Liability of non-contracting group entities: failure to prove specific illicit acts under corporate veil and tort liability provisions

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 10.03.2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii B. S.A., C., D. şi E., solicitând instanţei obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 306.126,66 RON şi a sumei de 67.675,47 euro şi a penalităţilor aferente acestor sume, calculate până în momentul pronunţării hotărârii.

La 31.05.2016, reclamanta a solicitat, în temeiul art. 38 şi 39 C. proc. civ., introducerea în cauză a F. S.A., în calitate de succesor al său cu titlu particular, în raportul juridic dedus judecăţii.

Prin încheierea din 09.11.2016, instanţa de fond a constatat transmiterea calităţii procesuale de la S.C. A. S.R.L. la F. S.A.

Prin încheierea din 26.06.2017, a fost admisă excepţia netimbrării capătului de cerere privind obligarea pârâtelor la plata penalităţilor.

Prin sentinţa civilă nr. 2847/24.07.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a anulat, ca netimbrat, capătul de cerere având ca obiect obligarea în solidar a pârâtelor la plata penalităţilor de întârziere aferente debitului principal; a admis în parte cererea şi a obligat pârâta B. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 306.126,66 RON şi 67.675,47 euro, la cursul Băncii Naţionale a României din data plăţii. A respins ca neîntemeiată acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtele C., D. şi E..

Împotriva acestei sentinţe, F. S.A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1388/A/23.09.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Reclamanta F. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei instanţei de apel, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Recurenta a afirmat că hotărârea atacată se fundamentează pe interpretarea greşită a prevederilor art. 193 alin. (2) şi (1).369 C. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susţinut, printr-o primă critică, că instanţa de apel a statuat greşit că art. 1.369 C. civ. reglementează numai răspunderea instigatorilor şi a complicilor, premisă eronată în temeiul căreia a exclus, din analiza sa, tăinuirea şi favorizarea, pe care s-a întemeiat cererea introductivă.

A solicitat ca, subsecvent casării, instanţa supremă să îndrume instanţa de apel să analizeze situaţia de fapt din perspectiva incidenţei cazului de atragere a răspunderii solidare care îl vizează pe cel care a tras foloase din fapta ilicită a altei persoane, reglementat expres de art. 1.369 C. civ.

A doua critică a vizat greşita aplicare a normelor de drept material privitoare la solidaritatea obligaţiilor şi a art. 193 alin. (2) C. civ.

Autoarea căii de atac a subliniat că norma de drept material enunţată sancţionează utilizarea cu rea-credinţă a personalităţii juridice a altui subiect de drept şi a evidenţiat că această normă legală nu face distincţiile enunţate de curtea de apel, fiind, deci, nelegală dezlegarea prin care s-a refuzat analiza răspunderii solidare a societăţilor din grup, fundamentată pe lipsa din cadrul procesual pasiv a lui G..

În continuare, a arătat că art. 1.433, 1.447 şi 1.455 alin. (1) C. civ. se opun considerentului expus la paragraful 52 în decizia recurată, întrucât creditorul unei obligaţii solidare se poate îndrepta împotriva oricăruia dintre codebitorii solidari, indiferent de izvorul solidarităţii. Prin urmare, pentru a determina incidenţa cazurilor de răspundere solidară, prevăzute de art. 1.369 C. civ., a afirmat că instanţa era obligată să analizeze existenţa faptelor ilicite ale lui G. şi modul în care societăţile pârâte au contribuit la săvârşirea lor ori în care au tăinuit bunuri ce rezultau din fapte ilicite şi au tras foloase din acestea.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatele-pârâte nu au depus întâmpinare.

În cauză, s-a derulat procedura de filtrare a recursului, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu, în conformitate cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ. acesta a fost, potrivit încheierii din 20.10.2021, comunicat părţilor, cu menţiunea că au dreptul de a depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, fără ca acestea să exprime o poziţie procesuală cu privire la acesta.

La termenul din 08.03.2023, faţă de precizările recurentei şi de situaţia procedurii de citare, Înalta Curte a numit un curator pentru intimata E. şi a obligat recurenta să procure un extras din legea elveţiană cu privire la reprezentarea debitorului în insolvenţă şi la situaţia acţiunilor declanşate împotriva acestuia.

La termenul din 10.05.2023, instanţa supremă a dispus citarea intimatei B. S.A. conform C. proc. civ., la sediul administratorului judiciar desemnat.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Apelul reclamantei F. S.A. a urmărit reformarea sentinţei primei instanţe, în sensul obligării pârâtelor C. (în continuare, "C."), D. (în continuare, "D.") şi E. (în continuare, "E."), alături de pârâta B. S.A., la plata sumelor pretinse prin acţiune.

Prin actul sesizator, reclamanta a justificat chemarea în judecată a celor patru intimate, afirmând că ele trebuie considerate semnatare ale garanţiei corporative, întrucât se comportă unitar din punct de vedere economic şi, în consecinţă, au a fi tratate identic şi din punct de vedere juridic, iar răspunderea care incumbă uneia trebuie extinsă la întregul grup.

În drept, autoarea demersului judiciar, prevalându-se de dispoziţiile art. 1.369 C. civ., a antamat teza răspunderii solidare a celor trei intimate.

În fapt, a argumentat că departajarea personalităţii juridice a societăţilor din grup este formală şi avea drept scop prejudicierea creditorilor, sens în care a expus transferuri de valori economice derulate între acestea şi beneficiarul lor final, G..

Curtea de apel a respins apelul reclamantei, reţinând că înfiinţarea unui grup de societăţi nu reprezintă eo ipso un fapt ilicit, dar şi că societăţile neobligate în prima instanţă nu controlează debitorul contractual, ci sunt, dimpotrivă, societăţi controlate de acesta.

A mai reţinut că angajarea răspunderii unei pluralităţi de persoane este posibilă doar prin excepţie, iar reclamanta nu a reuşit să probeze culpa proprie a celor trei intimate în neexecutarea obligaţiei asumate de societatea contractantă.

Păşind la examinarea recursului, Înalta Curte va analiza, în primul rând, critica privind greşita aplicare a art. 1.369 C. civ., prin care recurenta susţine că instanţa de apel a limitat domeniul de aplicare al dispoziţiei legale la instigatori şi complici, excluzând tăinuitorii şi favorizatorii; pornind de la această premisă, se arată că instanţa a omis cercetarea situaţiei de fapt prin prisma ipotezei normative pe care s-a întemeiat acţiunea introductivă, răspunderea celui "care a tras foloase din prejudicierea altuia".

Critica este nefondată.

Deşi este adevărat că, introductiv, curtea de apel notează că art. 1.369 C. civ. se referă la răspunderea complicilor şi instigatorilor, respingerea acţiunii nu este consecinţa interpretării restrictive a normei de drept material, ci reflectă insuccesul procesual al autoarei demersului judiciar de a dovedi întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana celor trei entităţi intimate, C., D. şi E..

Înalta Curte reţine că, într-adevăr, dispoziţiile art. 1.369 C. civ. reglementează şi atragerea răspunderii tăinuitorului şi favorizatorului, ipoteze în care fapta ilicită constă în primirea unor bunuri, cunoscând că ele provin din săvârşirea de către autor a unei faptei prejudiciabile sau din obţinerea de foloase, ca urmare a prejudicierii altei persoane.

Pentru a atrage incidenţa temeiului de drept menţionat, reclamanta era chemată să dovedească, în primul rând, raportul juridic în cadrul căruia autorul faptei ilicite a generat prejudiciul, element ce constituia eşafodajul pe care să se probeze, ulterior, cum au tăinuit sau au beneficiat de consecinţele faptei prejudiciabile cele trei intimate.

Răspunderea civilă a membrilor grupului de societăţi, inclusiv în ipoteza reglementată de art. 1.369 C. civ., păstrează caracteristicile unei răspunderi subiective, ce poate fi atrasă numai în condiţiile dovedirii faptei ilicite şi a prejudiciului cauzat, nefiind, deci, translatată în plan obiectiv.

Transpunând aceste considerente de principiu în analiza recursului, instanţa supremă, în acord cu curtea de apel, constată că recurenta nu a dovedit faptele ilicite pretins a fi fost săvârşite de cele trei intimate şi prejudiciul astfel imputat, iar demersul său procesual a fost concentrat nu pe conturarea fundamentului răspunderii, ci pe argumentarea controlului pe care beneficiarul final al grupului l-a exercitat în raport cu cele trei intimate, element necesar, dar nu suficient, al probaţiunii.

Însăşi secţiunea actului sesizator prin care reclamanta motivează calitatea procesuală a celor trei intimate - simplă inventariere a unor operaţiuni financiare şi juridice intragrup, preluări de datorie, împrumuturi, acordare de garanţii reciproce - vădeşte această carenţă a construcţiei demersului judiciar, în faţa căreia instanţele devolutive şi-au semnalat în mod just imposibilitatea de a aprofunda analiza temeiului de drept pe care s-a întemeiat cererea introductivă.

Este util de subliniat, în context, că nici când legea prevede răspunderea solidară a membrilor ale unui grup de societăţi - cum este, de exemplu, cazul art. 25 alin. (3) Codul de procedură fiscală - creditorul nu este exonerat de sarcina de a proba frauda sau reaua-credinţă a persoanelor juridice în discuţie. În acest caz, pe lângă controlul exercitat, se cere dovedirea unor condiţii suplimentare referitoare fie la transferuri de active semnificative derulate între persoanele afiliate în condiţii comerciale defavorabile, fie la elemente care să prefigureze transferul a cel puţin jumătate din elementele esenţiale ale activităţii comerciale - jumătate din clienţi, sau furnizori ori salariaţi.

Or, în cauza de faţă, dovedirea elementelor răspunderii intimatelor neobligate de prima instanţă revenea cu atât mai mult recurentei, câtă vreme aceasta nu s-a întemeiat pe vreo dispoziţie legală care, reglementând o prezumţie de fraudă, să o fi dispensat de această obligaţie.

Concluziv, Înalta Curte respinge critica, reţinând că, deşi art. 1.369 C. civ. permite atragerea răspunderii pentru fapta proprie a persoanei care, prin acţiunile sau inacţiunile sale - obiectivând elemente ale instigării, complicităţii, tăinuirii sau favorizării, participă la comiterea faptei prejudiciabile -, reclamanta nu a indicat în etapele devolutive ale litigiului elemente factuale apte a fi analizate de instanţele de fond din perspectiva art. 1.357-1.371 C. civ., deşi această obligaţie îi incumba potrivit art. 249 C. proc. civ.

Legalitatea deciziei atacate nu este periclitată nici de critica referitoare la greşita aplicare a art. 193 C. civ., dispoziţie legală în temeiul căreia recurenta urmăreşte atragerea răspunderii solidare a societăţilor din grup şi a lui G., prin prisma faptei ilicite - neexecutarea de B. S.A. a obligaţiei asumate potrivit garanţiei corporative.

Dispoziţia legală amintită, cu denumirea marginală "Efectele personalităţii juridice", succedă reglementărilor privind condiţiile de fond, esenţiale pentru existenţa persoanei juridice.

Primul alineat al art. 193 C. civ. reglementează separaţia de patrimonii între persoana juridică şi constituenţi, în timp ce paragraful secund legiferează ipoteza inopozabilităţii personalităţii juridice, incidentă în situaţia în care constituirea entităţii are drept scop fraudarea creditorilor fondatorilor.

Interpretarea sistematică impune, aşadar, concluzia că art. 193 alin. (2) C. civ. îndreptăţeşte creditorul să ceară atragerea răspunderii directe a constituitorilor pentru obligaţiile persoanei juridice, în măsura în care dovedeşte o fraudă, un abuz de drept sau o atingere adusă ordinii publice, săvârşite de cei dintâi.

De aceea, contrar argumentaţiei recurentei, sunt congruente cu art. 193 alin. (2) C. civ. considerentele prin care instanţa de apel statuează că dispoziţia legală se opune exclusiv persoanelor care au constituit persoana juridică şi, astfel, nu poate fi discutată în lipsa lor din cadrul procesual.

Fără a statua asupra aserţiunilor teoretice prin care recurenta descrie efectele tehnicii juridice a eliminării separaţiei de patrimonii - consacrată iniţial în art. 2371 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 şi apoi prevăzută de art. 193 alin. (2) C. civ. -, Înalta Curte reţine că acestea nu pot fi aplicate în cauză, din moment ce reclamanta nu a descris în faţa instanţelor de fond acţiuni sau inacţiuni care să poată fi examinate drept fraudă, abuz de drept sau premise ale faptelor de tăinuire sau favorizare săvârşite de cele trei intimate; aşadar, non ius deficit, sed probatio.

De aceea, critica autoarei recursului nu este aptă să atragă casarea hotărârii, chiar dacă este adevărat că, între constituitori şi vehiculele juridice înfiinţate de ei şi pretins implicate într-un fapt juridic ilicit civil nu există un litisconsorţiu pasiv obligatoriu şi, în consecinţă, nu constituie un fine de neprimire al acţiunii împrejurarea că persoana vătămată cheamă în judecată numai pe unele dintre persoanele implicate.

În subsecvenţa acestei concluzii, nu poate fi primit nici argumentul privind încălcarea art. 1.443, 1.447 şi 1.455 alin. (1) C. civ., fiindcă recurenta nu a probat existenţa unei obligaţii care să revină intimatelor, premisă indispensabilă pentru discutarea solidarităţii debitorilor.

În consecinţă, găsind legale statuările instanţei de apel, instanţa supremă înlătură şi critica referitoare la interpretarea şi aplicarea art. 193 alin. (2) C. civ.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă F. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1388/A/23.09.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 noiembrie 2023.