenta susţine că atât timp cât legislaţia în materie impune doar condiţia utilizării terenului pentru activităţi agricole, fără a face nicio distincţie din perspectiva titlului în temeiul căreia se exercită respectiva utilizare, o astfel de distincţie nu poate fi făcută de către intimata-pârâtă, aceasta fiind obligată să emită adeverinţa care atestă utilizarea terenului pentru activităţi agricole, indiferent de izvorul juridic al dreptului de a utiliza terenul. Autoarea căii de atac face trimitere la dispoziţiile Ordinului Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nr. 147/2017 prin care au fost aprobate Normele tehnice privind modul de completare a registrului agricol pentru perioada 2015-2019 şi concluzionează că, din moment ce aceste dispoziţii legale atestă că utilizarea terenului se poate realiza şi în condiţiile în care utilizatorul l-a primit sub alte forme decât cele prevăzute de Legea nr. 287/2009 privind C. civ., este evident că statuarea instanţei conform căreia utilizarea legală implică un titlu legal în mod necesar, este eronată.

Sub un alt aspect, recurenta susţine că argumentul instanţei de apel conform căruia reclamanta nu deţine calitatea de detentor precar al terenului este eronat, instanţa de prim control judiciar aplicând în mod greşit dispoziţiile art. 1254 C. civ. cu privire la efectele nulităţii actului juridic şi ale art. 918 alin. (1) lit. d) C. civ.. Potrivit recurentei, raţionamentul instanţei de apel prin care a reţinut că societatea A. S.R.L. nu are calitatea de detentor precar al suprafeţei de 238 ha este greşit deoarece A. S.R.L. a susţinut că deţine terenul cu acordul proprietarului de drept al acestuia, diferit de fostul proprietar C. S.R.L., împrejurare care îi conferă calitatea de detentor precar, şi nu calitate de arendaş. De asemenea, recurenta arată că titlul de proprietate al arendatorului C. S.R.L. a fost desfiinţat prin sentinţa penală nr. 49 din 10.06.2016 a Curţii de Apel Suceava, sens în care aceasta nu mai avea calitatea de arendator şi nu se mai putea opune folosinţei exercitate de societatea recurentă.

În drept, recurenta a indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii cererii de recurs, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1), excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs".

Astfel, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., motivarea recursului presupune pe de o parte indicarea unuia/unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanţa care a pronunţat hotărârea atacată şi-a fundamentat soluţia pronunţată.

Înalta Curte reţine că susţinerile recurentei-reclamante referitoare la aplicarea greşită a normelor de drept material nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs, deoarece dispoziţiile privind cazurile care nu constituie posesie (art. 918 C. civ.), cele privind desfiinţarea contractului şi a actelor subsecvente (art. 1254 C. civ.), precum şi prevederile O.U.G. nr. 3/2015 şi ale Ordinului Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nr. 619/2015 sunt indicate în mod formal, fără a se arăta în concret cu ce a greşit instanţa de apel şi de ce normele materiale nu au fost corect aplicate.

Instanţa supremă reţine că simpla menţionare formală a faptului că recursul este întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi indicarea formală a unor texte de lege despre care nu se arată în ce modalitate ar fi fost aplicate eronat, nu echivalează cu încadrarea criticilor formulate în motivele de recurs de nelegalitate.

Nemulţumirile recurentei şi susţinerile legate de soluţia pronunţată cu privirea la cererea de apel, nu pot constitui critici de nelegalitate care să poată fi deduse judecăţii în calea extraordinară de atac a recursului. Motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de hotărârea pronunţată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părţii, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală, motive care să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de lege.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, recurenta-reclamantă, în expunerea motivelor de recurs, a reluat critici exprimate în cererea de apel, fără să dezvolte motive de nelegalitate ce privesc hotărârea atacată.

Astfel, susţinerile recurentei-reclamante prin care expune amplu instituţia detentorului precar, precum şi trimiterile pe care aceasta la face la înscrisurile din dosar şi relatarea situaţiei de fapt, justificând astfel, în opinia aceteia, calitatea societăţii A. S.R.L. de detenor precar al terenului în litigiu, nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., or, se constată că în speţă, doar a fost înlocuit termenul de "instanţa de fond" cu "instanţa de apel", sens în care controlul judiciar nu se poate realiza dacă nu sunt aduse critici punctuale deciziei atacate.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

De altfel, Înalta Curte reţine că argumentele recurentei-reclamante cu privire la situaţia de fapt nu pot fi analizate în această cale extraordinară de atac. Administrarea probatoriului şi stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei devolutive, în recurs urmărindu-se conformitatea soluţiei cu normele de drept aplicabile.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite excepţia nulităţii recursului şi va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 125/2023 din 14 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 125/2023 din 14 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 decembrie 2023.