Direct action against contract beneficiary for legal-entity subcontractors under Civil Code Art. 1856

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2023

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 09.11.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. (fostă C.N.A.D.N.R.) a solicitat să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 6.922.739,77 RON, TVA inclus, reprezentând contravaloare lucrări executate, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1851-1856 C. civ.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care invocat excepţia netimbrării acţiunii şi excepţia conexităţii prezentului dosar la dosarul nr. x/2016, aflat pe rolul Tribunalului Arad (prima excepţie fiind respinsă de instanţă prin încheiere interlocutorie, iar cea de-a doua nemaifiind susţinută). Totodată, a solicitat suspendarea judecăţii cauzei în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. până la soluţionarea dosarului nr. x/2016, întrucât dezlegarea pricinii pendinte ar depinde de soluţia ce se va pronunţa în dosarul menţionat, care vizează acelaşi obiect şi aceleaşi părţi, iar pe fond a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii introductive.

Prin notele de şedinţă depuse la 10.03.2017 pârâta a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat prin raportare la sentinţa civilă nr. 41/2017, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2016. Ulterior, prin notele de şedinţă formulate la 16.01.2020, a ridicat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru sumele pretinse de reclamantă cu privire la lucrările executate în perioada februarie- aprilie 2013, reiterând susţinerile făcute în referire la prima excepţie evocată în paragraful precedent.

Prin încheierea din 10.04.2017 prima instanţă a respins, ca neîntemeiată, excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, invocată prin întâmpinare de pârâtă.

Prin încheierea din 24.04.2017 s-a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecăţii cauzei până la soluţionarea, prin hotărâre definitivă, a dosarului nr. x/2016 aflat pe rolul Tribunalului Arad.

Prin încheierea din 25.03.2019, admiţând cererea formulată la 28.01.2019 de reclamantă, prin administrator judiciar, Tribunalul, în baza art. 415 alin. (4) C. proc. civ., a repus cauza pe rol, reţinând că dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Arad a fost soluţionat definitiv prin decizia nr. 131/23.01.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 301 din 16 martie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca tardiv formulată, excepţia prescripţiei şi a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2016.

Prin decizia civilă nr. 1762A/2020 din 11 decembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă.

Împotriva acestei decizii, la 2.02.2021, a declarat recurs reclamanta A. S.A., prin administrator special C. şi administrator judiciar B.., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Prin decizia nr. 607 din 15 martie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei pronunţate în apel, dispunând casarea acesteia şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanţei de apel.

În esenţă, prin decizia de casare s-a reţinut că dispoziţiile art. 1856 C. civ. nu fac distincţie între persoanele care, în baza unui contract încheiat cu antreprenorul, au desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate şi care au acţiune directă împotriva beneficiarului, după cum acestea sunt persoane fizice sau juridice.

Prin urmare, excluderea persoanelor juridice subantreprenor de la posibilitatea de a exercita acţiunea directă împotriva beneficiarului, în temeiul dispoziţiilor art. 1856 C. civ., contravine principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

De asemenea, s-a reţinut că, restrângerea, pe cale de interpretare, a acţiunii directe reglementate de noul C. civ. numai în cazul lucrătorilor "zidari, lemnari şi ceilalţi lucrători", astfel cum erau enumeraţi în dispoziţiile art. 1488 C. civ. de la 1864, reprezintă o adăugare nepermisă la lege. Or, în condiţiile în care art. 1856 C. civ. nu distinge, rezultă că nici instanţa nu trebuie să distingă.

Prin decizia nr. 128/2023 din 01 februarie 2023, pronunţată în dosar nr. x/2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul reclamantei împotriva sentinţei civile nr. 301/16.03.2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 6.361.808,45 RON. Totodată, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 10.845 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei pronunţate în apel, în rejudecare, pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. a declarat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, în subsidiar, reţinerea cauzei spre judecare, iar ca urmare a rejudecării, să se dispună respingerea cererii de chemare în judecată.

Prin memoriul de recurs, autoarea căii extraordinare de atac a învederat că decizia a fost dată cu interpretarea normelor de drept material într-un mod particular şi restrictiv.

Detaliind, a susţinut că instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut faptul că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile de aplicare a dispoziţiilor art. 1856 C. civ. întrucât, din analiza normei legale rezultă că, pentru exercitarea acţiunii directe, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii (cu consecinţa obligării beneficiarului la plata sumelor datorate direct către persoanele angajate de antreprenor): să existe un contract de antrepriză valabil încheiat; să existe lucrări sau servicii efectuate de antreprenor în baza contractului, prin intermediul persoanei angajate; beneficiarul să nu fi plătit aceste lucrări sau servicii antreprenorului, la termenele şi în cuantumul convenit; antreprenorul să nu fi plătit persoanele angajate care au prestat lucrările sau au prestat serviciile contractate.

În opinia recurentei-pârâte trebuia să fie avute în vedere şi dispoziţiile art. 1280 C. civ., potrivit cărora, "contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel.". Astfel, a menţionat că, interpretând per a contrario aceste prevederi, dacă prin lege nu se prevede altfel, contractul poate produce efecte şi faţă de alte persoane, una dintre aceste situaţii fiind cea reglementată de art. 1856 C. civ.

A susţinut că acţiunile directe pot fi folosite de către o persoană numai când legea prevede în mod expres acest lucru. Articolul 1856 C. civ. reglementează, ca o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului, "acţiunea directă a lucrătorilor", situaţie ce a fost reglementată şi prin art. 1488 din C. civ. de la 1864.

Comparând dispoziţiile art. 1856 C. civ., adoptat prin Legea nr. 287/2009, cu cele ale art. 1488 C. civ. de la 1864, recurenta a conchis că doar noţiunea "zidarii, lemnarii şi ceilalţi lucrători" a fost înlocuită cu cea de "persoane", neexistând nicăieri în cuprinsul art. 1856 C. civ. o prevedere clară care să conducă la ideea că acţiunea directă are o altă raţiune decât cea prevăzută de dispoziţiile art. 1488 C. civ. de la 1864, şi anume raţiuni de protejare a lucrătorilor persoane fizice angajate de către antreprenor, faţă de o eventuală stare de insolvabilitate sau de faliment a acestuia.

Autoarea recursului a mai susţinut că subantreprenorul are la dispoziţie doar acţiunea în răspundere contractuală împotriva antreprenorului pentru plata lucrărilor sau serviciilor prestate. Din punctul de vedere al acesteia, a admite contrariul, şi anume că se poate promova o acţiune directă întemeiată pe art. 1856 C. civ., înseamnă a se îndepărta de la raţiunea avută în vedere de legiuitor pentru recunoaşterea unei astfel de acţiuni directe doar pentru persoanele fizice, pe considerente de echitate, de protejare a lucrătorilor.

A punctat recurenta-pârâtă că excepţia de la principiul relativităţii efectelor actelor juridice a fost instituită prin art. 1856 C. civ. în scopul de a proteja drepturile lucrătorilor, ale salariaţilor angajaţi de antreprenor pentru munca prestată şi nu pentru a da subantreprenorului posibilitatea de a-şi îndestula creanţa decurgând dintr-un contract, printr-o acţiune directă împotriva unui debitor al debitorului său.

Un alt argument în sprijinul opiniei sale, a arătat recurenta că îl constituie şi voinţa legiuitorului de a asimila statutul subantreprenorului cu cel al antreprenorului. Astfel, a precizat că, potrivit art. 1852 C. civ., subantrepriza este supusă dispoziţiilor prevăzute pentru contractul de antrepriză, deci, subantreprenorul este un antreprenor. Or, dacă antreprenorul nu poate exercita o astfel de acţiune directă, nu există argumente în a recunoaşte subantreprenorului această acţiune.

Printr-o altă altă critică, a învederat că instanţa de apel, în mod greşit, a considerat că nu pot fi primite apărările sale, în sensul că acţiunea nu ar putea fi admisă ca urmare a inexistenţei unor raporturi juridice contractuale directe între reclamantă şi pârâtă, cu motivarea că art. 1856 C. civ. consacră o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractelor, punând la dispoziţia subantreprenorului o acţiune împotriva beneficiarului lucrării, cu care nu se află în raporturi contractuale directe.

Astfel, a arătat că, în cauză, există două contracte distincte, respectiv contractul de antrepriză pentru proiectare şi execuţie Autostrada Nădlag-Arad, lot. 2, km. 22+218+38+882 şi contractul de subantrepriză nr. x/15.03.2013, care creează raporturi juridice distincte; că subantreprenorul, A. S.A., şi beneficiarul, recurenta, se găsesc în raporturi juridice diferite (unul numai în raporturi de subantrepriză, iar celălalt numai în raporturi de antrepriză), ceea ce face ca, faţă de recurentă, contractul de subantrepriză să fie un res inter alios acta.

Prin urmare, în opinia recurentei, intimata-reclamantă are la dispoziţie doar acţiunea în răspundere contractuală, faţă de antreprenor.

Dintr-un alt punct de vedere, autoarea căii extraordinare de atac a susţinut că motivarea instanţei de apel cu privire la faptul că, nu se poate reţine ca şi fine de neprimire faptul că intimata-reclamantă s-a înscris la masa credală a antreprenorului, nu are suport legal, întrucât, subantreprenorul are la îndemână doar acţiunea în răspundere contractuală, împotriva antreprenorului.

Or, în condiţiile în care antreprenorul a intrat în insolvenţă, nu există o altă soluţie instituită de legiuitor, în ce priveşte recuperarea sumelor de bani, decât înscrierea la masa credală a debitoarei în insolvenţă.

De asemenea, a învederat că instanţa de apel, în mod greşit, a menţionat faptul că înscrierea la masa credală creează doar o vocaţie la recuperarea creanţei, în limitele sumelor ce vor putea fi recuperate în cadrul procedurii insolvenţei şi cu respectarea unei ordini de prioritate a creditorilor, deoarece aceasta este singura procedură legală de recuperare a creanţelor în situaţia în care antreprenorul intră în procedura insolvenţei şi subantreprenorul nu mai are la îndemână acţiunea în răspunderea contractuală.

În acelaşi sens, a apreciat greşite şi considerentele potrivit cărora intimata are la dispoziţie, în temeiul legii, două acţiuni pentru a obţine plata creanţei sale, întrucât, aşa cum a mai arătat, aceasta s-a înscris la masa credală în procedura insolvenţei debitoarei-antreprenor, dat fiind că promovarea unei acţiuni în răspundere contractuală nu mai era posibilă.

Din punctul de vedere al recurentei, în cauză, nu prezintă relevanţă nici faptul că beneficiarul a achitat această sumă către antreprenorul D. sau către cesionar, în perioada anterioară introducerii cererii de chemare în judecată, motivat de faptul că nu este îndeplinită una dintre condiţiile necesar a fi întrunite în mod cumulativ, existenţa unor lucrări sau servicii efectuate de către antreprenor în baza contractului, prin intermediul persoanelor angajate (lucrătorilor).

În esenţă, a arătat că, aşa cum rezultă din înscrisurile de la dosar, contravaloarea lucrărilor executate în luna februarie au fost incluse în Certificatul de plată la reziliere, fiind aprobate de beneficiar la 20.11.2018. Ulterior, antreprenorul a cesionat această creanţă către cesionarul E., libere de orice sarcini, indiferent de natura acestora, împreună cu toate şi orice drepturi de garanţie rezultate, precum şi orice accesorii ale creanţelor (dobânzi, penalităţi de întârziere şi, în general, orice alte venituri aferente creanţelor şi neîncasate până la 12.06.2014).

A mai precizat faptul că, cesionarul E. a formulat o cerere de arbitrare împotriva sa, iar prin sentinţa civilă nr. 53/03.09.2020, instanţa arbitrală a obligat-o să plătească cesionarului suma totală de 146.670.757,92 RON, incluzând şi suma datorată antreprenorului D.. Întreaga sumă a fost plătită în luna octombrie 2020.

A conchis recurenta că a achitat către cesionar contravaloarea tuturor lucrărilor efectuate, inclusiv lucrările executate de intimata-reclamantă, întrucât obligaţia recurentei era de a achita toate sumele de bani către antreprenorul D. (respectiv E.) şi nu către intimata-reclamantă A. S.A., cu care nu are o relaţie contractuală.

Cu privire la obligaţia de a achita cheltuielile de judecată, în principal, a solicitat respingerea acestui capăt de cerere, iar în subsidiar, cenzurarea cuantumului acestora.

În aprecierea cuantumului onorariului de avocat, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a solicitat să se aibă în vedere atât valoarea pricinii cât şi proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.

Prin întâmpinarea formulată la 03.05.2023, cu respectarea termenului legal, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă nu a uzat de dreptul de a formula răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin acesta constatându-se că, prin cererea de recurs, nu au fost formulate critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (4) C. proc. civ., raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost analizat în completul de filtru, iar prin încheierea din 26 septembrie 2023 s-a dispus comunicarea acestuia părţilor cu menţiunea că au dreptul de a depune un punct de vedere în 10 zile de la comunicare; nicio parte nu a formulat punct de vedere la raport.

Prin rezoluţia din 13 noiembrie 2023, s-a fixat termen pentru examinarea admisibilităţii recursului în completul de filtru la 21 noiembrie 2023.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului reţinută prin raport, urmează a anula recursul declarat de recurenta-pârâtă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Motivarea recursului presupune, pe de o parte, indicarea unuia sau unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanţa care a pronunţat hotărârea atacată şi-a fundamentat soluţia pronunţată.

Astfel, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi act normativ, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiează şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de legea procesual civilă, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului legal este sancţionată cu anularea recursului.

Soluţia impusă de legiuitor se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Aşadar, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar criticile de nelegalitate dezvoltate să fie, pe de o parte, susceptibile de a fi încadrate în cel puţin unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. iar, pe de altă parte, să fie susceptibile de analiză din partea instanţei de recurs.

Totodată, se cuvine a fi subliniat faptul că recursul, nefiind o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuie să îşi exprime nemulţumirea în tiparele fixate de lege, iar controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă sunt aduse critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi se arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ., aspectele astfel invocate să nu fi fost deja tranşate cu autoritate de lucru judecat într-un ciclu procesual anterior, ci să fie verificabile de către instanţa de recurs.

În speţă, se constată că, deşi autoarea recursului şi-a întemeiat demersul judiciar pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, invocarea acestuia este pur formală, neputând fi reţinută existenţa unei motivări propriu-zise a cererii de recurs, în sensul exigenţelor/cerinţelor prevăzute de dispoziţiile art. 483 alin. (3) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

În concret, deşi recurenta-pârâtă a invocat interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1856 C. civ. de către instanţa de apel, în rejudecare, în realitate, argumentele aduse în susţinerea acestei critici nu privesc considerentele deciziei pronunţate în apel, după rejudecare, ci reprezintă o reluare a considerentelor deciziei pronunţate în primul ciclu procesual, nr. 1762A/11.12.2020, de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Or, decizia instanţei de apel, din primul ciclu procesual, a fost casată, în totalitate, prin decizia nr. 607 din 15 martie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în recurs, în dosarul nr. x/2016. În realitate, prin critica formulată, recurenta a înţeles să combată un aspect de interpretare şi aplicare a legii care a fost deja tranşat cu autoritate de lucru judecat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi care nu mai poate face obiect de analiză în prezentul dosar. O atare critică, deşi formal vizează legalitatea interpretării art. 1856 C. civ., se caracterizează prin inutilitate procesuală, încât nu poate fi primită în sensul susţinut de recurentă deoarece ar afecta autoritatea de lucru judecat intervenită în dosar cu privire la acest aspect.

Aşadar, se impune a se reţine că, prin decizia de casare, a fost dezlegată chestiunea incidenţei şi interpretării dispoziţiilor art. 1856 C. civ. şi a principiului relativităţii efectelor contractului în cauză, problemele de drept astfel dezlegate fiind obligatorii atât pentru instanţa de apel, în rejudecare, potrivit dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ.

De asemenea, problemele de drept dezlegate prin decizia de casare se impun cu efect obligatoriu şi în faţa prezentei instanţe, care nu mai poate reanaliza problemele de drept în discuţie, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei asupra soluţiei pronunţate.

În ce priveşte restul criticilor, privind îndeplinirea cumulativă a condiţiilor pentru atragerea răspunderii beneficiarului pentru sumele datorate direct de către antreprenor persoanelor angajate, se constată că acestea privesc netemeinicia deciziei atacate, iar nu nelegalitatea acesteia, întrucât, fără a dezvolta o veritabilă critică de nelegalitate, autoarea recursului urmăreşte readministrarea probatoriului în vederea stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel, cu privire la existenţa unor sume datorate de beneficiar antreprenorului principal, ceea ce este incompatibil cu calea extraordinară de atac a recursului.

Critica ce vizează proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat, pe lângă faptul că reprezintă o chestiune de temeinicie şi nu de legalitate a hotărârii atacate, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la cel prevăzut de pct. 8 din C. proc. civ., este şi străină cauzei, de vreme ce prin decizia recurată, instanţa de apel, în rejudecare, a obligat recurenta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante suma de 10.845 RON cu titlu de cheltuieli de judecată solicitate prin cererea de chemare în judecată, suma reprezentând onorariul expertului, majorat conform încheierii din 20.01.2020 şi achitat, pe parcursul întregului litigiu nefiind formulată nicio cerere de acordare a onorariului de avocat pentru servicii de asistenţă juridică.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să permită, astfel, exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Reţinând că nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural, Înalta Curte constată incidentă sancţiunea nulităţii recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 489 alin. (2) şi art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. (fostă C.N.A.D.N.R.) împotriva deciziei nr. 128/2023 din 1 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. (fostă C.N.A.D.N.R.) împotriva deciziei nr. 128/2023 din 1 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 noiembrie 2023.