Railway Infrastructure Penalty Dispute: Recourse Admitted on Deadline Calculation Errors, Decision Quashed and Remanded

Şedinţa publică din data de 5 decembrie 2023

Asupra recursului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 10.06.2020 sub nr. x/2020, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." S.A., în contradictoriu cu pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. - Călători" S.A., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.039.293,21 RON reprezentând penalităţi de întârziere la plata facturilor x şi y, actualizată cu indicele de inflaţie până la plata efectivă şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept au fost invocate prevederile art. 192, art. 194 şi următoarele din C. proc. civ., art. 1164, art. 1170, art. 1270, art. 1272, art. 1350, art. 1516, art. 1530 - 1535, art. 1547 - 1548 din C. civ. şi dispoziţiile contractelor de acces pe infrastructură feroviară nr. 148/07.12.2018 şi nr. 158/12.12.2019.

Prin sentinţa civilă nr. 2742 din 14 noiembrie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." S.A. şi a obligat pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A. la plata către reclamantă a sumei de 1.028.752,75 RON cu titlu de penalităţi de întârziere, ce urma a fi actualizată cu indicele de inflaţie până la plata efectivă. A respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A. în contradictoriu cu chemata în garanţie Autoritatea Pentru Reformă Feroviară, ca nefondată şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 13.892,52 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru.

2. Împotriva acestei sentinţe au formulat apel ambele părţi, dosarul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, care prin decizia civilă nr. 572A din 10 aprilie 2023 a admis apelul reclamantei Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." S.A., a respins apelul declarat de Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A., fiind schimbată în parte sentinţa, în sensul că a fost admisă în tot cererea de chemare în judecată, fiind majorat cuantumul penalităţilor de întârziere la suma de 1.039.293,21 RON şi cel al cheltuielilor de judecată la suma de 13.997,93 RON.

De asemenea, a fost obligată apelanta-pârâtă să plătească apelantei-reclamante suma de 306 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii recurate, rejudecarea cauzei în fond, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată şi obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Într-o primă critică a arătat recurenta-pârâtă că soluţia instanţei de apel de respingere a motivelor privind existenţa cazului fortuit a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1540 alin. (2) C. civ., având în vedere că, aşa cum a arătat atât în faţa primei instanţe, cât şi a instanţei de apel, condiţia imprevizibilităţii a fost probată prin raportare la relaţia de subordonare existentă între Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A. şi chemata în garanţie Autoritatea pentru Reformă Feroviară.

În acest sens, recurenta-pârâtă a citat dispoziţiile art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 584/1998, art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 62/2016, art. 2 alin. (1) lit. h) din O.G. nr. 62/2016, art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2016, precizând totodată că sumele pe care le datora reclamantei se alocau prin bugetul de stat, chemata în garanţie având obligaţia legală de a asigura alocarea subvenţiilor către pârâtă.

A mai adăugat titulara memoriului de recurs că instanţa de apel a ignorat faptul că imposibilitatea împiedicării evenimentului a fost probată prin înscrisurile depuse la dosar, conform cărora alocarea fondurilor bugetare excedau competenţei pârâtei, aceasta fiind în competenţa exclusivă a Ministerului Transporturilor, Infrastructurii şi Comunicaţiilor, prin Autoritatea pentru Reformă Feroviară.

În lipsa alocării sumelor necesare compensaţiei pentru lunile ianuarie şi februarie 2020, executarea obligaţiilor pecuniare aparţinând C.F.R. Călători S.A. către C.F.R. S.A. a devenit imposibil de executat din cauze neimputabile societăţii pârâte, devenind astfel incidente prevederile art. 1540 alin. (2) C. civ.

O a doua critică vizează soluţia instanţei de apel de respingere a cererii de chemare în garanţie, deşi aceasta a fost formulată în temeiul art. 72-74 Cod procedură civilă şi motivată în drept pe prevederile O.U.G. nr. 62/2016, H.G. nr. 584/1998, O.U.G. nr. 12/1998, O.U.G. nr. 103/2013, O.U.G. nr. 83/2016.

În dezvoltarea acestei critici s-a arătat că prejudiciul suferit de pârâtă şi care face obiectul litigiului este consecinţa directă a faptei ilicite a chematei în garanţie de a nu vira lunar compensaţia pentru lunile ianuarie şi februarie ale anului 2020.

A mai adăugat recurenta-pârâtă că atât prima instanţă cât şi instanţa de apel au ignorat dispoziţiile legale care reglementează răspunderea civilă contractuală, potrivit cărora creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării.

Printr-o a treia critică se invocă de către recurenta-pârâtă încălcarea prevederilor art. 2551, art. 2.553 şi art. 2.554 C. civ. în ceea ce priveşte modalitatea de calcul a termenelor.

Recurenta a apreciat că noţiunea de zile calendaristice semnifică zile din calendar şi este opusă noţiunii de zile lucrătoare, nu celei de zile libere, astfel că, termenul pe zile se calculează conform art. 2.553 C. civ., pe zile libere.

În consecinţă, în mod întemeiat a fost refuzată la plată suma de 5.144,90 RON, fiind restituite facturile, cu solicitarea ca, la efectuarea calculului penalităţilor de întârziere să fie respectate atât art. 5.2 şi 5.4 din contractele de acces pe infrastructură nr. x/07.12.2018 şi nr. x/12.12.2019, cât şi dispoziţiile art. 2.553 şi art. 2.554 C. civ.

În susţinerea acestei critici s-a mai arătat că instanţa de apel a nesocotit calitatea de profesionişti a părţilor, având în vedere natura civilă a celor două contracte de acces pe infrastructură încheiate.

Conform recurentei-pârâte, în lipsa unei clauze contractuale exprese derogatorii de la modalitatea de calcul stabilită de legiuitor, luarea în calcul a termenului de plată a zilei în care a fost primită factura şi a zilei în care s-a împlinit termenul, contravine atât prevederilor art. 2553 alin. (1) C. civ., cât şi voinţei părţilor, întrucât pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A., în calitate de debitor, nu ar avea la dispoziţie un termen de 30 de zile pentru efectuarea plăţii, ci un termen de 28 de zile.

În susţinerea acestui argument s-a făcut trimitere la art. 5.2 din contract în care era stipulat că facturile aferente TUI au termen de scadenţă 30 de zile calendaristice de la data primirii acestora, care se consideră a fi a cincea zi calendaristică de la data emiterii facturilor către C.F.R.

O ultimă critică vizează soluţia instanţei de apel de admitere a actualizării pretenţiilor în suma de 1.039.293,21 RON cu rata inflaţiei până la plata efectivă ca fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv lipsa motivării în fapt şi în drept.

În acest sens a arătat recurenta-pârâtă că pretenţiile solicitate prin capătul principal de cerere reprezintă penalităţi de întârziere calculate conform clauzei penale stabilite prin contractele de acces pe infrastructură nr. x/07.12.2018, respectiv nr. x/12.12.2019, în care părţile nu au stabilit un termen de scadenţă pentru plata penalităţilor de întârziere.

Cum penalităţile de întârziere sunt accesorii debitului şi reprezintă în sine o sancţiune pentru achitarea cu întârziere a acestuia, având rolul stabilirii întinderii eventualului prejudiciu, în cazul nerespectării prevederilor contractuale, actualizarea penalităţilor cu indicele de inflaţie, echivalează cu acordarea daunelor interese într-un cuantum mai mare decât cel prevăzut de părţi prin cele două contracte de acces pe infrastructură.

În final, a menţionat recurenta-pârâtă că părţile au înţeles convenţional prin clauza prevăzută la art. 5.6 din contract să stabiliească cuantumul penalităţilor, astfel că tot ceea ce depăşeşte procentul de 0,03% reprezintă o încălcare a principiului bunei-credinţe care guvernează contractul civil potrivit art. 14 C. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 15 iunie 2023.

Prin întâmpinarea înregistrată la 8 august 2023 intimata-reclamantă Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A. a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

La 4 august 2023 a fost transmisă la dosar întâmpinarea formulată de intimata-chemată în garanţie Autoritatea pentru Reformă Feroviară, prin care a solicitat, de asemenea, respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatelor, cu consecinţa admiterii recursului astfel cum a fost formulat şi obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin rezoluţia din data de 13 octombrie 2023 a fost stabilit termen de judecată pentru soluţionarea recursului la 5 decembrie 2023 cu citarea părţilor în şedinţă publică.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi dispoziţiile legale invocate, Înalta Curte îl va admite, cu consecinţa casării deciziei atacate şi trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., analiza instanţei de recurs semnifică examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar soluţia pronunţată de instanţa de apel, prin decizia recurată, este aceea de respingere a apelului declarat de pârâtă şi de admitere a apelului formulat de reclamantă, cu consecinţa admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată.

Recurenta-pârâtă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, text legal potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere în ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

O primă critică invocată de recurentă se referă la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1540 alin. (2) C. civ., în ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel de respingere a motivelor privind existenţa cazului fortuit. În susţinerea acestei critici s-a arătat că instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că imposibilitatea împiedicării evenimentului a fost probată prin înscrisurile depuse la dosar, conform cărora alocarea fondurilor bugetare excedau competenţei pârâtei, aceasta fiind în competenţa exclusivă a Ministerului Transporturilor, Infrastructurii şi Comunicaţiilor, prin Autoritatea pentru Reformă Feroviară.

Astfel, a precizat recurenta-pârâtă că, în lipsa alocării sumelor necesare compensaţiei pentru lunile ianuarie şi februarie 2020, executarea obligaţiilor pecuniare aparţinând C.F.R. Călători S.A. către C.F.R. S.A. a devenit imposibil de executat din cauze neimputabile societăţii pârâte, devenind astfel incidente prevederile art. 1540 alin. (2) C. civ.

Înalta Curtea urmează a înlătura această critică, observând că, prin argumentele aduse în susţinere, recurenta-pârâtă redă dispoziţiile legale referitoare la raporturile de subordonare dintre Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători C.F.R. Călători S.A. şi chemata în garanţie Autoritatea pentru Reformă Feroviară, fără a formula critici concrete ale considerentelor instanţei de control judiciar devolutiv, de respingere a motivului privind cazul fortuit invocat de pârâtă, argumentele instanţei fiind întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 1540 alin. (2), art. 1352 C. civ. prin raportare la art. 1.9 din contract.

Referitor la critica privind soluţia de respingere a cererii de chemare în garanţie, instanţa supremă observă că recurenta-pârâtă a reluat criticile aduse prin cererea de apel, nefiind combătute, în substanţa lor, considerentele deciziei pronunţate de instanţa de control judiciar devolutiv cu privire la această chestiune.

Instanţa de apel, confirmând soluţia primei instanţe de respingere a cererii de chemare în garanţie, a reţinut că efectele contractelor nu dau naştere la obligaţii în sarcina terţilor, motiv pentru care chematei în garanţie, în raport cu dispoziţiile art. 1280 C. civ., nu îi erau opozabile clauzele contractelor încheiate între reclamantă şi pârâtă. Astfel, clauza penală nu putea conferi conţinutul obligaţiei de despăgubire ce ar fi putut reveni ordonatorului de credite pentru întârzierea asigurării fondurilor bugetare, o astfel de relaţie fiind reglementată de Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, care nu oferă niciun temei în sensul celor solicitate de apelanta-pârâtă.

A mai reţinut instanţa de apel că finanţarea apelantei-pârâte este asigurată prin grija chematei în garanţie doar în ce priveşte subvenţiile de la bugetul de stat, iar întârzierea în plata subvenţiei nu dovedeşte nici culpa pârâtei, şi nici legătura de cauzalitate cu întârzierea îndeplinirii obligaţiilor de plată a facturilor emise de reclamantă.

Prin raportare la considerentele anterior expuse, Înalta Curte observă că simpla reiterare în recurs a argumentelor expuse în cadrul apelului, care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată, nu respectă exigenţele art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., acest text de lege impunând invocarea unor critici punctuale ale deciziei din apel, care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă.

În continuare, recurenta-pârâtă a criticat încălcarea prevederilor art. 2551, 2.553 şi 2.554 C. civ. în ceea ce priveşte modalitatea de calcul a termenelor. În dezvoltarea acestei critici a arătat, în esenţă, că în lipsa unei clauze contractuale exprese derogatorii de la modalitatea de calcul stabilită de legiuitor, luarea în calculul termenului de plată a zilei în care a fost primită factura şi a zilei în care s-a împlinit termenul, contravine atât prevederilor art. 2553 alin. (1) C. civ., cât şi voinţei părţilor.

De asemenea, a mai făcut trimitere titulara memoriului de recurs la clauza prevăzută de art. 5.2 din contractele nr. x/07.12.2018 şi nr. y/12.12.2019, în care s-a stipulat că facturile aferente TUI au termen de scadenţă 30 de zile calendaristice de la data primirii acestora, care se consideră a fi a cincea zi calendaristică de la data emiterii facturilor către C.F.R.

Cu referire la această critică, pe care o apreciază întemeiată, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a statuat că prin contractele încheiate, părţile au înţeles să deroge de la prevederile art. 2.553 şi art. 2.554 C. civ., stabilind propriile reguli de calcul al termenelor. Astfel, la art. 1.10 din contract se arată că prin "zi" se înţelege zi calendaristică, iar art. 5.2 şi 5.4 se raportează expres la zile calendaristice, atunci când stabilesc noţiunile de "dată de primire" şi de "scadenţă" a facturilor TUI, respectiv de "scadenţă" a celorlalte facturi.

Astfel, reţine Înalta Curte că, din textul art. 2.551 C. civ. reiese cu evidenţă că durata oricăror termene în materie civilă, fără deosebire de natura şi izvorul lor, fie că sunt legale, fie că sunt convenţionale se calculează potrivit regulilor stabilite de Titlul III "Calculul termenelor", din Cartea a VI-a C. civ.

În consecinţă, dispoziţiile art. 2.551 C. civ. sunt incidente raporturilor dintre părţi, modul de calcul al termenelor prevăzut de acest text de lege aplicându-se şi contractelor de acces pe infrastructură nr. x/07.12.2018 şi nr. x/12.12.2019, în baza cărora intimata-reclamanta a calculat şi facturat penalităţi de întârziere.

Potrivit art. 2.553 alin. (1) C. civ.:

"Când termenul se stabileşte pe zile, nu se ia în calcul prima şi ultima zi a termenului", iar conform art. 2.554 C. civ.:

"Dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se consideră împlinit la sfârşitul primei zile lucrătoare care îi urmează".

Termenele pe zile reprezintă o categorie de termene, distinctă de termenele pe ore prevăzute de art. 2.555 C. civ., respectiv pe săptămâni, luni sau pe ani conform art. 2.552 C. civ., fiecare dintre acestea având reguli diferite de calcul, astfel încât rezultă că art. 2.553 C. civ. - Termenul stabilit pe zile înglobează orice termene pe zile, independent de natura zilelor.

Ca atare, noţiunea de zile de la art. 2.553 C. civ. include atât zilele calendaristice, cât şi cele lucrătoare, în ambele cazuri termenul calculându-se fără a avea în vedere ziua când el a început să curgă dies a quo, respectiv ziua când acesta se sfârşeşte dies ad quem.

Textul de lege nu interzice stabilirea unor termene de plată în funcţie de natura zilelor, calendaristice respectiv lucrătoare, în toate cazurile modul de calcul al oricăror termene pe zile fiind reglementat de art. 2.553 C. civ., dacă părţile prin convenţia lor nu prevăd altfel.

Rezultă că stabilirea prin acordul părţilor a unor termene pe zile calendaristice nu reprezintă o derogare de la dispoziţia de drept comun, consacrată de lege, ci doar indicarea termenului cu luarea în considerare a zilelor din calendar şi nu doar a zilelor lucrătoare. Calculul acestui termen se va realiza însă potrivit regulii stabilite la art. 2.553 C. civ.

Aşadar, în ceea ce priveşte termenul de plată stabilit pe zile calendaristice din contractele nr. x/07.12.2018 şi nr. y/12.12.2019, părţile au agreat asupra naturii zilelor, iar nu asupra modului de calcul al termenului, cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

Or, în lipsa unei clauze contractuale derogatorii de la modalitatea de calcul stabilită de lege, prin care să se fi stabilit expres un alt mod de calcul al termenului, interpretarea instanţei de apel potrivit căreia trebuie luate în calculul termenului de plată atât ziua în care a fost primită factura, cât şi ziua în care s-a împlinit termenul, contrar atât prevederilor art. 2.553 alin. (1) C. civ., cât şi voinţei părţilor, manifestată prin clauzele prevăzute la art. 5.2, 5.4 din contracte, care contravin celor reţinute de instanţa de apel, nu au stabilit reguli proprii, derogatorii de la cele prevăzute prin dispoziţiile legale menţionate.

O ultimă critică vizează soluţia de admitere a actualizării pretenţiilor în suma de 1.039.293,21 RON cu rata inflaţiei până la plata efectivă ca fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv lipsa motivării în fapt şi în drept. A susţinut recurenta că actualizarea penalităţilor de întârziere cu indicele de inflaţie ar echivala cu acordarea daunelor interese în cuantum mai mare decât cel prevăzut de părţi prin contractele de acces pe infrastructură.

În legătură cu această critică Înalta Curte reţine că instanţa de prim control judiciar a arătat că hotărârea primei instanţe a fost dată cu încălcarea convenţiei părţilor în privinţa acordării penalităţilor solicitate de reclamantă, aplicarea modului de calcul stabilit de părţi impunând admiterea integrală a cererii de chemare în judecată şi a cheltuielilor de judecată solicitate.

Instanţa supremă, având în vedere că sunt fondate criticile privind aplicarea greşită a dispoziţiilor legale care reglementează modalitatea de calcul a termenelor, constată că soluţia ce se impune este aceea de admitere a recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată a apelurilor, deoarece scadenţa obligaţiilor a fost calculată greşit, cu încălcarea dispoziţiilor art. 2.551 şi art. 2.553 C. civ.

După stabilirea scadenţei prin aplicarea regulilor de calcul al termenelor conform dispoziţiilor legale anterior menţionate vor fi analizate şi dispoziţiile art. 1535 C. civ. care reprezintă temeiul legal al dreptului creditorului de a primi daune moratorii de la debitorul care şi-a îndeplinit cu întârziere obligaţia de a plăti o sumă de bani.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte reţinând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare apelurilor aceleiaşi curţi de apel, urmând a ţine cont de problemele dezlegate prin decizia de casare, conform art. 501 C. proc. civ.

Raportat la soluţia de admitere a recursului şi casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată, cheltuielile de judecată solicitate de recurenta-pârâtă Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. - Călători" S.A., constând în taxa judiciară de timbru aferentă fazei recursului nu vor fi acordate în această etapă procesuală, urmând a fi evaluate de instanţa de apel, în ansamblul cheltuielilor de judecată ale litigiului, ca urmare a caracterului accesoriu al acestei cereri faţă de cererea principală dedusă judecăţii şi în raport cu soluţia pronunţată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A.­­­­­­­­­­­ împotriva deciziei civile nr. 572A din 10 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru o nouă judecată a apelurilor.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 decembrie 2023.