Prescription clock runs from defective valuation report delivery, not subsequent audit findings; contractual liability claim time-barred

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la 11.06.2021, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a chemat în judecată pe pârâta Societatea Generală a Experţilor Tehnici S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x/06.08.2009 pe care l-a emis în favoarea numiţilor A. şi B., sumă care să fie actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.

Prin încheierea din 20.10.2021, secţia a IV-a civilă a Tribunalului Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VI-a Civile a aceleiaşi instanţe.

Astfel învestită, secţia a VI-a civilă a Tribunalului Bucureşti, a admis, prin sentinţa civilă nr. 656/01.04.2022, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea ca prescrisă.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a declarat apel, care a fost respins prin decizia civilă nr. 199A/13.02.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând casarea ei şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Cele două critici formulate de recurentă au vizat soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, iar, în primul rând, autoarea căii de atac a criticat dezlegarea instanţelor de fond cu privire la începutul cursului prescripţiei extinctive.

A arătat că, prin decizia nr. 10/10.10.2013, Curtea de Conturi a României a constatat că rapoartele de evaluare nu au respectat cerinţele Standardelor Internaţionale de Evaluare, cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării şi a dispus în sarcina sa măsuri menite să acopere prejudiciile suferite de bugetul statului, stabilind ca termenul de aducere la îndeplinire a măsurilor, prelungit ulterior, să fie 28.06.2019.

Invocând art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, recurenta a arătat că este obligată să se conformeze dispoziţiilor Curţii de Conturi, ceea ce demonstrează, în viziunea sa, că termenul de prescripţie începe să curgă de la data când o altă societate de evaluare şi-a prezentat concluzia privind rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de intimată, dată în raport cu care termenul de prescripţie extinctivă nu este împlinit.

Prin cea de a doua critică, autoarea căii de atac a arătat că, înlăturând efectul întreruptiv de prescripţie al termenelor acordate pentru licitaţiile iniţiate şi al celor necesare pentru verificarea rapoartelor de evaluare întocmite, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a art. 13 şi 16 din Decretul nr. 167/1958.

Examinând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine, în urma sintetizării circumstanţelor litigiului, că cererea de chemare în judecată a avut drept cauză răspunderea contractuală, derivată din executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale de către pârâtă; astfel, în anul 2006, părţile au încheiat contractul de prestări servicii nr. x, iar intimata-pârâtă şi-a asumat obligaţia de a întocmi un raport de evaluare, conform art. 6.3 din contract, obligaţie îndeplinită la 27.01.2009.

În lipsa indicării cazului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. de care recurenta înţelege să se prevaleze, instanţa supremă va încadra criticile în ipoteza prevăzută de pct. 8 al normei evocate, care atrage casarea hotărârii atacate, în situaţia în care aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Procedând, cu prioritate, la determinarea legii aplicabile prescripţiei extinctive, prin raportare la conflictul intertemporal de legi, şi având în vedere dispoziţiile art. 6 alin. (4) C. civ., Înalta Curte reţine că litigiului îi este aplicabil Decretul nr. 167/1958, dat fiind că momentul la care intimata a executat obligaţia ce a generat controversa părţilor se plasează în timp anterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., 01.10.2011.

În continuare, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte urmează să analizeze dacă instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor legale privind prescripţia extinctivă, atât în privinţa determinării momentului de început al curgerii termenului, cât şi cu privire la cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei, invocate.

Din examinarea actelor dosarului, rezultă că data emiterii raportului de evaluare de către intimată este 27.01.2009, iar primirea acestuia de recurentă a avut loc la 02.02.2009; instanţele devolutive au stabilit că începând cu 06.08.2009 - data la care recurenta a emis titlul de plată, decizia nr. 350/06.08.2009 - curge termenul de prescripţie de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Au conchis că, la 11.06.2021, data sesizării instanţelor, intervenise prescripţia dreptului material la acţiune.

Recurenta susţine că începutul curgerii termenului de prescripţie este definit de momentul la care a cunoscut neconformităţile raportului de evaluare; afirmă că acesta se plasează ulterior anului 2019, fiind marcat de finalizarea operaţiunilor de verificare a raportului de evaluare, dispuse de Curtea de Conturi.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, "Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită".

Totodată, notează că reclamanta nu contestă că viciile raportului de evaluare existau de la momentul livrării acestuia de pârâtă, 02.02.2009.

Întrucât actele dosarului nu reflectă că autoarea demersului judiciar a fost împiedicată ca, subsecvent recepţionării raportului de evaluare a proprietăţii imobiliare întocmit de intimată, să îi constate neconformităţile şi să exercite acţiunea în răspundere contractuală a părţii adverse, instanţa supremă conchide că acest moment defineşte naşterea dreptului reclamantei la acţiune, întemeiat pe răspunderea contractuală a intimatei.

De aceea, niciuna dintre circumstanţele invocate de recurentă nu este aptă să deplaseze în timp momentul de început al curgerii şi nici să temporizeze cursul prescripţiei.

Mai mult decât atât, actul de control din care autoarea recursului pretinde că a luat cunoştinţă despre neconformitatea raportului de evaluare este extern raportului contractual litigios, ceea ce îl face inapt să declanşeze curgerea unui nou termen de prescripţie sau să genereze un efect întreruptiv sau suspensiv.

De altfel, în ceea ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie în condiţiile emiterii unui act de control, prin care se stabileşte în sarcina părţii obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu, prezintă relevanţă dezlegările date prin decizia nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, obligatorie pentru instanţele judecătoreşti. Existând identitate de raţiune sub acest aspect, Înalta Curte reţine că prin decizia dată în interesul legii s-a statuat în esenţă că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă (...)".

Aşadar, părţilor li se va impune concluzia că, sub aspectul momentului de debut al curgerii termenului de prescripţie, nu are relevanţă constatarea făcută şi adusă la cunoştinţă de organul de control al Curţii de Conturi, terţ faţă de raporturile juridice derulate între părţi, atât timp cât raportul de control constată doar producerea pagubei, dar nu constituie, prin el însuşi, izvor al obligaţiei; de aceea, actul de control al Curţii de Conturi nu are nicio relevanţă asupra naşterii dreptului la acţiune al recurentei şi, deci, nu poate influenţa curgerea termenului de prescripţie.

Vor fi înlăturate criticile privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 13 şi 16 din Decretul nr. 167/1958, întrucât cauzele de suspendare şi întrerupere a termenului de prescripţie sunt limitativ prevăzute de lege, iar cele indicate de recurentă nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele legale.

În considerarea tuturor argumentelor prezentate, recursul se dovedeşte a fi nefondat, întrucât motivele de nelegalitate invocate nu determină casarea deciziei atacate; aşa fiind, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va respinge, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 199A/13.02.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 noiembrie 2023.