Contractual calculation of payment deadlines: express derogation from exclusive civil code term calculation rules for "calendar days"

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 18.03.2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. a chemat în judecată pe pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "CFR - CĂLĂTORI" S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.635.850,53 RON, reprezentând penalităţi de întârziere la plata facturilor TUI şi non TUI, actualizată cu indicele de inflaţie până la plata efectivă, şi a cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 866/21.04.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea şi a obligat pârâta la plata către reclamanta a sumei de 1.635.850,53 RON, reprezentând penalităţi de întârziere la plata facturilor TUI şi non TUI, actualizate cu indicele de inflaţie, începând cu 18.03.2021 - data introducerii cererii - şi până la data plăţii efective, şi a sumei de 19.963,51 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "CFR - CĂLĂTORI" S.A. a declarat apel. Prin decizia civilă nr. 333/03.03.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa atacată, a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.621.751,06 RON, actualizată cu rata inflaţiei, începând cu 18.03.2021 şi până la plata efectivă şi a cheltuielilor de judecată în sumă de 19.822 RON; totodată, a obligat intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 405 RON, taxa judiciară de timbru în apel.

Reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. (în continuare, "CFR S.A.") a promovat recurs împotriva deciziei instanţei de apel, solicitând casarea ei, admiterea în totalitate a cererii şi obligarea pârâtei la plata sumei de 14.099,47 RON, reprezentând diferenţă de penalităţi de întârziere şi actualizarea sumei cu indicele de inflaţie, până la plata efectivă.

Printr-un prim motiv de recurs, autoarea căii de atac a afirmat că decizia atacată cuprinde considerente contradictorii.

În dezvoltarea ipotezei de casare, fundamentată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a făcut o cercetare sumară a pretenţiilor cu care a fost învestită, nu a verificat calculul propus de pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "CFR - CĂLĂTORI" S.A. (în continuare, "CFR - CĂLĂTORI S.A.") şi a expus considerente contradictorii în hotărârea atacată.

Un al doilea motiv de casare a vizat încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 1.531 alin. (1) şi (2), 1.535 alin. (1), (1).268, 1.270 alin. (1), (1).272, 2.553 şi 2.554 C. civ.

În argumentarea acestui motiv, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., printr-o primă critică, autoarea recursului a pretins că, prin validarea poziţiei pârâtei, curtea de apel a nesocotit voinţa părţilor exprimată în art. 5.2, 5.4 şi 5.6 din contractul de acces, de a deroga de la dreptul comun în materia calculului termenelor, în sensul determinării acestora pe zile calendaristice şi nu în conformitate cu C. civ., pe zile libere.

O altă critică a vizat interpretarea art. 5.6 din contractul de acces, clauză penală care, în viziunea autoarei căii de atac, ar fi permis calculul penalităţilor de întârziere începând cu prima zi după expirarea termenului de plată, adică a treizecea zi şi nu cu ziua următoare sau cu prima zi lucrătoare, concluzie susţinută şi prin indicarea art. 5.4, potrivit căruia "facturile vor avea termen de scadenţă 30 de zile calendaristice de la data emiterii".

Recurenta a apreciat că acest mod de interpretare contravine art. 1.268 şi 1.272 C. civ. A afirmat că a administrat dovezi din care rezultă practica statornicită între părţi de a achita prestaţiile în 30 de zile calendaristice.

Autoarea demersului judiciar a invocat şi încălcarea art. 1.531 alin. (1) şi (2) şi art. 1.535 C. civ., afirmând că i se cuvine, distinct faţă de creanţa propriu-zisă, şi actualizarea acesteia cu rata inflaţiei.

Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la 12.06.2023, intimata CFR - CĂLĂTORI S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 26.06.2023, recurenta a răspuns la întâmpinare, iar la 21.11.2023 a depus la dosar practică judiciară.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

O primă ipoteză de casare de care s-a prevalat reclamanta CFR S.A. este cea prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ipoteza valorificării acestui caz de casare, legala motivare a căii de atac impune părţii, pe de o parte, să individualizeze ipoteza de nemotivare de care se prevalează şi, totodată, să precizeze inechivoc statuările împotriva cărora se îndreaptă critica, dacă este vizată contradictorialitatea sau caracterul străin pricinii al considerentelor.

În contrast, prin calea extraordinară de atac de faţă, recurenta nu expune considerentele atacate şi nu indică în ce constă caracterul lor contradictoriu sau lacunar; simpla citare a modului în care instanţa de apel a dat eficienţă art. 2.553 alin. (1) C. civ. şi afirmaţia generică privind cercetarea sumară a motivelor de apel de către instanţa de prim control judiciar nu decelează respectarea exigenţelor de motivare a recursului.

În aceste condiţii, Înalta Curte înlătură argumentele circumscrise acestui motiv de casare, constatând că a fost invocat formal.

Analiza recursului va continua cu ipoteză de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care autoarea demersului judiciar contestă, pe de o parte, interpretarea dată de curtea de apel noţiunii de "zi calendaristică", apreciind-o contrară art. 2.553, 2.554, 1.268, 1.270, 1.272 C. civ., iar pe de altă parte, susţine că dispoziţia dată cererii de actualizare cu rata inflaţiei contravine art. 1.531 alin. (1) şi (2), respectiv art. 1.535 alin. (1) C. civ.

Păşind la examinarea primului set de critici, Înalta Curte constată că, în etapa apelului, părţile şi-au restrâns disputa la suma de 14.099,47 RON, pretinsă de reclamantă cu titlu de penalităţi de întârziere în baza contractului de acces pe infrastructură feroviară nr. 158/12.12.2019 (în continuare, "contractul de acces"). Calea de atac ordinară promovată de pârâta CFR - CĂLĂTORI S.A. a fost construită pe premisa calculului greşit al termenului de plată a facturilor, efectuat de reclamantă; a arătat că modul de aplicare al art. 5.2, 5.4 şi 5.6 din contract a încălcat art. 2.553 şi 2.554 C. civ.

Deşi a confirmat că reclamanta are dreptul la penalităţi de întârziere - daune moratorii stabilite prin clauza penală cuprinsă la art. 5.6 din contractul de acces, respectiv penalităţi de întârziere de 0,03% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu prima zi după expirarea termenului de plată -, instanţa de apel a validat modul de calcul propus de pârâtă. Pentru a decide astfel, a stabilit că părţile nu au derogat expres de la dispoziţiile C. civ. privind calculul termenelor, în sensul art. 1.169 C. civ.; în consecinţă, a opus noţiunea de "zile calendaristice" nu celei de "zile libere", ci sintagmei de "zile lucrătoare" şi, subsecvent, a statuat că, potrivit art. 2.553 alin. (1) C. civ., termenul de scadenţă se calculează fără a se lua în calcul prima şi ultima zi a termenului.

Instanţa supremă constată că recurenta nu combate raţionamentul instanţei de control judiciar devolutiv - în care decizorie pentru admiterea apelului pârâtei a fost concluzia că părţile nu au înlăturat de la aplicare dreptul comun pentru calculul termenelor substanţiale -, ci se limitează la a reproduce dispoziţiile art. 5.2, 5.4 şi 5.6 din contract şi la a afirma că art. 1.270 C. civ. impuneau ca prima zi, subsecventă primirii facturii, să fie inclusă în calcul termenului de plată.

Înalta Curte confirmă decizia recurată, convergentă şi cu propria jurisprudenţă consolidată, evidenţiată în decizia nr. 24/2022, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea problemei de drept privind modalitatea de interpretare a incidenţei dispoziţiilor art. 2.551-2.553 din C. civ. în cazul termenelor stabilite pe zile calendaristice în convenţia părţilor; instanţa de unificare a reţinut că, în aplicarea principiului libertăţii contractuale, părţile pot deroga de la modalitatea de calcul a termenelor reglementată de titlul III din cartea a VI-a a C. civ., însă, în lipsa unei asemenea derogări exprese, se aplică normele generale de calcul al termenelor.

Prin urmare, deşi este nedisputat că, potrivit art. 1.169 C. civ., părţile unui contract sunt libere să stabilească nu numai termenele convenţionale - astfel cum dispune art. 1.411 alin. (2) C. civ. -, ci şi modalitatea lor de calcul, chestiunea de care depinde dezlegarea recursului de faţă este a stabili dacă în cauză se verifică o atare abatere de la dispoziţiile legii civile.

Instanţa supremă reţine că dreptul comun în materie - definit de art. 1.416 C. civ., potrivit căruia "Calculul termenelor, indiferent de durata şi izvorul lor, se face potrivit regulilor stabilite în titlul III din cartea a VI-a" - consacră, în cazul termenului stabilit pe zile, sistemul exclusiv, în care nici ziua în care a început să curgă şi nici cea în care s-a împlinit termenul nu intră în calcul, concordant cu adagiul dies a quo non computatur in termino, dies ad quem non computatur in termino.

Însă, pentru a reflecta o derogare expresă de la modul de calcul amintit, înţelegerea părţilor trebuie să fie inechivocă, obiectivată printr-o reglementare convenţională diferită în conţinut şi substanţă cu norma legală de la care părţile decid să se abată.

O astfel de stipulaţie trebuie să fie suficient de caracterizată pentru a reflecta un alt sistem de calcul, fie cel inclusiv - în care se socoteşte atât prima, cât şi ultima zi a termenului, fie cel intermediar în care numai una dintre zile - cea în care a început să curgă, dies a quo, sau cea în care s-a împlinit, dies ad quem, - se calculează în termen.

Dimpotrivă, clauzele de care se prevalează autoarea căii de atac nu prefigurează o exceptare de la C. civ., ci pot coexista în aplicare cu sistemul exclusiv prevăzut de art. 2.553 C. civ.; art. 5.2 şi 5.4 din contractul de acces reflectă numai că zilele avute în vedere de părţi sunt calendaristice şi nu lucrătoare, ceea ce nu este nici de esenţa sistemului inclusiv şi nici a celui intermediar.

De altfel, deşi recurenta afirmă antinomia noţiunilor zi calendaristică şi zi liberă, nu îşi însoţeşte aserţiunea de o argumentaţie care să poată face obiectul verificării instanţei de recurs.

În consecinţă, Înalta Curte înlătură critica, reţinând că din moment ce contractul părţilor nu reflectă o derogare de la dreptul comun reglementat de art. 1.416 raportat la 2.553 alin. (1) C. civ., scadenţa facturilor stabilită de art. 5.2 şi 5.4 din contractul de acces se calculează cu excluderea primei şi a ultimei zile a termenului şi, în consecinţă, soluţia instanţei de apel este legală.

În continuare, autoarea căii de atac invocă încălcarea, prin decizia atacată, a art. 1.268 şi 1.272 C. civ.

Argumentul referitor la art. 1.268 C. civ. este formulat imprecis şi nu pune în discuţie raţionamentul curţii de apel, sintetizat anterior. Instanţa de prim control judiciar nu a decelat în convenţia din care derivă litigiul premisa aplicării regulilor de interpretare conţinute de dispoziţia evocată - o stipulaţie contractuală ambiguă -, iar prin argumentaţia sa, autoarea căii de atac nu evidenţiază contrariul.

Totodată, observând că reclamanta nu a dedus instanţei de apel, prin întâmpinare, susţinerile sale privind practica statornicită a părţilor referitoare la calculul termenului de plată, instanţa supremă va înlătura, fără a analiza pe fond, argumentul care pretinde încălcarea art. 1.272 C. civ.

Este deopotrivă nefondată critica care deduce instanţei de recurs nesocotirea, prin decizia recurată, a art. 1.531 alin. (1) şi (2), respectiv a art. 1.535 alin. (1) C. civ.

Dacă, în privinţa actualizării cu indicele de inflaţie a sumei de 1.621.751,06 RON, obiecţia apare lipsită de interes - întrucât curtea de apel a obligat pârâta la plata acesteia -, pentru restul de penalităţi aflat în dispută, actualizarea nu se cuvine recurentei, câtă vreme această pretenţie este definitiv respinsă, prin confirmarea de către instanţa supremă a deciziei instanţei de apel.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. împotriva deciziei civile nr. 333/03.03.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 noiembrie 2023.