Subrogated public authority's payment of statutory travel benefits: late payment interest and damages not conditional on budgetary fund allocation.

Şedinţa publică din data de 5 decembrie 2023

Asupra recursului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 29.07.2019, reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A. a chemat în judecată pârâta Autoritatea pentru Reformă Feroviară, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 2.031.125,69 RON reprezentând dobândă legală calculată pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată prestate beneficiarilor H.G. nr. 42/2017 pentru aprobarea Normelor Metodologice privind acordarea facilităţilor de transport intern feroviar pentru elevi şi studenţi, privind reducerea biletelor de călătorie cu 50%, a abonamentelor lunare pentru transportul elevilor pe calea ferată, a biletelor de călătorie, respectiv a abonamentelor lunare gratuite 100% emise elevilor orfani, elevilor cu cerinţe educaţionale speciale şi elevilor care beneficiază de măsuri de protecţie specială pentru transportul pe calea ferată şi a biletelor de călătorie, respectiv a abonamentelor lunare gratuite pentru transportul studenţilor pe calea ferată; precum şi daune-interese conform art. 1.535 din C. civ. de la data introducerii cererii până la plata integrală a sumei de 2.031.125,69 RON, cheltuielile de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

În drept, s-au invocat prevederile art. 148, art. 194 C. proc. civ., art. 1522 şi art. 1535 noul C. civ., art. 3 alin. (3) din Legea nr. 72/2013 şi ale art. 2 şi art. 3 O.G nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, art. 6 alin. (1) şi alin. (2) din O.U.G. nr. 62/2016 privind înfiinţarea Autorităţii pentru Reforma Feroviară, H.G. nr. 42/2017 privind acordarea facilităţilor de transport intern feroviar, pentru elevi şi studenţi, Normele metodologice pentru aplicarea H.G. nr. 42/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 3197/05.11.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători C.F.R. Călători S.A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Pentru Reformă Feroviară ca neîntemeiată.

2. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta, cale de atac respinsă ca nefondată prin decizia civilă nr. 451 A din 4 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recursul reclamantei a fost admis de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 263 pronunţată la 9 februarie 2021, fiind casată decizia recurată şi trimisă cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

4. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 10.06.2021, sub nr. x/2019*, care prin decizia civilă nr. 1844 din 16 noiembrie 2021 a respins ca nefondat apelul reclamantei Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A.

5. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

De asemenea, recurenta-reclamantă a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de taxele judiciare de timbru achitate în dosar.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 1270 şi art. 1272 alin. (1) C. civ. cu privire la forţa obligatorie a contractului, precizând că instanţa de apel a reţinut incidenţa contractului încheiat între părţi, cu menţiunea însă că procedura de decontare se regăseşte în lege.

De asemenea, a susţinut titulara memoriului de recurs că este neîntemeiată concluzia instanţei de apel în sensul neaplicării în speţă a prevederilor Legii nr. 72/2013, având în vedere că acestea vizează, cu titlu de normă specială, relaţiile dintre profesionişti, respectiv dintre profesionişti şi autorităţile contractante.

De altfel, Legea nr. 72/2013 reprezintă transpunerea în legislaţia internă a Directivei 2011/7/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 2011 privind combaterea întârzierii în efectuarea plăţilor în tranzacţiile comerciale, motiv pentru care concluzia instanţei de apel conform căreia în cauză nu sunt incidente prevederile Legii nr. 72/2013 este lipsită de temei.

A mai adăugat recurenta-reclamantă că facilităţile se acordă prin lege beneficiarilor prevăzute de H.G. nr. 42/2017, iar nu reclamantei, căreia i se decontează contravaloarea acestor facilităţi în temeiul obligaţiilor legale de plată, care îşi găsesc temeiul juridic atât în contractul de servicii publice, cât şi în întreaga legislaţie care reglementează facilităţile acordate.

S-a mai învederat că, raportat la prevederile art. 3 alin. (1) din C. civ. care instituie aplicabilitatea dispoziţiilor C. civ. şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil, absenţa obligaţiei de plată reţinută de către instanţa de apel este neîntemeiată.

Conform titularei memoriului de recurs dreptul său de a pretinde plata dobânzii este instituit de prevederile art. 1535 alin. (1) C. civ., obligarea oricărui debitor la plata daunelor moratorii fiind o sancţiune instituită de lege, aplicabilă tuturor debitorilor, indiferent de calitatea acestora.

Recurenta-reclamantă a mai precizat că din coroborarea tuturor prevederilor legale incidente în cauză, prin sintagma "se asigură din bugetul Autorităţii pentru Reformă Feroviară, în limita sumelor alocate cu această destinaţie", legiuitorul a avut în vedere modul şi limitele în care această instituţie poate utiliza fondurile bugetare şi, nicidecum nu a creat o posibilitate de sustragere a unei persoane juridice de la o obligaţie de plată.

În final, a precizat autoarea cererii de recurs că argumentul conform căruia deconturile au fost preluate de la Ministerul Transporturilor în luna octombrie, nu are nicio înrăurire în soluţionarea cauzei, întrucât obligaţia de plată era stabilită în sarcina Ministerului Transporturilor, iar odată cu înfiinţarea Autorităţii pentru Reformă Feroviară prin O.U.G. nr. 62/2016, această instituţie s-a subrogat în totalitate Ministerului Transporturilor, în obligaţiile asumate prin contractul de servicii publice.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 16 februarie 2023.

La 28 aprilie 2023 a fost înregistrată la dosar întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Autoritatea pentru Reformă Feroviară, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A., a depus răspuns la întâmpinare, înregistrat la dosar în data de 24 mai 2023, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiate a apărărilor formulate de intimata-pârâtă.

Prin rezoluţia din 25 mai 2023 a fost stabilit termen de judecată pentru soluţionarea recursului la 3 octombrie 2023 cu citarea părţilor în şedinţă publică, fiind amânată cauza în vederea soluţionării declaraţiei de abţinere formulată de doamnele judecător A. şi B., declaraţie care a fost respinsă prin încheierea de şedinţă pronunţată la 5 octombrie 2023.

Înalta Curte, analizând recursul în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, se cuvine notat că deşi recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cererea de recurs pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au fost dezvoltate şi critici care sunt susceptibile a fi analizate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului criticând, în esenţă, interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2016 şi a Legii nr. 72/2013 privind determinarea scadenţei obligaţiei de plată şi omisiunea analizării incidenţei dispoziţiilor de drept comun, respectiv art. 1535 alin. (1) C. civ. pentru plata daunelor moratorii şi ale O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, invocate prin motivele de apel.

Pentru a proceda la verificarea conformităţii cu legea a hotărârii atacate, instanţa supremă consideră util să sintetizeze aspectele asupra cărora instanţa de rejudecare era chemată să se pronunţe.

Astfel cum rezultă din etapele devolutive ale cauzei, între reclamanta C.F.R. Călători S.A. şi Ministerul Transporturilor s-a încheiat contractul de servicii publice în transportul feroviar public de călători, astfel cum a fost aprobat prin H.G. nr. 231/2016, în cuprinsul căruia se menţiona un termen de plată sau o procedură de urmat de către prestator, astfel încât, sub acest aspect rămân relevante prevederile art. 6 din Norma metodologica 13.

Începând cu 3.07.2017, conform O.U.G. nr. 62/2016 şi Protocolului încheiat între Ministerul Transporturilor şi Autoritatea pentru Reformă Feroviară, obligaţia de plata a facilităţilor la transport a revenit şi pârâtei A.R.F. conform art. 2 din O.U.G. nr. 62/2016.

Prin O.U.G. nr. 62/2016 s-a reglementat obligaţia pârâtei de a acoperi cheltuielile reclamantei pentru acordarea facilitaţilor de călătorie, astfel încât pârâta avea obligatia de plată a acestor cheltuieli, precum şi a accesoriilor acesteia în condiţiile prevăzute de O.U.G. nr. 62/2016, iar nu ale contractului încheiat de reclamantă cu Ministerul Transporturilor.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta şi-a întemeiat capătul de cerere având ca obiect acordarea dobânzii pentru plata cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport prestate beneficiarilor H.G. nr. 42/2017 pe dispoziţiile Legii nr. 72/2013 şi O.G. nr. 13/2011, iar cererea de acordare a daunelor interese de la data introducerii cererii şi până la achitarea debitului pe dispoziţiile de drept comun ale art. 1535 C. civ., care reglementează daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti.

Reclamanta a invocat în susţinerea pretenţiilor sale prevederile legale referitoare la acordarea facilităţilor de călătorie anumitor categorii sociale, respectiv decontarea acestora şi preluarea obligaţiei de la Ministerul Transporturilor de către pârâta Autoritatea pentru Reformă Feroviară.

Natura juridică a sumelor pentru neachitarea cărora se solicită plata dobânzii legale şi a daunelor interese este aceea de facilităţi de călătorie acordate de la bugetul de stat, conform art. 2-3 din H.G. nr. 42/2017 pentru aprobarea normelor metodologice privind acordarea facilităţilor de transport intern feroviar şi cu metroul pentru elevi şi studenţi.

Obligaţia de plată a contravalorii facilităţilor de călătorie acordate potrivit dispoziţiilor legale anterior evocate, inclusiv a accesoriilor acesteia a fost preluată de intimata pârâtă Autoritatea pentru Reformă Feroviară de la Ministerul Transporturilor.

Instanţele de fond au respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, considerând că obligaţia de plată a pârâtei rezultă din prevederilor O.U.G. nr. 62/2016, iar nu ale contractului încheiat de reclamantă cu Ministerul Transporturilor. De asemenea, au mai reţinut instanţele de fond că pârâta avea obligaţia de plată doar în condiţiile în care primea sumele necesare în contul său de trezorerie, conform prevederilor art. 6 din O.U.G. nr. 62/2016. Or, în condiţiile în care nu a fost făcută dovada primirii sumelor de bani de la Ministerul Finanţelor Publice cu destinaţia plăţii facilităţilor de călătorie, obligaţia pârâtei de plată a acestor sume nu a devenit scadentă, motiv pentru care nu datorează nici daunele moratorii pretinse de reclamantă.

Învestită fiind cu soluţionarea recursului formulat de reclamantă, în primul ciclu procesual, instanţa supremă a statuat cu titlu definitiv asupra naturii obligaţiei de plată a pârâtei ca fiind legală, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 6 din O.U.G. nr. 62/2016, intervenirea subrogaţiei legale nefiind de natură să schimbe tipul obligaţiei.

În raport cu această dezlegare a instanţei de casare, instanţa de apel în rejudecare urma să aibă în vedere faptul că, în cauză, a intervenit o subrogare legală a pârâtei Autoritatea pentru Reformă Feroviară în obligaţiile Ministerului Transporturilor, accesoriile obligaţiei de plată a contravalorii facilităţilor de călătorie acordate potrivit legii fiind preluate de pârâtă. Fiind o obligaţie legală nu era necesar un înscris constatator al drepturilor şi obligaţiilor părţilor, astfel încât instanţa de apel urma a proceda la analizarea cererii reclamantei privind acordarea dobânzii legale, respectiv a daunelor interese din această perspectivă.

În rejudecarea apelului reclamantei, ca urmare a deciziei de casare, instanţa de apel în cel de-al doilea ciclu procesual, a reţinut în esenţă că determinarea scadenţei în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 72/2013 raportat la art. 6 din O.U.G. nr. 62/2016 este condiţionată de alocarea sumelor necesare în bugetul intimatei.

Această premisă a analizei instanţei de apel este eronată pentru că instanţa supremă a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 52/2016 subvenţiile alocate anual din bugetul de stat, în condiţiile legii operatorilor de transport, precum şi facilităţile de călătorie acordate diferitelor categorii sociale se asigură din bugetul intimatei, în limita sumelor alocate cu această destinaţie, iar decontarea facilităţilor se va efectua în condiţiile legii.

Prin urmare, în considerarea naturii legale a obligaţiei intimatei de a acoperi cheltuielile reclamantei pentru acordarea facilităţilor de călătorie, intimatei îi revine şi obligaţia de plată a accesoriilor în condiţiile ordonanţei şi nu a contractului încheiat cu Ministerul Transportului.

Procedând astfel, prin decizia recurată au fost încălcate dispoziţiile art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., motiv pentru care instanţa supremă constată că sunt însă întemeiate criticile subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care autoarea căii de atac invocă interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2016 privind determinarea scadenţei obligaţiei de plată şi omisiunea analizării incidenţei dispoziţiilor de drept comun, respectiv art. 1535 alin. (1) C. civ. şi O.G. nr. 13/2011, invocate drept motivele de apel.

Înalta Curte, din verificarea considerentelor deciziei recurate, constată că instanţa de apel nu a analizat temeiul legal specific fiecărui capăt de cerere, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii. Se observă că statuările curţii de apel se limitează la stabilirea momentului în care obligaţia de plată a pârâtei devine scadentă, doar la ipoteza în care vor fi alocate sumele de bani în bugetul acesteia. Astfel, considerând neîntemeiate motivele de apel privind petitul principal al cererii, având ca obiect plata dobânzii legale penalizatoare, instanţa de apel a reţinut că nu putea fi admis nici capătul de cerere accesoriu, ce viza plata daunelor interese, confirmând astfel soluţia primei instanţe.

Prin urmare, curtea de apel nu a realizat o analiză corespunzătoare a situaţiei de fapt specifice fiecărui capăt de cerere, ce vizau acordarea dobânzii legale potrivit dispoziţiilor O.G. nr. 13/2011 şi a daunele interese în temeiul art. 1535 C. civ., interpretând greşit prevederile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2016 privind determinarea scadenţei obligaţiei de plată, aceasta limitându-se în raţionamentul său la chestiunea privind lipsa fondurilor alocate pârâtei Autoritatea pentru Reformă Feroviară, motiv pentru care a considerat că obligaţia de plată nu a devenit scadentă la 30 de zile de la primirea facturii fiscale.

Înalta Curte reţine că textul art. 6 din O.U.G. nr. 62/2016 stabileşte modul şi limitele în care sunt utilizate fondurile bugetare şi nicidecum posibilitatea persoanei juridice de a nesocoti existenţa şi îndeplinirea obligaţiei de plată.

De asemenea, instanţa de apel a omis să analizeze aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor de drept comun invocate prin motivele de apel, respectiv art. 1535 C. civ., privind daunele moratorii, şi ale art. 2 şi art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, având în vedere dezlegarea obligatorie a instanţei supreme dată prin decizia de casare din primul ciclu procesual cu privire la natura obligaţiei de plată a pârâtei ca fiind legală şi nu convenţională.

Înalta Curte subliniază că dispoziţiile art. 1535 alin. (1) C. civ. reprezintă temeiul legal ce recunoaşte dreptul creditorului de a primi daune moratorii de la debitorul care şi-a îndeplinit cu întârziere obligaţia de a plăti o sumă de bani, fără a face distincţia între instituţii sau autorităţi publice şi persoane juridice de drept privat. Angajarea răspunderii pârâtei nu era condiţionată de reglementarea obligaţiei de plată a dobânzii legale în actele normative speciale prin care a fost stabilită obligaţia principală de plată a facilităţilor de călătorie.

Având în vedere că prin decizia de casare s-a stabilit că prin O.U.G. nr. 62/2016 a fost reglementată obligaţia pârâtei Autoritatea pentru Reformă Feroviară de a acoperi cheltuielile reclamantei pentru acordarea facilitaţilor de călătorie şi a accesoriilor în condiţiile legii, fiind tranşată astfel cu titlu definitiv chestiunea ce viza existenţa obligaţiei de plată a pârâtei în sensul că aceasta nu depindea de alocarea de fonduri, se impunea, în rejudecare, analiza situaţiei de fapt specifică fiecărui petit de cerere întemeiat în drept pe dispoziţiile legale anterior evocate. În absenţa acestei analize, instanţa de recurs constată că nu s-a realizat o aplicare corectă şi temeinic motivată a regulilor de drept invocate prin motivele de apel.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligaţia instanţei de judecată de a arăta considerentele hotărârii judecătoreşti care trebuie să conţină, pe lângă indicarea obiectului cererii, a susţinerilor pe scurt ale părţilor şi expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât cele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Aceste dispoziţii legale au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiţiei, cât şi pentru a da posibilitatea instanţelor superioare să exercite un control efectiv şi eficient al modului de desfăşurare a procesului civil în fazele procesuale anterioare.

Din această perspectivă, criticile recurentei privind interpretarea greşită a dispoziţiilor de drept material şi omisiunea analizării motivelor de apel se verifică, întrucât raţionamentul judiciar care a condus la respingerea apelului reclamantei nu este complet şi nu s-a întemeiat pe o examinare corespunzătoare a argumentelor şi regulilor de drept invocate prin memoriul de apel.

Faţă de aceste considerente, recursul va fi admis, iar cauza trimisă aceleiaşi instanţe, spre o nouă judecată, cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale şi în limitele efectului devolutiv al apelului, precum şi a chestiunilor dezlegate prin decizia de casare conform art. 501 Cod procedură civilă şi va analiza şi argumenta corespunzător momentul în care intervine scadenţa obligaţiei de plată a pârâtei şi va cerceta cele două capete de cerere în virtutea regulilor de drept indicate prin motivele de apel ale reclamantei şi omise în analiza instanţei de control judiciar devolutiv în al doilea ciclu procesual.

Pentru aceste motive, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând caracterul fondat al recursului, îl va admite în temeiul art. 496-497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., urmând a casa decizia atacată şi a trimite cauza spre o nouă judecată a apelului reclamantei.

Având în vedere faptul că, la acest moment procesual, nu se poate tranşa definitiv asupra culpei procesuale a părţilor litigante şi nici a îndreptăţirii acestora la a pretinde obligarea părţii căzute în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată, dat fiind că soluţia care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre o nouă judecată a cauzei, rămâne în sarcina instanţei de rejudecare să analizeze cererea formulată de către recurenta-reclamantă Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A. având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A. împotriva deciziei civile nr. 1844 din 16 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 decembrie 2023.