RCA insurance delay penalties accruing from expiration of statutory response period rather than final judgment date

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 24.09.2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A., B. şi C., prin reprezentant legal mama B., în contradictoriu cu pârâta D. S.A. şi intervenientul forţat E., au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:

1. obligarea pârâtei la plata daunelor materiale şi morale, pentru prejudiciul încercat prin decesul victimei F., astfel:

- pentru A., soţul victimei decedate - suma de 500.000 RON, cu titlu de daune morale, precum şi suma de 17.812,26 RON cu titlu de daune materiale;

- pentru B., fiica victimei decedate - suma de 500.000 RON, cu titlu de daune morale;

- pentru C., nepoata victimei decedate - suma de 400.000 RON, cu titlu de daune morale;

2. obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în procent de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere începând cu 21.05.2018, conform dispoziţiilor art. 20 alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie, şi până la plata efectivă a sumelor menţionate în cerere.

Reclamanţii au solicitat să se ia act, în cuprinsul hotărârii, că înţeleg să solicite cheltuieli de judecată pe cale separată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1381, art. 1390, art. 1391 C. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 49 şi următoarele din Legea nr. 136/1995, prin raportare la dispoziţiile art. 24 şi art. 26 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, dar şi la prevederile Deciziei Comisiei Europene privind aplicarea Directivei 103/2009 a Consiliului privind controlul asigurărilor de răspundere civilă auto.

Pârâta D. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat instanţei, în principal să respingă cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă; într-un prim subsidiar, să dispună suspendarea cauzei până la soluţionarea în primă instanţă a procesului penal; într-un al doilea subsidiar, să respingă cererea de chemare în judecată ca netemeinică.

La termenul de judecată din 9.05.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, reţinând că reclamanţii nu s-au constituit părţi civile în cadrul dosarului penal, astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii din 05.02.2019, pronunţată de Judecătoria Galaţi în dosarul nr. x/2018. Totodată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., a dispus suspendarea cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului penal nr. x/2018 aflat pe rolul Judecătoriei Galaţi.

Ulterior, la termenul din 28.11.2019, instanţa a admis cererea reclamanţilor de repunere pe rol a cauzei, reţinând că dosarul penal nr. x/2018 a fost soluţionat definitiv.

Prin sentinţa civilă nr. 1088/2020 din 9 iulie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea privind reclamanţii A., B. şi C. prin reprezentant legal mama B., în contradictoriu cu pârâta D. S.A. şi intervenientul E..

A obligat pârâta să plătească reclamantului A. suma de 17.812,26 RON cu titlu de daune materiale şi suma de 500.000 RON cu titlu de daune morale, precum şi penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data achitării efective a acestei sume.

A obligat pârâta să plătească reclamantei B. suma de 500.000 RON cu titlu de daune morale, precum şi penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data achitării efective a acestei sume.

A obligat pârâta să plătească reclamantei C. suma de 400.000 RON cu titlu de daune morale, precum şi penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data achitării efective a acestei sume.

Totodată, instanţa a luat act că reclamanţii îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel principal pârâta D. S.A. prin care a solicitat admiterea apelului şi, în principal schimbarea sentinţei în totalitate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată iar, în subsidiar schimbarea sentinţei în parte, în sensul reducerii daunelor morale acordate reclamanţilor.

Împotriva aceleiaşi sentinţe, reclamanţii au formulat apel incident, prin care au solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei apelate şi obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă la 11.01.2021, sub nr. x/2018.

Prin decizia civilă nr. 1661 din 8 octombrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul incident formulat de reclamanţii A., B. şi C. prin reprezentant legal B., împotriva sentinţei civile nr. 1088/09.07.2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018 în contradictoriu cu intimatul - intervenient E., ca nefondat.

A admis apelul formulat de pârâta D. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe civile pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A obligat pârâta să plătească reclamantului A. suma de 250.000 RON cu titlu de daune morale, reclamantei B. suma de 200.000 RON cu titlu de daune morale şi reclamantei C. suma de 50.000 RON cu titlu de daune morale.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

A admis în parte cererea de cheltuieli de judecată şi a obligat intimaţii, în solidar şi în cote egale, la plata sumei de 5000 RON cheltuieli de judecată în apel către apelanta-pârâtă.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanţii A., B. şi C. prin reprezentant legal B. au formulat recurs, prin care au solicitat casarea în parte a deciziei recurate şi reţinerea cauzei spre rejudecare în limitele motivelor de recurs invocate, iar, pe cale de consecinţă, obligarea intimatei-pârâte la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu 21.05.2018.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2018, la 06.01.2022, şi repartizat aleatoriu, spre soluţionare completului nr. 5.

În motivare, după o scurtă prezentare a situaţiei de fapt, recurenţii au susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Printr-o primă critică, autorii recursului au susţinut că instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016.

Detaliind, au arătat că, la 19.05.2018, au formulat o cerere de despăgubire în baza O.U.G nr. 54 din 14 septembrie 2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie, prin care au solicitat despăgubiri civile pentru prejudiciul suferit în urma accidentului. Astfel, au învederat că, încă din momentul depunerii cererii de despăgubire, asigurătorul a fost pus în întârziere cu sumele indicate de reclamanţi cu titlu de despăgubiri civile.

Prin urmare, recurenţii au apreciat că asigurătorul avea obligaţia ca, în termen de 30 de zile, fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asigurătorului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea R.C.A., iar prejudiciul a fost cuantificat, fie să notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.

Au evidenţiat recurenţii că până la data formulării recursului, nu au primit răspuns cu privire la cererea de despăgubire depusă, aflându-se, astfel, în situaţia neîndeplinirii obligaţiilor stipulate de art. 20 din Norma citată anterior.

Prin urmare, au solicitat a se constata că, în cauză, sunt pe deplin incidente dispoziţiile legale antemenţionate, reclamanţii având dreptul la penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, având în vedere că au depus cererea de despăgubire, împreună cu toate documentele justificative, la 19.05.2018, fără a primi un răspuns la respectiva cerere.

Cu privire la caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei, au precizat că acesta există şi, cu toate că nu a fost determinat cuantumul despăgubirilor la data depunerii cererii de despăgubire, acesta era determinabil, putând fi stabilit pe baza documentelor justificative ataşate cererii de despăgubire. Astfel, în opinia recurenţilor, hotărârea ce urmează a se pronunţa în prezenta cauză va avea un efect declarativ de drepturi, şi nu unul constitutiv de drepturi.

Printr-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de nelegalitate, prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii au susţinut că decizia recurată a fost dată cu aplicarea şi interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 20 alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 54/2016, cu privire la acordarea penalităţilor de întârziere.

Astfel, după redarea dispoziţiilor legale precitate, au susţinut că instanţa de prim control judiciar a interpretat în mod eronat prevederile legale, neluând în seamă şi teza I a articolului mai sus precizat, ci doar teza a II-a, potrivit căreia asigurătorul este obligat la plata penalităţilor de întârziere de la momentul primirii unei hotărâri judecătoreşti definitive.

În continuare, recurenţii au redat anumite considerente din decizia recurată apreciate ca fiind relevante, pentru ca apoi să susţină că cele reţinute de instanţa de apel sunt în contradicţie cu dispoziţiile legale care prevăd că asigurătorul RCA este obligat la plata penalităţilor de întârziere şi în situaţia în care acesta nu îşi îndeplineşte obligaţia de a răspunde în termenul prevăzut de lege la cererea de despăgubire, aşa cum se întâmplă şi în prezenta cauză.

S-a mai arătat şi faptul că instanţa de control, nu numai că a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale prevăzute de art. 20 alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 54/2016, ci pur şi simplu le-a ignorat, scopul acestor prevederi fiind acela de a determina asigurătorii de a da curs solicitărilor persoanelor vătămate, în termen.

În încheiere, recurenţii au solicitat admiterea recursului formulat, casarea în parte a deciziei recurate, cu menţiunea că vor solicita acordarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 7 februarie 2022, intimata-pârâtă D. S.A., a depus, cu respectarea termenului legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

La 23 februarie 2022, recurenţii-reclamanţi au formulat, în termen legal, răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea ca nefondate a tuturor apărărilor formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinare şi admiterea cererii de recurs, astfel cum a fost formulată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin acesta constatându-se că au fost formulate critici de nelegalitate, susceptibile de a fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (4) C. proc. civ., raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost analizat în completul de filtru, iar prin încheierea din 21 februarie 2023 s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, cu menţiunea că au dreptul de a depune un punct de vedere la raport în 10 zile de la comunicare; nicio parte nu şi-a prezentat punctul de vedere.

Prin rezoluţia din 29 martie 2023, s-a fixat termen pentru examinarea admisibilităţii recursului în completul de filtru, la 25 aprilie 2023.

Prin încheierea completului de filtru din 25 aprilie 2023 s-a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-pârâţi, stabilindu-se termen de judecată la 20 iunie 2023, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul de judecată din 20 iunie 2023, instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la 27 iunie 2023.

La termenul din 27 iunie 2023, constatând că aspectul litigios disputat în cauză face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, instanţa supremă fiind chemată să statueze dacă "în cazul nerespectării termenului de 30 de zile reglementat de art. 2l alin. (1) şi (2) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, asigurătorul datorează penalităţi de 0,2 % pe zi de întârziere?" şi apreciind că este necesară punerea în discuţia părţilor oportunitatea suspendării judecării recursului în raport de dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea dosarului nr. x/2023 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, intanţa a dispus repunerea cauzei pe rol, fixând termen de judecată la 26 septembrie 2023, cu citarea părţilor.

La acest termen, instanţa, după punerea în discuţia părţilor a oportunităţii amânării cauzei pentru un termen ulterior soluţionării dosarului având ca obiect recursul în interesul legii care priveşte aspectul litigios dedus judecăţii, şi a acordului exprimat de intimata-pârâtă, prin avocat, a amânat judecata cauzei la 21 noiembrie 2023.

Analizând recursul declarat de recurenţii-reclamanţi prin prisma motivelor invocate şi a apărărilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenţii-reclamanţi au criticat decizia pronunţată de instanţa de apel în privinţa soluţiei de respingere a apelului incident formulat de aceştia, din perspectiva motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Examinând motivul de recurs invocat, se constată întemeiate criticile circumscrise acestui motiv de recurs.

Astfel, autorii recursului au invocat greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016 susţinând că dispoziţiile legale sunt pe deplin încidente cauzei, aceştia având dreptul la penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi întârziere, întrucât au depus cererea de despăgubire, împreună cu toate documentele justificative, la 19.05.2018, fără însă a primi un răspuns din partea pârâtei, precum şi faptul că instanţa de prim control judiciar a interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 20 alin. (4) şi (5) din acelaşi act normativ, neanalizând şi teza I a alin. (4) al art. 20, ci doar teza a II-a, reţinând că asigurătorul este obligat la plata penalităţilor de întârziere de la momentul primirii hotărârii judecătoreşti defintive.

Din examinarea considerentelor care au stat la baza adoptării deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a apreciat corectă hotărârea pronunţată de prima instanţă, respectiv faptul că plata penalităţilor de întârziere solicitate se cuvin a fi acordate de la data rămânerii definitive a hotărârii, reţinând, totodată, că pârâta a făcut dovada înaintării unei oferte de despăgubire însă reclamanţii nu au acceptat această modalitate alternativă de soluţionare a litigiului, situaţie în care a arătat că existenţa, întinderea şi cuantificarea prejudiciului va fi stabilit de instanţa de judecată. A mai reţinut instanţa de prim control judiciar că, până la pronunţatea unei hotărâri judecătoreşti definitive care să stabilească un anumit cuantum al daunelor materiale şi morale, acestea nu au caracter cert, lichid şi exigibil pentru a fi purtătoare de penalităţi, astfel că momentul de la care pot curge penalităţile solicitate este reprezentat de data rămânerii definitive a hotărârii.

Procedând astfel, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Instanţa de recurs reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie, în vigoare la data producerii accidentului, 07.03.2017:

"(1) În termen de 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire de către asigurat ori de către partea prejudiciată, dar nu mai târziu de 3 luni de la data avizării daunei, asigurătorul RCA este obligat:

a) fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat;

b) fie să notifice părţii prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.

(2) Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii.

(...)

(4) Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la împlinirea termenului de 30 de zile prevăzut la alin. (1) sub condiţia depunerii documentelor necesare stabilirii răspunderii şi cuantificării prejudiciului sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entităţii de soluţionare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească; documentele care stau la baza cererii de despăgubire sunt stabilite prin reglementări ale A.S.F.

(5) Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte integral obligaţiile în termenul prevăzut la alin. (4) sau dacă diminuează nejustificat despăgubirea ori întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de suma neachitată. Plata penalităţilor se face odată cu plata despăgubirii.".

Procedura avizării de daună se caracterizează prin soluţionarea pretenţiilor de despăgubire în absenţa unui litigiu judiciar, printr-o procedură voluntară, amiabilă urmată de asigurător după sesizarea sa de către persoana vătămată.

În acest sens, în temeiul dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 54/2016, persoana prejudiciată în urma accidentului produs prin intermediul unui vehicul asigurat are dreptul să înainteze cererea de despăgubire către asigurătorul RCA, iar acestuia din urmă, în temeiul art. 20 din acelaşi act normativ, îi revine obligaţia de a soluţiona cererea în termenul prevăzut de lege şi, ulterior, de a efectua plata despăgubirilor înăuntrul unui termen stabilit, de asemenea, în mod imperativ de legiuitor.

Din analiza prevederilor precitate, rezultă că asigurătorul RCA are la dispoziţie un termen de soluţionare a cererii de despăgubire de 30 de zile, ce începe să curgă de la data înaintării cererii de despăgubire, el neputând depăşi termenul de 3 luni de la data avizării daunei. De asemenea, în cazul în care asigurătorul nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire şi motivele respingerii, scadenţa intervine la 30 de zile de la data depunerii cererii de despăgubire.

Totodată, neîndeplinirea obligaţiilor sus-arătate în termenele stabilite de lege sau îndeplinirea lor defectuoasă, inclusiv diminuarea nejustificată a despăgubirilor, se sancţionează cu penalităţi de 0,2% pe fiecare zi de întârziere, calculate la nivelul sumei de despăgubire sau la diferenţa de sumă neachitată.

Plecând de la aceste consideraţii, se observă că, legiuitorul, prin reglementarea posibilităţii de acordare a penalităţilor, a urmărit să sancţioneze conduita pasivă a asigurătorului în cazuri expres reglementate, iar în cauză, se constată că sunt îndeplinite condiţiile ca intimata-pârâtă, asigurătorul RCA, să fie obligată la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi întârziere.

Astfel, se constată că, recurenţii-reclamanţi au adresat intimatei-pârâtei, asigurătorul RCA, la 19.05.2018, o cerere de despăgubire, la care au ataşat documente justificative prin care au solicitat acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a producerii accidentului de circulaţie din 07.03.2017 soldat cu decesul numitei F., iar aceasta a primit cererea de despăgubire la 21.05.2018 (conform înscrisului aflat la dosar Tribunal).

Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă, recurenţii-reclamanţi au precizat că asigurătorul RCA a răspuns cererii de despăgubire la 06.12.2019, după 1 an şi 7 luni de la data introducerii cererii, prin înaintarea unei oferte de despăgubire, iar prin concluziile scrise, aceiaşi autori au învederat că, la 13.10.2021, intimata-pârâtă a efectuat plata sumelor stabilite cu titlu de despăgubire.

În acest context factual, instanţa reţine că intimata-pârâtă, asigurătorul RCA, nu şi-a îndeplinit obligaţia instituită de legiuitor, de analiză şi răspuns, în termenul defipt de lege, astfel încât devin incidente dispoziţiile legale precitate, ceea ce determină obligarea acesteia la plata penalităţilor de 0,2% pe fiecare zi de întârziere.

Astfel, sub acest aspect, criticile recurenţilor-reclamanţi sunt întemeiate, deoarece instanţa de apel a concluzionat fără o analiză atentă a dispoziţiilor legale incidente şi fără a avea în vedere faptul că oferta de despăgubire a fost înaintată de către asigurătorul RCA în timpul litigiului pendinte, cu depăşirea termenului stabilit de legiuitor, şi a reţinut în mod greşit că penalităţile de întârziere datorate de asigurător se calculează de la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care se va stabili cuantumul despăgubirilor.

Reţinerea în acest fel a dispoziţiilor art. 20 alin. (4) teza a Ii-a din O.U.G. nr. 54/2016, în ceea ce priveşte momentul de la care se calculează penalităţile de întârziere este criticabilă întrucât reclamanţii au invocat atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin apelul incident declarat împotriva sentinţei pronunţate în primă instanţă, incidenţa tezei I a textului legal precitat şi nu a celei de-a doua teze.

Potrivit tezei I a textului legal evocat, despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maxim 10 zile de la împlinirea termenului de 30 de zile prevăzut la alin. (1) sub condiţia depunerii documentelor necesare stabilirii răspunderii şi cuantificării prejudiciului, sau, teza a II-a, de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă (...).

Înalta Curte constată că reclamanţii au invocat aplicabilitatea tezei I a art. 20 alin. (4), cu consecinţa calculării penalităţilor de întârziere pentru neplata despăgubirilor de la data primirii cererii de despăgubire de către asigurător, 21.05.2018, astfel cum rezultă din cererea de apel incident şi cererea de chemare în judecată .

Or, aşa cum rezultă din motivarea deciziei recurate, instanţa de apel a stabilit că momentul de la care pot curge penalităţile solicitate este constituit de data rămânerii definitive a hotărârii, fără însă a motiva înlăturarea susţinerilor recurenţilor-reclamanţi privind incidenţa tezei I a art. 20 alin. (4), respectiv momentul de la care curg penalităţile de întârziere, data indicată fiind 21.05.2018 şi, ca o consecinţă a acestei înlăturări, aplicarea tezei a II-a a articolului care stabileşte că penalităţile de întârziere se calculează de la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a stabilit cuantumul daunelor.

Clarificarea aplicării uneia sau alteia dintre cele două teze, reglementate de art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016, cu precizarea opţiunii reclamanţilor de a solicita aceste penalităţi de întârziere de la 21.05.2018, este esenţială în cauza de faţă, tocmai pentru judecata apelului, în privinţa motivului de apel privind momentul de la care se calculează penalităţile de întârziere datorate de asigurătorul RCA.

Susţinerile contradictorii ale părţilor referitoare la acest moment trebuiau analizate în fapt şi în drept de către instanţa de prim control judiciar prin decizia recurată, ale cărei considerente nu cuprind argumente care să explice motivele care au stat la baza stabilirii incidenţei tezei a II-a a art. 20 alin. (4) şi înlăturarea implicită a tezei I a aceluiaşi text, teză invocată de reclamanţi. În acelaşi sens, instanţa de apel nu a răspuns susţinerilor privind nedepunerea ofertei în termenul defipt de legiuitor motivat de existenţa unui dosar de urmărire penală în curs de soluţionare, nefiind stabilită, aşadar, persoana responsabilă de producerea accidentului şi cuantumul daunelor, toate acestea fiind de natură a contura premisele aplicării uneia sau alteia dintre cele două teze.

Instanţa supremă reţine că legiuitorul a reglementat sancţiunea plăţii de penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, diferit, după cum persoana păgubită alege calea soluţionării amiabile, prin declanşarea unor demersuri nelitigioase, constând în solicitarea către asigurător a daunelor, sau calea judiciară prin formularea în mod direct a unei cereri de chemare în judecată, la instanţa competentă, fără încercarea de soluţionare amiabilă anterior litigiului, situaţie în care aprecierea culpei asigurătorului pentru neplata despăgubirilor şi, pe cale de consecinţă, naşterea dreptului persoanei păgubite la obligarea de penalităţi se face în mod diferit.

Or, în cauză, aşa cum au susţinut recurenţii-reclamanţi, atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin apelul incident, respectiv prin calea extraordinară de atac a recursului, aceştia au efectuat demersuri anterior litigiului pentru soluţionarea amiabilă a cererii de despăgubire adresată asigurătorului RCA, acesta înaintându-le o oferta de despăgubire la mai bine de 1 an şi 7 luni de la data introducerii cererii, aspect pe care instanţa de apel l-a ignorat, omisiune ce echivalează cu lipsa motivării sub aspectul momentului de la care se calculează penalităţile de întârziere.

Înalta Curte învederează şi considerentele Deciziei nr. 18 din 23 octombrie 2023, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 1097 din 06 decembrie 2023, potrivit cărora "(. . . . . . . . . .) după sesizarea instanţei de judecată, formularea unei oferte de despăgubire de către asigurător nu mai asigură atingerea finalităţii normelor supuse interpretării, şi anume aceea de soluţionare a pretenţiilor de despăgubire pe cale amiabilă.".

Prin această decizie s-a stabilit că, "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 21 alin. (1), (2) şi (5) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul nerespectării termenului de 30 de zile reglementat de art. 21 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, penalităţile de 0,2% pe zi de întârziere curg de la expirarea celor 30 de zile în care asigurătorul trebuia să răspundă cererii părţii solicitante.".

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reţinut că "neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 21 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 132/2017 conduce la exigibilitatea obligaţiei de despăgubire cuvenite, în conformitate cu art. 21 alin. (2) al aceluiaşi articol. Această situaţie se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, când asigurătorul RCA ‹‹întârzie achitarea despăgubirii››, ceea ce atrage obligarea acestuia la plata penalităţilor de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenite sau la diferenţa de sumă neachitată, începând cu expirarea celor 30 de zile în care asigurătorul trebuia să răspundă cererii părţii solicitante.".

De asemenea, prin decizia menţionată, la paragraful 85 s-a reţinut că "Soluţia adoptată de legiuitor cu privire la penalităţile datorate de asigurător în cazul neîndeplinirii obligaţiilor de soluţionare a cererii de despăgubire în termen de 30 de zile de la data înregistrării acesteia este similară cu cea din actele normative abrogate. În concret, prin dispoziţiile art. 20 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016, ca şi prin prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, neîndeplinirea corespunzătoare sau în termenele defipte de lege a obligaţiilor ce îi revin asigurătorului RCA învestit cu o cerere de despăgubire formulată de persoana prejudiciată sau de asigurat este sancţionată prin stabilirea unor daune-interese moratorii evaluate legal, respectiv penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenite sau la diferenţa de sumă neachitată.".

Prin urmare, atât timp cât problema de drept dezlegată prin această decizie dată în interesul legii este de actualitate şi se regăseşte în speţa dedusă judecăţii, dezlegările date prin această decizie au caracter obligatoriu, în considerarea dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., în măsura în care există similitudine între starea de fapt reţinută în cauză şi conţinutul normelor de drept incidente.

În raport de toate considerentele reţinute, este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât în mod nelegal instanţa de apel a stabilit că momentul de la care se calculează penalităţile de întârziere solicitate este data rămânerii definitive a hotărârii, cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 20 alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 54/2016.

De aceea, în rejudecare, instanţa de apel va avea în vedere considerentele Deciziei nr. 18 din 23 octombrie 2023, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 1097 din 06 decembrie 2023 şi, în funcţie de susţinerile părţilor şi a înscrisurilor depuse de aceştia, la stabilirea momentului de la care curg penalităţile de întârziere, va aprecia şi cu privire la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 20 alin. (5) lit. c), respectiv art. 27 alin. (4) din Norma A.S.F. nr. 39/2016.

În temeiul art. 496 alin. (2) şi art. 497 C. proc. civ., urmează a admite recursul, cu consecinţa casării în parte a deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre o nouă judecată a apelului incident formulat de recurenţii-reclamanţi B., C., prin reprezentant legal B., şi A., aceleiaşi instanţe de apel.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B., C., prin reprezentant legal B., şi A. împotriva deciziei civile nr. 1661 din 8 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe a apelului incident formulat de reclamanţii B., C., prin reprezentant legal B., şi A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 noiembrie 2023.