Crop sale-purchase contract declared inopposable to landowner; appeal annulled as inadmissible.

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, la 04.08.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L. şi C. S.R.L., a solicitat instanţei să dispună:

1. În principal, constatarea nulităţii absolute parţiale a Contractului de vânzare - cumpărare nr. x/10.01.2020, în ceea ce priveşte recolta înfiinţată pe terenurile proprietatea reclamantei, pentru cauză ilicită, în temeiul art. 1235 şi urm. C. civ.

În subsidiar, constatarea inopozabilităţii faţă de reclamantă a Contractului de vânzare - cumpărare nr. x/10.01.2020, în temeiul art. 1562 şi urm. C. civ.

2. Obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 451.387,22 RON, reprezentând prejudiciul înregistrat de reclamantă ca urmare a încheierii Contractului de vânzare - cumpărare nr. x/10.01.2020.

3. Cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1235 şi urm., art. 1562 şi urm., art. 1550, art. 1349, art. 1356, art. 2409 din C. civ. şi art. 304 din C. proc. civ.

Prin cererea precizatoare depusă la 19.08.2020, reclamanta a arătat că obiectul cererii vizează doar suprafaţă de 111.6188 ha, din totalul de 373 de ha care face obiectul contractului de vânzare, respectiv terenurile aflate în proprietatea acesteia, care au făcut obiectul contractelor de arendă încheiate cu arendaşul C. S.R.L., identificate în tabelul anexat cererii precizatoare.

Pârâta B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind netemeinică, întrucât starea de fapt de care se prevalează reclamanta nu este cea reală, dar şi nelegală, raportat la temeiurile legale invocate de reclamantă.

Pârâta C. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. D., a formulat întâmpinare, prin care a solicitat instanţei să dispună încetarea acţiunii împotriva sa, conform art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 121 din 08 martie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a dispus disjungerea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata sumei de 451.387,22 RON faţă de constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare - cumpărare şi constatarea inopozabilităţii acestuia, precum şi obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 451.387,22 RON.

A dispus încetarea acţiunii având ca obiect obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata sumei de 451.387,22 RON şi formarea unui nou dosar având ca obiect constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare - cumpărare x/10.01.2020 şi constatarea inopozabilităţii acestuia faţă de reclamantă şi obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 451.387,22 RON.

În urma disjungerii, cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei a II-a Civile a Tribunalului Timiş, la 14.03.2022, sub nr. x/2022.

Prin sentinţa civilă nr. 259/PI din 10 mai 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L. şi E. S.R.L. (fostă C. S.R.L.), prin lichidator judiciar C.I.I. D..

A luat act de faptul că pârâta B. S.R.L. va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelate şi rejudecând, să se dispună admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 285/A din 25 mai 2023, Curtea de Apel Timişoara, secţia de Insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B. S.R.L. şi E. S.R.L. (fostă C. S.R.L.), prin lichidator judiciar C.I.I. D., împotriva sentinţei civile nr. 259/PI/10.05.2022, pronunţate de Tribunalul Timiş, în dosarul nr. x/2022.

A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că:

A admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L. şi E. S.R.L. (fostă C. S.R.L.), prin lichidator judiciar C.I.I. D..

A declarat inopozabil faţă de reclamanta A. S.R.L. contractul de vânzare - cumpărare nr. x/10.01.2020, încheiat între pârâte, în ceea ce priveşte recolta înfiinţată pe terenurile proprietatea reclamantei.

A respins în rest acţiunea formulată.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.R.L. a formulat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei recurate, iar în rejudecare repingerea apelului formulat de intimata-reclamantă ca fiind netemeinic şi nelegal.

În considerarea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susţinut că argumentele determinante avute în vedere de instanţa de apel la stabilirea stării de fapt sunt nelegale în raport de dispoziţiile ar. 3271 coroborat cu art. 3292 C. proc. civ.

Detaliind, a învederat că, deşi dispoziţiile art. 277 alin. (2) C. proc. civ. instituie o "prezumţie relativă" cu privire la data întocmirii actului (contractului) sub semnătură privată, prezumţie care poate fi răsturnată prin proba contrarie, în cauză, nu a fost administrată o astfel de probă contrarie aptă să răstoarne prezumţia relativă, astfel că raţionamentul instanţei de apel s-a fundamentat pe aprecieri care nu au legătură cu probatoriul administrat.

În acest sens, sub un prim aspect, cu privire la cele menţionate în corespondenţa electronică din 16.01.2020 - prin care s-ar pretinde o recunoaştere a faptului că la acea dată B. nu era proprietara culturilor - a învederat că o astfel de recunoaştere, nici explicită dar nici implicită, nu există, instanţa de apel luând în considerare afirmaţiile intimatei fără a verifica susţinerile şi probele "contrare" ale societăţii, care dovedeau că nu exista o astfel de recunoaştere.

Astfel, a relatat că, atât în faţa primei instanţe cât şi în faţa instanţei de apel, a susţinut şi probat faptul că, la 16.01.2020, avocatul acesteia era plecat din ţară, fiind în concediu de odihnă (04-18.01.2020), astfel că răspunsul comunicat la e-mail nu reflectă starea de fapt reală, avocatul neavând cunoştinţă de faptul că, la 10.01.2020, B. a întocmit Contractul de vânzare - cumpărare nr. x/10.01.2020.

Pe cale de consecinţă, a susţinut că faptul prezumat de instanţa de apel nu există, starea de fapt reţinută în considerentele deciziei recurate neputând constitui o "mărturisire extrajudiciară" care să intre sub incidenţa dispoziţiile art. 350 alin. (1) C. proc. civ., pentru care judecătorul avea obligaţia să aplice regulile generale de probaţiune, respectiv să stabilească în mod fiabil motivele pentru care conţinutul e-mailului reprezenta indubitabil adevărul judiciar cunoscut de avocatul acesteia.

Sub un al doilea aspect, a învederat că instanţa de apel a coroborat această stare de fapt cu încheierea de către aceasta cu societatea C. S.R.L., la 21.01.2020, a contractului de ipotecă asupra culturilor de pe acelaşi teren, contract înscris în AEGRM la 23.01.2020, fără a înţelege cum anume s-ar corobora cele două stări de fapt, doar prin "ipoteza fraudei cu privire la data contractului x/10.01.2020"; a arătat că, atât la momentul 10.01.2020 cât şi ulterior, la 21.01.2020, atât B. cât şi intimata nu îşi cunoşteau în mod real poziţionarea terenurilor ci doar scriptic, B. apreciind ca o măsură de siguranţă suplimentară contractul de ipotecă, care nu ar fi produs efecte decât dacă partea interesată (debitoarea sau intimata) ar fi demonstrat că acele culturi ce au făcut obiectul contractului de vânzare - cumpărare erau pe alte terenuri decât cele din anexa la Contractul x/10.01.2020.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de control a făcut o interpretare greşită a normelor de drept material cu privire la preţul contractului x/10.01.2020.

Astfel, a susţinut că nu a existat şi nu s-a probat o intenţie a părţilor de a înlătura garanţiile intimatei (contractele de ipotecă pe culturi) prin Contractul de vânzare - cumpărare x/10.01.2020, în condiţiile în care intimata nu avea înscrise în AEGRM "Contracte de ipotecă mobiliară" ci "Contracte de arendă".

A precizat că părţile, intimata şi C. S.R.L., au convenit ca pentru fiecare an, până la 15.03., să încheie anexa care ar fi fost contractul de ipotecă or, pentru anul agricol 2019-2020 nu s-au încheiat astfel de contracte, culturile în discuţie nefiind cele pentru anul agricol 2018-2019, când au fost semnate contractele de arendă, ci culturile din anul 2019-2020.

În aceste condiţii, a considerat că erau aplicabile dispoziţiile art. 2387 coroborate cu cele ale art. 2388 din C. civ., respectiv cele ale art. 1246 alin. (1) C. civ., inexistenţa contractului de ipotecă mobiliară în forma cerută de lege fiind sancţionată cu nulitatea absolută.

Presupunând că în anul agricol 2018-2019 s-au constituit ipoteci, bunurile care au fost ipotecate fiind culese, fapt ce ducea la stingerea ipotecii, a arătat că următoarea ipotecă pentru bunurile din anul agricol 2019-2020 trebuia constituită pe aceste bunuri, în lipsa contractelor de ipotecă intimata neputând susţine că a avut un drept de ipotecă pe culturile aferente anului agricol 2019-2020.

A subliniat faptul că, în ipoteza în care ar fi avut un astfel de drept, acesta s-a stins "de drept", în temeiul art. 2393 alin. (1)-(2) C. civ., respectiv s-a strămutat asupra "preţului" la data la care B. a cumpărat aceste culturi; pe cale de consecinţă, intimata nu avea un drept de ipotecă legală care putea fi eludat prin încheierea de către B. cu debitorul C. S.R.L. a contractului de vânzare - cumpărare x/10.01.2020.

Cu privire la "preţul" la care au fost achiziţionate culturile agricole, autoarea recursului a învederat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material prevăzute la art. 1660 alin. (1)-(2) C. civ., în special a celor care stabiliesc că "preţul trebuie să fie serios", constatarea instanţei neavând niciun suport probatoriu în sensul că acesta ar fi sub preţul pieţii, astfel încât acest motiv să contribuie la declararea ca inopozabil a contractului.

De asemenea, a apreciat nelegale argumentele prezentate de instanţa de apel cu privire la "modalitatea plăţii preţului prin compensare" argumentând că nu poate constitui un motiv temeinic şi legal care să susţină intenţia de fraudă a părţilor şi/sau inopozabilitatea contractului faţă de un terţ, în condiţiile în care, potrivit art. 1616 C. civ., compensarea reprezină o modalitate de stingere reciprocă a creanţelor, pe cale de consecinţă, o "modalitate de plată", iar în cazul datoriilor reciproce "oprează de plin drept".

Din punctul de vedere al recurentei, compensarea nu poate susţine considerentele instanţei cu privire la "mărirea artificială a insolvabilităţii" societăţii C. S.R.L., în condiţiile în care aceasta, concomitent cu vânzarea culturilor, prin compensare, şi-a diminuat pasivul, neexistând o legătură între aceasta operaţiune legală şi intrarea debitoarei în procedura insolvenţei.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 483 alin. (1) coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante A. S.R.L. la 15, respectiv la 18 septembrie 2023, fără ca aceasta să uzeze de dreptul procesual de a depune întâmpinare.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte E. S.R.L. (fostă C. S.R.L.) la 18 septembrie 2023, fără ca aceasta să uzeze de dreptul procesual de a depune întâmpinare.

Prin rezoluţia din 23 octombrie 2023 s-a fixat termen de judecată la 21 noiembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., a luat în examinare, cu prioritate, excepţia nulităţii prezentei căi extraordinare de atac, urmând a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Motivarea recursului presupune, pe de o parte, indicarea unuia sau unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanţa care a pronunţat hotărârea atacată şi-a fundamentat soluţia pronunţată.

Astfel, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi act normativ, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiează şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de legea procesual civilă, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului legal este sancţionată cu anularea recursului.

Soluţia impusă de legiuitor se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Aşadar, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar criticile de nelegalitate dezvoltate să fie susceptibile de a fi încadrate în cel puţin unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se cuvine a fi subliniat faptul că recursul, nefiind o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuie să îşi exprime nemulţumirea în tiparele fixate de lege, iar controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă sunt aduse critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi se arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la interpretarea, neaplicarea sau aplicarea greşită a legii, care să se încadreze în motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ. şi care pot fi invocate în recurs.

În cauză, se constată că, deşi autoarea recursului şi-a întemeiat demersul judiciar pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., în realitate, invocarea acestora este pur formală, criticile de nelegalitate formulate neputând fi circumscrise motivelor de casare invocate, dar niciunui alt motiv de casare dintre cele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Astfel, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. prin care recurenta-pârâtă a invocat greşita aplicare a dispoziţiilor legale privind prezumţiile judiciare este invocat formal. Prezumţiile sunt consecinţele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut, astfel cum prevede art. 327 C. proc. civ., iar în cazul prezumţiilor lăsate la luminile şi înţelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins, aceste prezumţii putând fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori, conform art. 329 din acelaşi cod.

Recurenta-pârâtă a considerat că instanţa de apel a uzat de o prezumţie simplă cu încălcarea dispoziţiilor art. 329 C. proc. civ. însă, în dezvoltarea motivului de recurs, nu a indicat cerinţa legală pretins încălcată, ci s-a raportat la situaţia de fapt din care, în opinia acesteia, nu rezulta greutatea şi puterea de a naşte probabilitate faptului pretins, or analiza îndeplinirii acestei condiţii excedează controlului instanţei de recurs, întrucât se referă la temeinicia raţionamentului logico-judiciar.

Susţinerea recurentei-pârâte în sensul că instanta de apel ar fi dat prezumţiei simple caracter de prezumţie legală prin faptul că a arătat că nicio probă contrară acestei prezumţii nu a fost administrată nu poate fi reţinută. Astfel, prezumţiile sunt considerate mijloace de dovadă cu privire la existenţa unui fapt necunoscut, pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut, dată fiind legătura de conexitate dintre cele două fapte. În cazul prezumţiilor simple (judiciare), deplasarea obiectului probei de la faptul de dovedit la fapte conexe cu acesta se face de către judecător, care are deplina libertate de apreciere asupra puterii doveditoare, iar în cazul prezumţiilor legale, deplasarea obiectului probei se face de către legiuitor, cel care, prin normele edictate, stabileşte şi puterea doveditoare a prezumţiilor.

În cauză, instanţa de apel a considerat ca fiind dovedite faptele conexe, şi anume, faptul că prin corespondenţa electronică din 16.01.2020, pârâta B. S.R.L. i-a recunoscut reclamantei A. S.R.L. că dreptul de proprietate asupra culturilor nu îi aparţine, ci aparţine pârâtei C. S.R.L. (recunoaşterea având valoarea unei mărturisiri extrajudiciare), respectiv că între cele două pârâte şi asupra culturilor de pe aceleaşi terenuri, la 21.01.2020, s-a încheiat un contract de ipotecă ce a fost înscris în AEGRM la 23.01.2023, dobândind rang inferior contractului de ipotecă încheiat între reclamantă şi pârâta C. S.R.L. şi, pe baza aprecierii expuse în raţionamentul său logico-judiciar, a considerat că apare lipsit de orice logică ca pârâta B. S.R.L. să fi primit în garanţie o recoltă asupra căreia deţinea deja dreptul de proprietate fiind, aşadar, răsturnată prezumţia privind data încheierii contractului de vânzare - cumpărare nr. x perfectat între cele două pârâte, acest contract nefiind încheiat la data specificată în cuprinsul său, 10.01.2020, ci ulterior momentului încheierii contractului de ipotecă între aceleaşi părţi, deci ulterior datei de 21.01.2020.

Se observă că recurenta-pârâtă, prin criticile circumscrise acesui motiv de casare, a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată cu referire la modul de stabilire a situaţiei de fapt reţinută în cauză.

Prin urmare, argumentul recurentei-pârâte în sensul că, proba contrarie aptă să răstoarne prezumţia relativă nu a fost administrată în cauză, nu poate fi reţinut întrucât acesta nu vizează încălcarea normelor de procedură, ci aprecierea probelor prin care s-a statuat că a fost răsturnată prezumţia instituită de dispoziţiile art. 277 alin. (3) C. proc. civ.

De altfel, principalul argument al recurentei îl reprezintă chiar nereţinerea de către instanţa de apel a unei alte stări de fapt, pe baza probelor administrate în cauză, recurenta opinând că din coroborarea probelor administrate ar fi trebuit dedusă o altă stare de fapt decât cea reţinută de către instanţa de apel.

Se observă, aşadar, că ceea ce urmăreşte recurenta-pârâtă este o reevaluare judiciară a probelor administrate în cauză din perspectiva apărărilor invocate în faţa instanţelor devolutive, în special a celor ce fac dovada faptului că la 16.01.2020, data purtării corespondenţei electronice, avocatul său nu se afla în România şi nu avea cunoştinţă despre încheierea între cele două pârâte a contractului de vânzare - cumpărare a cărui inopozabilitate este în discuţie, respectiv faptul că nu s-au produs probe contrare care să susţină faptul că avocatul avea cunoştinţă de încheierea contractului.

Cu alte cuvinte, criticile formulate reprezintă o reluare a argumentelor prezentate în faţa instanţelor de fond, fie interpretări personale ale recurentei cu privire la anumite elemente de fapt sau probe administrate.

Or, de vreme ce recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei-pârâte cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului, Înalta Curte constată că această critică nu se circumscrie cazului de casare prev. de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ. care are în vedere aspecte de nelegalitate procedurală, respectiv când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În ce priveşte celelalte critici, subsumate motivului de casare prevăzute de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ce presupune încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material, se constată că deşi s-au indicat normele de drept material pretins a fi fost nesocotite/încălcate de instanţa de apel - art. 2387, art. 2388, art. 2393 alin. (1) - (2), art. 1246 alin. (1), art. 1660 alin. (1) - (2), art. 1616 din C. civ. - recurenta nu arată în ce anume constă pretinsa aplicare greşită a dispoziţiilor de drept material de către instanţa de apel, în ce anume s-a materializat aceasta în cadrul hotărârii recurate şi nici nu a arătat care era, în viziunea sa, modalitatea corectă în care instanţa de control era ţinută să aplice în mod corect prevederile de drept material invocate.

Analizând punctual fiecare apărare în parte se observă că argumentele invocate de către recurenta-pârâtă vizează:

- faptul că nu a existat şi nu s-a probat o intenţei a părţilor de a înlătura garanţiile intimatei-reclamante prin contractul de vânzare - cumpărare;

- lipsa argumentelor pentru care preţul din contractul de vânzare - cumpărare a fost calificat ca fiind neserios, astfel încât acest motiv să contribuie la declararea ca inopozabil a contractului încheiat între cele două pârâte;

- faptul că plata preţului prin compensare nu poate constitui un motiv temeinic şi legal care să susţină intenţia de fraudă a părţilor şi/sau inopozabilitatea contractului, respectiv că operaţiunea legală a compensării nu poate susţine considerentele privind mărirea artificială a insolvabilităţii pârâtei C. S.R.L., în condiţiile în care aceasta şi-a diminuat pasivul prin compensare).

Toate aceste argumente nu susţin motivul de casare invocat, nefiind veritabile critici de legalitate aduse deciziei recurate, ci aspecte de fapt cărora recurenta le acordă alte valenţe decât instanţa de apel, împrejurări de fapt cu privire la care recurenta susţine o altă versiune decât ceea ce a reţinut în fapt instanţa de apel din probatoriul administrat.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţa are obligaţia de a verifica dacă motivele invocate se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că susţinerile recurentei-pârâte prezentate drept motive de recurs nu conţin critici în sens propriu asupra hotărârii recurate, care să vizeze în mod special considerentele deciziei, aşa cum, de altfel, este şi firesc într-o cale de atac, cu atât mai mult în calea de atac a recursului în care instanţa examinează exclusiv conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ., fiind obligatoriu ca autorul acestuia să îşi exprime nemulţumirea în condiţiile stabilite de lege.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 489 alin. (2) şi art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 285/A din 25 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia de Insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 285/A din 25 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia de Insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 noiembrie 2023.