Nullity of cassation appeal for failure to substantiate specific grounds of illegality in contractual damages dispute

Şedinţa publică din data de 5 decembrie 2023

Deliberând asupra recursului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani, secţia a II-a civilă, la data de 29.04.2022 sub numărul x/2022, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanţei ca prin hotărârea judecătorească ce urmează a se pronunţa să dispună rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x, din data de 19.06.2020, încheiat cu pârâta B. S.R.L., precum şi obligarea acesteia la plata sumei de 241.437,60 RON, reprezentând daune-interese rezultate în urma neexecutării obligaţiilor contractuale, precum şi cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1270 alin. (1), art. 1516 alin. (1), art. 1548, art. 1549 alin. (1), art. 1554 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 77 din data de 24 octombrie 2022, pronunţată de Tribunalul Botoşani, secţia a II-a civilă a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta, societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta, societatea B. S.R.L., şi în consecinţă s-a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/19.06.2020, pârâta fiind obligată la plata sumei de 241.437,6 RON, reprezentând 30% din valoarea mărfii nelivrate, precum şi a sumei de 5.933 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

2. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta B. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 107 din 4 mai 2023, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a admis apelul pârâtei şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată şi obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 162.000 RON, în loc de 241.437,6 RON, cu titlu de daune interese. Au fost compensate cheltuielile de judecată efectuate de părţi în apel.

3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în parte a deciziei recurate şi în rejudecare respingerea apelului declarat de pârâta B. S.R.L. şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs recurenta-reclamantă a susţinut că soluţia instanţei de apel de reducere a daunelor-interese a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Printr-o primă critică s-a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. raportat la art. 255 alin. (1) şi art. 258 din acelaşi cod, având în vedere că martorul audiat în faţa primei instanţe este salariatul pârâtei B. S.R.L., având interese la această societate.

De asemenea, a menţionat recurenta-reclamantă că nu a criticat acest aspect printr-o cerere de apel, întrucât prima instanţa a reţinut că depoziţia martorului C. are o valoare probatorie scăzută.

O altă critică vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1672 şi art. 1685 C. civ. în ceea ce priveşte obligaţia vânzătorului de predare a bunului, precizând că pârâta trebuia să aibă o atitudine activă şi să anunţe cumpărătoarea reclamantă că marfa era pregătită de predare, sens în care a evocat clauza contractuală prevăzută la art. 3.2.1 din cadrul secţiunii ce viza Preţul şi modalitatea de plată.

A arătat recurenta că instanţa de apel a reţinut că în cauză sunt îndeplinite condiţiile privind invocarea excepţiei de neexecutare a contractului, însă numai în raport de 40% din cantitatea ce se impunea a fi ridicată şi că din clauzele contractuale nu reieşea obligaţia vânzătorului de notificare a cumpărătorului cu privire la disponibilitatea de predare a mărfii.

A adăugat titulara memorului de recurs că obligaţia de predare a mărfii era în sarcina vânzătorului, respectiv a intimatei B. S.R.L., iar mai apoi după predare transportul era în sarcina cumpărătorului, respectiv a societăţii A. S.R.L.

Astfel, din cauza refuzului intimaţilor de a-şi îndeplini obligaţia de predare a cantităţii de porumb, recurenta-reclamantă s-a aflat în imposibilitatea executării altor contracte în care avea calitate de vânzător, fiind nevoită să achiziţioneze aceeaşi cantitate de la alţi producători, însă la preţuri mai mari.

Susţine autoarea cererii de recurs că intimata-pârâtă a fost contactată telefonic în repetate rânduri, fiind notificată şi în scris să livreze cantitatea de porumb contractată, iar prin notificarea nr. x din 16.09.2020 pârâta a invocat încetarea contractului prin raportare la dispoziţiile art. 8.3 din convenţia părţilor.

Subsumat acestui motiv de casare a invocat recurenta-reclamantă şi încălcarea dispoziţiilor art. 1522 C. civ., susţinând că pârâta nu a pus în întârziere reclamanta cu privire la executarea obligaţiei de preluare a bunului, nefiind probată cu niciun înscris această afirmaţie. Aserţiunea intimatei-pârâte din cuprinsul notificării nr. x/16.09.2020, în sensul reducerii proporţionale a contractului în limita a 40% neputând fi interpretată informare cu privire la ridicarea mărfii.

Totodată, s-a criticat şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1270, 1516, 1530, 1538 şi art. 1548 C. civ., recurenta-reclamantă precizând că pretenţiile deduse judecăţii au la bază clauza penală prevăzută la art. V din contract, prin care au fost determinate daunele-interese datorate de intimată în cazul nelivrării mărfii la termen.

Întrucât obiectul contractului încheiat între părţi constă în obligaţia pârâtei de a da bunuri fungibile, reclamanta are posibilitatea solicitării şi acordării daunelor-interese stabilite prin clauza penală, iar neexecutarea în totalitate a îndatoririlor asumate prin convenţie echivalează, implicit, cu nerespectarea termenelor convenite, cu consecinţa naşterii dreptului reclamantei de a solicita aplicarea daunelor-interese la valoarea totală a mărfii nelivrate la scadenţă.

În final recurenta-reclamantă arată că, contrar deciziei recurate, în cauză sunt îndeplinite cumulativ condiţiile pentru atragerea răspunderii contractuale a pârâtei B. S.R.L.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 07 iulie 2023.

La 26 iulie 2023 a fost înregistrată la dosar întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă B. S.R.L., prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinare înregistrată la dosar în data de 14 septembrie 2023, prin care a reluat aspectele de fapt ale litigiului, apreciind că sunt îndeplinite toate condiţiile pentru atragerea răspunderii contractuale a pârâtei.

Prin rezoluţia din 7 septembrie 2023 a fost stabilit termen de judecată pentru soluţionarea recursului la 5 decembrie 2023 cu citarea părţilor în şedinţă publică.

Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) Cod procedură civilă, analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.. raportat la art. 483 alin. (3) din acelaşi cod, constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", iar potrivit art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, "sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că instanţa de recurs are obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Recursul fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond, în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel, este necesar ca acesta să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege.

Înalta Curte constată că, deşi prin cererea de recurs a fost criticată decizia instanţei de apel din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă nu a formulat critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare reglementate expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) Cod procedură civilă.

Astfel, sesizată cu acţiunea în daune contractuale, prima instanţă, constatând îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, a admis acţiunea reclamantei, a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare cumpărare nr. x/19.06.2020, încheiat între reclamantă şi pârâtă şi a obligat pârâta la plata daunelor-interese solicitate ca urmare a neexecutării obligaţiilor contractuale.

Prin decizia recurată, instanţa de apel, admiţând apelul pârâtei, a constatat că răspunderea contractuală a acesteia operează numai în ceea ce priveşte prejudiciul produs intimatei-reclamante prin neexecutarea obligaţiei de predare a cantităţii de porumb aferente procentului de 60% din totalul cantităţii în legătură cu care părţile au contractat.

Prin urmare, raportat la dispoziţiile art. V din contract care stipulau în mod expres faptul că, în ceea ce îl priveşte pe cumpărător, acesta "are dreptul să pretindă 30% din valoarea mărfii nelivrate cu titlu de daune-interese", instanţa de apel, analizând clauzele contractuale şi probele administrate în cauză a obligat pârâta să plătească reclamantei doar suma corespunzătoare acestui procent ca urmare a neexecutării propriei obligaţii.

Prin recursul formulat, recurenta-reclamantă a criticat soluţia instanţei de apel cu privire la reducerea daunelor-interese pretinse prin acţiunea dedusă judecăţii.

Printr-o primă critică s-a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.. raportat la art. 255 alin. (1) şi art. 258 din acelaşi cod, având în vedere că martorul audiat în faţa primei instanţe era salariatul pârâtei B. S.R.L., având interese la această societate.

De asemenea, a menţionat recurenta-reclamantă că nu a criticat acest aspect printr-o cerere de apel, întrucât prima instanţă a reţinut că depoziţia martorului C. are o valoare probatorie scăzută.

În privinţa acestei critici, care ar putea fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care se evocă încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii hotărârii atacate, din verificarea deciziei recurate, Înalta Curte observă că acest motiv de casare a fost invocat omisso medio, deoarece aceste aspecte nu au fost criticate prin exercitarea apelului.

Potrivit art. 488 alin. (2) Cod procedură civilă, motivele de nelegalitate prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Prin urmare, în conformitate cu textul legal enunţat, cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale şi trebuie să vizeze unul dintre motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar calea extraordinară de atac poate fi exercitată numai pentru motive şi apărări ce au făcut analiza instanţei anterioare.

Aceasta este una dintre aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici valorificate în apel. Numai în acest mod se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece, în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări, susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima oară de instanţa învestită cu o cale extraordinară de atac.

Fiind susţinute pentru prima dată în calea extraordinară de atac, deşi ele puteau fi sesizate în controlul de fond realizat prin mijlocirea apelului, sancţiunea prefigurată de lege este aceea că, potrivit art. 488 alin. (2) Cod procedură civilă, ele nu pot fi primite de instanţa care judecă recursul.

Prin urmare, sunt întemeiate apărările formulate prin întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă B. S.R.L., aceste critici urmând a fi înlăturate din cadrul examenului de legalitate a deciziei recurate.

În continuare, titulara memoriului de recurs a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1672 şi art. 1685 C. civ. în ceea ce priveşte obligaţia vânzătorului de predare a bunului, făcând trimitere totodată la clauza din contract prevăzută la art. 3.2.1 din cadrul secţiunii ce viza Preţul şi modalitatea de plată.

Înalta Curte, observă că, în dezvoltarea acestei critici referitoare la condiţiile invocării excepţiei de neexecutare, recurenta-reclamantă face trimiteri la situaţia de fapt în ceea ce priveşte îndeplinirea obligaţiei de predare a bunurilor imputată pârâtei vânzătoare, prin motivele invocate urmărind, în realitate, reanalizarea situaţiei de fapt cu privire la asumarea şi executarea obligaţiilor contractuale.

Or, stabilirea situaţiei de fapt intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive, în urma evaluării probelor administrate în cauză în legătură cu executarea contractului din litigiu în baza căruia părţile s-au obligat la vânzarea-cumpărarea unei cantităţi de cereale.

Controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii hotărârii recurate, neputând fi repusă în discuţie evaluarea probelor administrate în cauză.

Prin memoriul de recurs s-a mai invocat de către recurentă şi încălcarea dispoziţiilor art. 1522 C. civ., afirmând că pârâta nu a pus în întârziere reclamanta cu privire la executarea obligaţiei de preluare a bunului, deoarece susţinerea intimatei-pârâte din cuprinsul notificării nr. x/16.09.2020, în sensul de a se reduce proporţional contractul în limita a 40% nu poate fi interpretată informare cu privire la ridicarea mărfii.

Cu privire la acest motiv de casare, Înalta Curte observă că, deşi se invocă încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor de drept material, criticile formulate au caracter formal şi general şi nu se referă la modul concret în care au fost încălcate sau aplicate greşit aceste norme legale prin decizia atacată. Acestea reprezintă reiterarea situaţiei de fapt pe care s-au întemeiat soluţiile instanţelor de fond, vizând derularea raporturilor contractuale cu privire la punerea în întârziere a executării obligaţiei de preluare a bunului, fără a se preciza în ce constau greşelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente.

Prin urmare, indicarea formală a unor dispoziţii de drept material pretins încălcate, fără a se raporta la argumentele reţinute de instanţa de apel prin decizia recurată, nu reprezintă o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cu referire la motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 din acelaşi cod.

Totodată, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 1270, 1516, 1530, 1538 şi art. 1548 C. civ., precizând că pretenţiile deduse judecăţii se fundamentează pe clauza penală prevăzută la art. V din contract, prin care au fost determinate daunele-interese datorate de intimată în cazul nelivrării mărfii la termenul convenit.

În dezvoltarea acestei critici sunt reluate aspectele de fapt privind derularea raporturilor contractuale dintre părţi şi obligaţia de plată a daunelor interese în cazul nelivrării la termen a mărfii, precum şi aspecte teoretice referitoare la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care prin decizia recurată au fost încălcate sau aplicate greşit normele de drept material.

Prin aspectele invocate recurenta-reclamantă nu demonstrează în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele instanţei în fundamentarea acesteia.

Deşi se invocă încălcarea normelor de drept material, recurenta repune în discuţie situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel cu privire la aprecierea cuantumului daunelor-interese solicitate de reclamantă, prin raportare la clauza penală prevăzută la art. V din contract, care vizează neexecutarea obligaţiilor contractuale, constând în livrarea cantităţii de porumb la care pârâta s-a obligat, aceste aspecte tinzând la reaprecierea probelor şi la stabilirea unei alte situaţii de fapt.

Prin criticile invocate în susţinerea recursului, se tinde fie la o nouă evaluare a situaţiei de fapt, fie la reinterpretarea probatoriului, care să conducă la admiterea în integralitate a capătului de cerere având ca obiect daune-interese, chestiuni asupra cărora instanţa de apel s-a pronunţat deja şi care nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală a recursului, în considerarea specificului acestei căi de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate a hotărârii atacate şi nu de netemeinicie.

Înalta Curte reaminteşte că stabilirea situaţiei de fapt şi verificarea modului de interpretare a probelor situează analiza criticilor în sfera controlului de netemeinicie şi nu în aceea a controlului de nelegalitate reglementat expres şi limitativ prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cu consecinţa că examinarea deciziei, din această perspectivă este exclusă în calea de atac a recursului.

În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept, iar în lipsa dezvoltării unor argumente care să situeze criticile formulate în sfera temeiurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă, exercitarea efectivă a controlului de legalitate de către instanţa de recurs nu este posibilă, în condiţiile în care din cuprinsul susţinerilor recurentei-reclamante nu pot fi desprinse elemente relevante, care să permită verificarea legalităţii deciziei recurate.

În alţi termeni, faţă de considerentele precedente se poate reţine că accesul la justiţie presupune şi respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac, deoarece întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs, iar nemulţumirea părţii cu privire la soluţia pronunţată, la analizarea probelor, precum şi la reluarea situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu a indicat în mod efectiv în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 Cod procedură civilă şi nu au fost identificate nici motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancţiunea nulităţii recursului.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte, dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să anuleze recursul reclamantei A. S.R.L. declarat împotriva deciziei nr. 107 din 4 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-pârâte B. S.R.L., privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din acelaşi cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Înalta Curte constată că intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat, respectiv factura fiscală nr. x din 26.06.2023 şi extras de cont emis de D., aflate la dosar.

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în promovarea recursului, urmează să fie admisă cererea intimatei-pârâte B. S.R.L. în sensul obligării recurentei-reclamante A. S.R.L. la plata sumei de 5.000 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 107 din 4 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamanta A. S.R.L. să plătească intimatei-pârâte B. S.R.L. suma de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 decembrie 2023.