Failure to develop grounds of illegality in cassation appeal challenging contractual result obligation for housing infrastructure completion

Şedinţa publică din data de 6 decembrie 2023

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată. Primul ciclu procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 07.07.2011, sub nr. x/2011, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului; Agenţia Naţională pentru Locuinţe; Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, prin Primar; Sectorul 1 Bucureşti, prin Primar; Consiliul Judeţean Ilfov, prin preşedintele Consiliului judeţean; Judeţul Ilfov, prin preşedintele Consiliului judeţean; Oraşul Voluntari, prin primar; Consiliul Local Voluntari, prin primar; Municipiul Bucureşti, prin Primar general; Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin Primar general; C.; D.; E.; S.C. F.; S.C. G. şi S.C. H. S.R.L., solicitând obligarea pârâtelor, în solidar, pentru neexecutarea utilităţilor la imobilul reclamanţilor din cartierul Henri Coandă, la plata către reclamanţi:

- a despăgubirilor pentru fiecare lună din cele 21 de luni anterioare notificărilor la conciliere trimise prin executor judecătoresc I. şi recepţionate de entităţi, în luna martie 2011, având în vedere prejudiciul rezultat din imposibilitatea de folosinţă a imobilului, cauzat de nerealizarea utilităţilor în Ansamblul Henri Coandă. Cuantumul acestor pretenţii a fost estimat la suma de 73.500 euro - 3.500 euro/lună (nivelul mediu al unei chirii privind un imobil dintr-un cartier similar învecinat) X 21 luni de lipsire de beneficiul bunului, adică echivalentul a 308.700 RON.

- a despăgubirilor pentru prejudiciul ulterior datei notificării la conciliere având în vedere fiecare lună până la predarea locuinţei la cheie, cu toate utilităţile necesare. Acest cuantum va fi stabilit la momentul efectivei predări prin înmulţirea lunilor care vor trece de la prezenta notificare până la predare şi suma de 3.500 euro/lună, adică echivalentul a 14.700 RON/lună.

- a unei despăgubiri pentru investiţiile ce au fost realizate cu asigurarea diferitelor utilităţi în ansamblul de locuinţe (îmbunătăţirea drumurilor, reţele electrice, apă etc.), cu scopul ameliorării lipsurilor datorate neexecutării obligaţiilor de către entităţi, sumă ce va fi stabilită ulterior printr-o expertiză tehnică efectuată cu acest scop. Această despăgubire a fost estimată la suma de 2.000 de euro, adică echivalentul a 8.400 RON.

- a cheltuielilor de judecată.

Reclamanţii şi-au precizat acţiunea introductivă la data de 5 martie 2012 sub aspectul temeiului de drept, arătând că solicită atragerea răspunderii pârâţilor în principal pe tărâmul răspunderii civile delictuale şi numai în subsidiar, în situaţia în care s-ar respinge cererea întemeiată pe răspunderea delictuală, solicită atragerea răspunderii pârâţilor pe temei contractual, cele două forme de răspundere fiind alternative şi nu cumulative.

Pârâţii Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, prin Primar şi Sectorul 1 Bucureşti, prin Primar au formulat cerere de chemare în garanţie a Consiliului General al Municipiului Bucureşti solicitând ca, în ipoteza în care s-ar admite cererea de chemare în judecată împotriva lor, să fie obligat chematul în garanţie la plata respectivelor despăgubiri.

La data de 30 octombrie 2013, reclamanţii au depus la dosar cerere completatoare prin care au solicitat, în subsidiar, numai dacă vor fi respinse primele capete de cerere ale acţiunii introductive, să fie obligate pârâtele la plata, în solidar, a daunelor-interese din 31 mai 2009 şi până în prezent, în cuantum total de 93.935 euro, reprezentând echivalentul a 140,9 euro/zi de întârziere, în situaţia în care instanţa ar reţine răspunderea civilă contractuală a pârâtelor.

La această cerere completatoare reclamanţii au formulat o precizare, arătând că în petitul acesteia s-a strecurat o eroare materială: ceea ce se solicită prin capătul de cerere subsidiar întemeiat pe răspunderea civilă contractuală este obligarea pârâtelor la plata, în solidar, a daunelor-interese pentru perioada 31 mai 2009-13 mai 2012, în cuantum de 151.890,2 euro, reprezentând echivalentul a 140,9 euro/zi de întârziere.

Prin încheierea de şedinţă din 19 martie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecată în contradictoriu cu pârâtele F. şi H. S.R.L.

Prin încheierea de şedinţă din 23 aprilie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii cererii, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâţilor Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local Voluntari, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Consiliul Local Sector 1, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtului Sectorul 1 şi a unit cu fondul excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene (fost Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului), Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Municipiul Bucureşti, C., D. S.A., E. S.A., numai în ceea ce priveşte capătul de cerere subsidiar având ca obiect angajarea răspunderii civile contractuale, respingând faţă de aceste pârâte excepţia lipsei calităţii lor procesuale pasive pe capătul de cerere având ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale, iar faţă de pârâtele Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi G. s-a admis excepţia lipsei calităţii lor procesuale pasive pe capătul de cerere având ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale, respingând faţă de aceste pârâte excepţia lipsei calităţii lor procesuale pasive pe capătul de cerere având ca obiect angajarea răspunderii civile contractuale.

Prin sentinţa civilă nr. 1096 din 22 februarie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis acţiunea precizată formulată împotriva pârâţilor Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Oraşul Voluntari, Municipiul Bucureşti, C., S.C. D. S.A., S.C. E., Sectorul 1 şi Judeţul Ilfov şi a dispus obligarea acestora la plata către reclamanţi, în solidar, a sumei de 60.760 Euro reprezentând despăgubiri, conform expertizei, pentru perioada 31.05.2009-30.07.2014, precum şi la sumele de 795 Euro/lună începând cu luna august 2014 - la zi şi 795 Euro/lună de la momentul pronunţării şi până la predarea conformă a locuinţei (la cheie). Totodată, s-a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecata faţă de pârâtele H. S.R.L. şi F. S-a respins cererea de chemare în garanţie şi s-a respins ca nefondată acţiunea faţă de pârâta G. S-a admis în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1358/A din 26 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâtele E. şi D. S.A. (actual Engie Romania) împotriva încheierii de şedinţă din 23 aprilie 2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Au fost admise apelurile formulate de pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari prin Primar, Municipiul Bucureşti prin Primar General, S.C. C. S.A. (fostă C.) şi de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1096 din 22 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă. A fost anulată în parte sentinţa atacată şi trimisă cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecare.

Au fost păstrate dispoziţiile referitoare la renunţarea la judecată faţă de pârâtele H. S.R.L. şi F., precum şi dispoziţiile referitoare la respingerea cererii de chemare în garanţie.

A fost respinsă cererea apelantei-pârâte Agenţia Naţională pentru Locuinţe de suspendare a executării sentinţei atacate ca rămasă fără obiect.

Această din urmă hotărâre a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 4294 din 16 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2011, prin care a fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. G.

Al doilea ciclu procesual. Judecata în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 3104 din 29.10.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia prescripţiei, ca neîntemeiată.

A admis excepţia prescripţiei în ceea ce priveşte cererea modificatoare.

A respins cererea modificatoare ca prescrisă.

A anulat cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu paraţii Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local Voluntari, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Consiliul Local Sector 1, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără capacitate procesuala de folosinţă.

A respins acţiunea în răspundere delictuală formulată în contradictoriu cu Agenţia Naţională pentru Locuinţe, S.C. G., ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuala pasivă.

A respins acţiunea în răspundere contractuală formulata în contradictoriu cu M.D.R.A.P, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Municipiul Bucureşti, C., D. S.A., S.C. E. S.A., ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuala pasivă.

A respins acţiunea în răspundere delictuală formulata în contradictoriu cu M.D.R.A.P, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, D. S.A., ca neîntemeiată.

A respins acţiunea în răspundere contractuală formulată în contradictoriu cu A.N.L., S.C. G., ca neîntemeiată.

A obligat pârâţii Municipiul Bucureşti, C., S.C. E. S.A., la plata în solidar a prejudiciului in valoare de 38.390 euro şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 18.985 RON.

A obligat paraţii Municipiul Bucureşti, C., S.C. E. S.A., la plata de către fiecare în parte a cheltuielilor în cuantum de 42.5 RON.

Prin încheierea din 10.12.2019, a fost admisă cererea de îndreptare a erorii materiale, în sensul menţionării în dispozitivul sentinţei a soluţiei de admitere în parte a acţiunii în răspundere delictuală formulată în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, E-Distribuţie Muntenia S.A. şi E.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamaţii A. şi B. şi pârâţi MUNICIPIUL BUCUREŞTI, prin PRIMAR GENERAL, E-DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A. (fostă C.) şi E., dosarul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2020.

Prin Decizia nr. 978/2020 din 27 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2020:

- a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat (cu referire la rediscutarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive respinse în mod definitiv prin încheierea de şedinţă din 23.04.2014);

- a fost respins ca nefondat apelul formulat de E-DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3104/29.10.2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2011;

- a fost respins ca nefondat apelul formulat de E. împotriva aceleiaşi sentinţe;

- au fost admise apelurile formulate de MUNICIPIUL BUCUREŞTI, prin Primar General şi de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 3104/29.10.2019, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 10.12.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2011, în contradictoriu cu intimata pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE;

- a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost obligată şi pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE la plata în solidar a prejudiciului în valoare de 38.390 euro şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 18.985 RON alături de pârâţii Municipiul Bucureşti, C., S.C. E.

- au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei;

- au fost obligaţi intimaţii Municipiul Bucureşti, E-Distribuţie Muntenia S.A., S.C. E. şi A.N.L. la plata în solidar către apelanţii reclamanţi a sumei de 2979,55 RON, cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru).

Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs pârâtele Agenţia Naţională Pentru Locuinţe (A.N.L.), E., E-Distribuţie Muntenia S.A. şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General.

Prin decizia civilă nr. 1372 din 8 iunie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost admisă excepţia tardivităţii recursului principal formulat de recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi a recursului formulat de recurentul-pârât S.C. E-Distribuţie Muntenia S.A.

Au fost respinse ca tardive recursul principal formulat de recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi recursul formulat de recurentul-pârât S.C. E-Distribuţie Muntenia S.A., împotriva deciziei nr. 978 din 27 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

A fost admisă excepţia inadmisibilităţii recursului incident formulat de Municipiul Bucureşti, prin Primar General. A fost respins ca inadmisibil recursul incident formulat de Municipiul Bucureşti, prin Primar General împotriva aceleiaşi decizii.

Au fost admise recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Agenţia Naţională Pentru Locuinţe şi S.C. E. împotriva deciziei nr. 978 din 27 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă. A fost casată decizia recurată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, următoarele:

Printr-un motiv de recurs subsumat prevederilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. 1865, recurenta pârâtă A.N.L. a invocat interpretarea greşită a obligaţiilor A.N.L. născute din contractul de mandat, ca fiind de rezultat şi nu de mijloace (diligenţă), precum şi lipsa obligaţiei A.N.L. de a realiza utilităţile în amplasamentul Henri Coandă. Instanţa de recurs a reţinut că acest motiv de recurs este nefondat, instanţa de apel calificând corect natura obligaţiilor A.N.L. ca fiind de rezultat.

A reţinut instanţa că pârâta A.N.L. avea la îndemână, potrivit legii, mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate prin contractul de mandat HC0166 din 06.05.2004, încheiat cu reclamanţii, precum şi obligaţia asigurării corelării programelor de investiţii în viabilizarea terenurilor, cu programele de investiţii în construcţia de locuinţe.

Totodată, s-a reţinut că A.N.L. are calitatea de instituţie de interes public cu atribuţii în dezvoltarea construcţiilor de locuinţe, calitatea de dezvoltator şi coordonator al programului construirii de locuinţe la nivel naţional, precum şi de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale, după cum rezultă din dispoziţiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998. În temeiul contractului de mandat încheiat cu reclamanţii, A.N.L. a fost împuternicită, potrivit art. 1, să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor de construire a unei locuinţe, în conformitate cu proiectul tehnic şi autorizaţia de construire, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate convenite. Prin dispoziţiile art. 14, părţile au convenit că sunt răspunzătoare de daunele interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menţionat. La art. 13 s-a prevăzut că, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepţia finală a locuinţei, potrivit art. 15 din contract.

Prin urmare, instanţa de recurs a constatat că mandatarul este ţinut de îndeplinirea întocmai şi corespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin mandat şi răspunde exclusiv pentru modul în care şi-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispoziţiile art. 1539 C. civ. 1864 şi ale art. 381 Codul comercial din 1887.

Contractul de mandat nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul A.N.L. să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, fiind în realitate un act juridic complex, prin care reclamantul a împuternicit A.N.L. să îl reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, precum şi pentru a utiliza sumele din conturile de avans şi de credit ale reclamanţilor în vederea recuperării cheltuielilor avansate de A.N.L. pentru deschiderea amplasamentului şi executarea lucrărilor, a cheltuielilor necesare pe parcursul execuţiei, precum şi a celorlalte costuri cuprinse în preţul locuinţei. Potrivit art. 1 din contract, obligaţia asumată de mandatar este una de rezultat, părţile convenind dincolo de orice echivoc că A.N.L. se obligă să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor, la termen.

Înalta Curte a reţinut că interpretarea dată de instanţa de apel obligaţiilor A.N.L. ţine cont de caracterul complex şi interdependent al relaţiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului Henri Coandă, precum şi faptul că, faţă de menţiunea din preambulul contractului cu privire la cadrul legal în care a fost încheiat, contractul se completează cu normele legale incidente (Legea nr. 152/1998 şi Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare).

În aplicarea regulii de interpretare a contractului prevăzute de art. 970 alin. (2) C. civ. 1864, conform căreia convenţiile obligă "nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa", conţinutul obligaţiilor mandatarului A.N.L. trebuie determinat în mod sistematic, prin corelare cu dispoziţiile Legii nr. 152/1998 şi ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare, precum şi cu obligaţiile asumate de pârâtă prin complexul contractual la care A.N.L. a participat. Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcţiei de locuinţe la nivel naţional se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Locuinţe, având ca obiective (atribuţii), între altele, iniţierea şi/sau dezvoltarea, în condiţiile pieţei, a unor programe de construcţii de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar. De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenţia Naţională pentru Locuinţe coordonează constituirea şi atragerea de resurse de finanţare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar. În realizarea acestor atribuţii, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, Agenţia Naţională pentru Locuinţe este autorizată să efectueze toate operaţiunile imobiliare necesare construirii, finalizării şi predării către beneficiari a locuinţelor construite prin programele proprii.

Instanţa supremă a reţinut că o primă concluzie care se desprinde din analiza prevederilor legale anterior prezentate, este aceea că obligaţiile A.N.L. depăşesc cadrul specific unui simplu contract de mandat remunerat, pentru că aceste obligaţii nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci A.N.L. acţionează ca un adevărat dezvoltator imobiliar, cu atribuţii de coordonare a programului/proiectului imobiliar.

Cu alte cuvinte, obligaţiile de rezultat asumate de A.N.L. prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator şi coordonator al proiectului imobiliar, presupun executarea şi finalizarea lucrărilor pe cele două componente: (i) de construire propriu-zisă a locuinţelor şi (ii) de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii şi utilităţilor, în termenul asumat prin contractul de construire.

Printr-un alt motiv de recurs, încadrat de instanţa de recurs în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 1865, A.N.L. şi E. au invocat nemotivarea deciziei sub aspectul stabilirii situaţiei de fapt referitoare la durata lipsei de folosinţă a imobilului.

Astfel, prin întâmpinarea formulată în apel, pârâta A.N.L. a susţinut că şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, astfel cum rezultă din încheierea procesului-verbal încheiat între reclamantul A. şi constructorul H. S.R.L. la data de 12.08.2011, prin care reclamantul se obliga să preia lucrările de finisaje interioare, precum şi faptul că acesta a recunoscut, cu ocazia expertizei, că locuieşte efectiv în imobil şi are utilităţile necesare .

De asemenea, prin întâmpinarea la apelul reclamanţilor, pârâta E. a invocat faptul că imobilul a fost predat reclamanţilor încă din anul 2011, are utilităţi şi este locuit efectiv de aceştia din data de 13 mai 2012, întârzierea în predare datorându-se conduitei reclamanţilor .

Instanţa supremă a reţinut că în motivarea deciziei, instanţa de apel nu a analizat aceste apărări, deşi a obligat în solidar pârâţii la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului aferentă perioadei 31.05.2009-31.05.2012. Or, chiar prima instanţă a reţinut în considerentele sentinţei că, în perioada în care au locuit în imobilul în discuţie, prejudiciul nu mai poate consta în lipsa de folosinţă, ci cel mult în disconfortul creat de neexecutarea lucrărilor de utilităţi.

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. 1865, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care au fost respinse cererile părţilor.

Omisiunea instanţei de apel de a examina aceste apărări atrage nu numai incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 1865 privind nemotivarea, dar şi concluzia că situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită, ceea ce atrage casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 313-314 C. proc. civ. 1865, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii numai în cazul în care se pune problema aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite, ceea ce nu se verifică în speţă.

Printr-un alt motiv de recurs, A.N.L. şi E. au criticat decizia instanţei de apel sub aspectul motivării contradictorii şi aplicării greşite a legii în ce priveşte cumularea răspunderii civile contractuale cu răspunderea civilă delictuală şi reţinerea solidarităţii pasive.

Instanţa de recurs a reţinut că acest motiv de recurs poate fi încadrat în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 1865 (motivarea contradictorie) şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865 (aplicarea greşită a prevederilor art. 998-999, 1003, 1039 şi 1041 C. civ. 1864).

În acest sens, Înalta Curte a reţinut că aşa cum a arătat şi instanţa de apel, răspunderea civilă delictuală alcătuieşte dreptul comun al răspunderii civile, câtă vreme răspunderea contractuală este o răspundere cu caracter special, derogator. Deosebirea principală dintre cele două forme de răspundere este aceea că, în cazul răspunderii delictuale, obligaţia încălcată este o obligaţie legală, generală, ce revine tuturor subiectelor de drept, de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite, pe când, în cazul răspunderii contractuale, obligaţia încălcată este o obligaţie stabilită printr-un contract preexistent, deci o obligaţie concretă.

Instanţa de recurs a constatat că deşi reţine corect aceste considerente teoretice, în mod contradictoriu, instanţa de apel susţine că "fapta ilicită care se impută tuturor acestor trei apelanţi pârâţi constă în nerespectarea unor obligaţii contractuale asumate faţă de A.N.L." şi că "în cauză, raporturile contractuale sunt tripartite; pe de o parte, între reclamanţi şi A.N.L., iar pe de altă parte între A.N.L. şi terţi, acestea din urmă fiind impuse de obligaţiile asumate de A.N.L. în cadrul primelor raporturi contractuale". Or, dacă dreptul de creanţă al reclamanţilor s-a născut din contractele încheiate de aceştia inclusiv cu pârâta A.N.L., iar pretinsele obligaţii ale celorlalţi pârâţi îşi au izvorul în convenţiile încheiate de aceştia din urmă cu A.N.L., indiferent că aceste obligaţii contractuale ar avea corespondent la nivel legislativ, nu se poate susţine cu temei că, în cauză, obligaţia încălcată este o obligaţie generală, ce revine oricărui subiect de drept, în mod specific răspunderii delictuale. Dimpotrivă, dreptului de creanţă al reclamanţilor privind executarea şi finalizarea lucrărilor de construire a locuinţei şi a lucrărilor de infrastructură şi de utilităţi, necesare utilizării imobilului conform destinaţiei sale, îi corespund, în mod corelativ, obligaţii concrete ce revin părţilor cu care a încheiat convenţii în acest sens. Debitorii obligaţiilor asumate faţă de reclamanţi au încheiat la rândul lor alte convenţii cu terţe persoane, în vederea executării acestor obligaţii, însă, potrivit principiului relativităţii efectelor convenţiilor prevăzut de art. 973 C. civ. 1864, reclamanţii nu pot invoca pe tărâm delictual nerespectarea unor obligaţii contractuale faţă de care ei înşişi sunt terţi.

Instanţa de recurs a reţinut că raţionamentul instanţei de apel este contrar prevederilor art. 973 C. civ. 1864 întrucât permite eludarea principiului relativităţii efectelor convenţiilor, fără ca legea să prevadă o excepţie în acest sens (cum este cazul acţiunii directe a lucrătorilor reglementate de art. 1488 C. civ. 1864). Nu este incidentă în cauză situaţia, reţinută de instanţa de apel, în care terţii se raportează la un contract încheiat între alte persoane ca la un fapt juridic şi pot pretinde repararea pe temei delictual a unui eventual prejudiciu creat prin acel contract, deoarece această ipoteză presupune că între părţile contractante şi reclamantul prejudiciat să nu existe niciun raport contractual. În concluzie, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare în cauză a prevederilor art. 998-999 C. civ. 1864 privind răspunderea civilă delictuală.

De asemenea, ca efect al acestei greşeli, instanţa de apel a combinat răspunderea civilă contractuală a A.N.L. cu răspunderea civilă delictuală a celorlalţi recurenţi pârâţi, aplicând în mod greşit prevederile art. 1003 C. civ. 1864, privind solidaritatea debitorilor cărora le este imputabil delictul sau cvasi-delictul. În primul rând, art. 1003 C. civ. 1864 nu era aplicabil în cazul răspunderii contractuale a A.N.L., întrucât solidaritatea pasivă asumată prin convenţie este reglementată la art. 1039 şi urm. C. civ. 1864. În al doilea rând, este contradictoriu raţionamentul juridic prin care instanţa de apel consideră că apelanţii-pârâţi au contribuit la acelaşi delict, deşi faptele ilicite reţinute constau în nerespectarea obligaţiilor asumate prin convenţie faţă de A.N.L., în mod distinct, în funcţie de obiectul de activitate/atribuţiile fiecărei entităţi.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (2)-(3) şi art. 313 C. proc. civ. 1865, cu aplicarea art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. 1865, Înalta Curte a admis recursurile declarate de recurenţii-pârâţi A.N.L. şi E., a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Deşi recursurile formulate de pârâţii Municipiul Bucureşti şi E-Distribuţie Muntenia S.A. au fost respinse în temeiul unor excepţii, fără a fi cercetate în fond, Înalta Curte a constatat că se impune extinderea efectelor admiterii celorlalte recursuri, în temeiul art. 48 alin. (2) C. proc. civ. 1865, astfel încât casarea deciziei să nu fie limitată de principiul independenţei procesuale. Astfel, excepţia prevăzută de art. 48 alin. (2) C. proc. civ. 1865 este aplicabilă în cauză faţă de natura raporturilor juridice de solidaritate pasivă deduse judecăţii, ceea ce înseamnă că admiterea recursurilor doar unora dintre debitorii obligaţi în solidar va profita şi celorlalţi recurenţi, ale căror recursuri au fost respinse în temeiul unor excepţii.

Instanţa de recurs a arătat că în conformitate cu dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. 1865, cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va analiza condiţiile răspunderii civile contractuale aplicabile în mod derogatoriu, în acord cu problemele de drept dezlegate prin prezenta decizie, pe baza examinării efective a probelor necesare şi utile soluţionării cauzei.

Al treilea ciclu procesual

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2020*.

Prin decizia civilă nr. 614 din 20.14.2023, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelurile formulate de apelanţii - reclamaţi A. şi B. şi de apelanţii - pârâţi E-Distribuţie Muntenia S.A., E. şi Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva sentinţei civile nr. 3104/29.10.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă în dosarul nr. x/2011, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de şedinţă din data de 10.12.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă în dosarul nr. x/2011, în contradictoriu cu intimata - pârâta A.N.L.

A fost schimbată în parte sentinţa civilă nr. 3104/29.10.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă în dosarul nr. x/2011, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de şedinţă din data de 10.12.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă în dosarul nr. x/2011, în sensul că:

A fost admisă în parte acţiunea în răspundere civilă contractuală formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

A fost obligată pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe.. să plătească reclamaţilor A. şi B. suma de 37.847,10 Euro reprezentând despăgubiri (contravaloare lipsă folosinţă imobil pentru perioada 31.05.2009 - 13.05.2012).

A fost respinsă în rest acţiunea în răspundere civilă contractuală formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe ca neîntemeiată.

A fost respinsă acţiunea în răspundere civilă delictuală formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General, E-Distribuţie Muntenia S.A. şi E. ca neîntemeiată.

A fost obligată pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe să plătească reclamaţilor A. şi B. suma de 15.995,16 RON reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanţă.

Au fost menţinute din sentinţa civilă nr. 3104/29.10.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă în dosarul nr. x/2011, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de şedinţă din data de 10.12.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă în dosarul nr. x/2011, dispoziţiile care nu sunt contrare prezentei decizii.

A fost obligată intimata - pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe să plătească apelanţilor - reclamanţi A. şi B. suma de 2.611,41 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel (2.611,41 RON taxă judiciară de timbru).

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea intimatei - pârâte Agenţia Naţională pentru Locuinţe având ca obiect plata cheltuielilor de judecată din faza procesuală a recursului din ciclul procesual anterior.

Împotriva acestei decizii, a formulat recurs Agenţia Naţională pentru Locuinţe, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi în rejudecare după casare, respingerea acţiunii ca neîntemeiate.

Motivele de recurs sunt, în esenţă, următoarele:

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a interpretat în mod greşit actul juridic dedus judecăţii, reţinând în motivarea răspunderii contractuale şi obligării A.N.L. la plata unor despăgubiri că obligaţia asumată de mandatar este una de rezultat, părţile convenind că A.N.L. se obligă să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor, la termen.

Potrivit recurentei, noţiunea de urmărire defineşte acţiuni de diligenţă şi nu de rezultat, iar A.N.L. are obligaţia de a depune toate diligenţele necesare obţinerii unui anumit rezultat, fără a se obliga la însuşi rezultatul identificat şi stabilit prin contractul de construire. Astfel, arată recurenta, întinderea mandatului acordat Agenţiei este clar definită şi stabilită, încadrându-se în limitele şi particularităţile unui mandat convenţional tipic şi special.

Mai arată recurenta că "a urmări" presupune o activitate de supraveghere, astfel că, a urmări executarea şi finalizarea construcţiei nu poate avea acelaşi sens cu a executa şi finaliza lucrările de construire. În opinia recurentei, o obligaţie de rezultat nu poate fi astfel definită, cu atât mai mult cu cât intimaţii au împuternicit A.N.L. să îi reprezinte în faţa antreprenorului, preţul plătit pentru atingerea rezultatului fiind încasat de antreprenor, şi nu de A.N.L.

Totodată, recurenta susţine că activitatea de urmărire a fost realizată de A.N.L. în mod constant de-a lungul timpului, dovadă în acest sens fiind înscrisurile existente la dosarul cauzei, trimise tuturor autorităţilor şi societăţilor comerciale care au competenţe şi atribuţii în executarea şi asigurarea finanţării reţelelor de utilităţi şi dotări tehnico-urbane conform Convenţiei nr. 1909/2004, precum şi finalizarea construcţiei, conform contractului de construire.

Recurenta-pârâtă susţine că urmare a diligenţelor întreprinse de aceasta, pentru zona sector 1 unde se află şi imobilul intimaţilor din amplasamentul Henri Coandă, iluminatul public, reţelele de apă şi canalizare, energie electrică şi gaze naturale au fost executate şi sunt funcţionale, aspect care rezultă şi din reportul de expertiză întocmit de expertul J..

Sub un alt aspect, recurenta critică reţinerile instanţei de apel potrivit căreia A.N.L. are obligaţia de a realiza lucrările de infrastructură şi utilităţi. Or, arată autoarea căii de atac, o asemenea concluzie duce la încălcarea dispoziţiilor art. 969 C. civ.. Astfel, arată recurenta, instanţa a ignorat regulile referitoare la interpretarea convenţiilor şi nu a avut în vedere contractele încheiate între părţi, contracte prin care s-au stabilit drepturi şi obligaţii specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau. În acest sens, recurenta precizează că în baza Convenţiei nr. 1909/2004 obligaţia de finanţare şi executare a utilităţilor şi dotărilor tehnico-edilitare este în sarcina autorităţilor locale, fiecare parte angajându-se la îndeplinirea anumitor obligaţii, stabilite şi agreate de comun acord la momentul semnării acesteia.

De asemenea, recurenta susţine că există hotărâri judecătoreşti pronunţate împotriva autorităţilor statului prin care acestea au fost obligate definitiv să execute utilităţile în amplasamentul Henri Coandă, astfel încât, nu poate fi pus în sarcina Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe lipsa infrastructurii şi a utilităţilor. În continuare, recurenta face trimitere la o serie de decizii pronunţate în acest sens de instanţele judecătoreşti.

În final, recurenta susţine că Agenţia Naţională pentru Locuinţă nu are calitatea de dezvoltator şi coordonator al proiectului imobiliar, cum în mod eronat s-a reţinut de către instanţa de apel.

În concluzie, arată recurenta-pârâtă, Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu poate fi făcută responsabilă pentru neîndeplinirea unei obligaţii pe care nu şi-a asumat-o contractual şi nici nu poate fi obligată la repararea unui eventual prejudiciu ca urmare a acestei neîndepliniri.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. de la 1865.

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, iar pe fond au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimatul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primar General a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 614/2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu acesta, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia, excepţia nulităţii recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata-pârâtă E. a formulat întâmpinare prin care a susţinut că decizia recurată este temeinică şi legală.

Potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va analiza cu prioritate excepţia nulităţii recursului în raport de prevederile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. de la 1865, invocată de către intimaţii-reclamanţi prin întâmpinare:

Art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. prevede că cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul, precum şi dezvoltarea lor.

Motivarea recursului presupune pe de o parte indicarea unuia/unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanţa care a pronunţat hotărârea atacată şi-a fundamentat soluţia pronunţată.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe a invocat formal în susţinerea recursului dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva textelor de lege încălcate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-9 ale textului de lege anterior menţionat.

Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor legale, condiţia dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligaţia de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel.

Referitor la prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, indicând în acest sens dispoziţiilor art. 969 C. civ. şi arătând că instanţa a ignorat regulile referitoare la interpretarea convenţiilor şi nu a avut în vedere contractele încheiate între părţi, contracte prin care s-au stabilit drepturi şi obligaţii specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

Înalta Curte constată că în realitate se pune în discuţie modul în care instanţa de apel s-a raportat la probatoriul cauzei. Din cuprinsul cererii de recurs reiese cu claritate că recurenta urmăreşte readministrarea probatoriului în scopul demonstrării unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel cu privire la obligaţiile Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe în raporturile contractuale cu intimaţii-reclamanţi.

Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o rejudecare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind legalitatea hotărârii pronunţate în apel. Simpla nemulţumire a părţii faţă de soluţia pronunţată, fără a se dezvolta şi arăta, în concret, în ce constau greşelile săvârşite de instanţă pentru a se putea, astfel, verifica încadrarea acestora în cazurile limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. de la 1865, nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului, neinvocarea unor veritabile motive de recurs fiind sancţionată de textul de lege invocat cu nulitatea cererii.

În ceea ce priveşte susţinerile prin care recurenta susţine că A.N.L. avea obligaţii de diligenţă şi nu de rezultat, acestea îmbracă doar aparenţa unor critici de nelegalitate, întrucât se fundamentează exclusiv pe aspecte ce au fost tranşate definitiv în al doilea ciclu procesual prin decizia de casare nr. 1372 din 8 iunie 2021 pronunţată în dosarul nr. x/2020, iar simpla nemulţumire a recurentei cu privire la aceste dezlegări nu pot forma obiectul prezentului recurs.

În acest context se constată că în argumentarea cererii de recurs, pârâta încearcă să combată aspectele dezlegate definitiv de instanţa de casare, arătând, în esenţă, că, potrivit contractului de mandat, obligaţia sa este aceea de a urmări executarea lucrărilor (nu de a finaliza locuinţa) şi de a depune toate diligenţele pe lângă constructor în vederea realizării locuinţei, obligaţie pe care a respectat-o şi a dovedit-o cu înscrisurile depuse la dosar, iar potrivit contractului de construire (la care nu este parte), obligaţia de predare a locuinţei revine constructorului şi, deci, nu poate fi trasă la răspundere pentru neîndeplinirea unei obligaţii pe care nu şi-a asumat-o contractual şi nicio altă prevedere legală nu i-o impune, pe cele de consecinţă, nefiind în culpă şi neputând fi obligată nici la repararea unui eventual prejudiciu.

De altfel, argumentele recurentei prin care se urmăreşte, în realitate, interpretarea clauzelor contractuale şi stabilirea situaţiei de fapt pe baza probelor de la dosar, făcând trimitere la înscrisurile din dosar şi rapoarte de expertiză, vizează netemeinicia, iar nu nelegalitatea unei hotărâri, neputând face obiectul cercetării în calea de atac a recursului.

În reglementarea aplicabilă, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu are posibilitatea de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

Trebuie menţionat că instanţa învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate şi dezvoltate într-o formă concretă şi se referă la una dintre situaţiile prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte, văzând dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza a III-a C. proc. civ. va admite excepţia invocată şi va constata nul recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENTIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 614/2023 din 20 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii.

Constată nul recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENTIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 614/2023 din 20 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 decembrie 2023.