Contractual liability action for damages: annulment of cassation appeal due to failure to frame factual arguments on statute of limitations start date as legal grounds

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 18.05.2021, sub nr. x/2021, reclamantul FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.A., obligarea acesteia la plata sumei de 205.757,86 RON, cu titlu de daune-interese; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 3715 lit. b) din C. proc. civ. din 1865 şi art. 970 din C. civ. din 1864.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul a solicitat respingerea excepţiei de prescripţie invocată de pârâtă.

Prin sentinţa civilă nr. 2884 din 23 noiembrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea formulată de reclamantul FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN având ca obiect obligarea pârâtei A. S.A. la plata de daune-interese, ca urmare a prescripţiei dreptului material la acţiune.

A respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

A luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul, solicitând modificarea în tot a hotărârii şi admiterea cererii chemare în judecată, aşa cum a fost formulată, precum şi obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1093A din 05 iulie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul declarat de apelantul-reclamant FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN, împotriva sentinţei civile nr. 2884/23.11.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.A., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamantul FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN a formulat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudcare, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În considerarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 970, art. 977 şi art. 982 din C. civ. din 1864, art. 2523 şi art. 2524 din C. civ. din 2009.

După prezentarea situaţiei de fapt şi a parcursului litigios, în dezvoltarea motivului de recurs invocat, autorul căii de atac, evocând dispoziţiile art. 2517 şi art. 2532 din C. civ. din 2009 şi cele ale art. 9.5 din Convenţia cadru - plafon de garantare nr. 122/30.08.2010, a susţinut că, deşi instanţa de apel a reţinut corect drept temei juridic aplicabil prescripţiei art. 2523 din C. civ. din 2009, aplicarea acestuia situaţiei de fapt a fost făcută cu nerespectarea obligaţiilor părţilor, astfel cum acestea rezultă din Capitolul 9 al Convenţiei şi prevederile art. 969-970 din C. civ. din 1864.

În acest context, a arătat că, în mod eronat şi în lipsa oricărui suport probator s-a reţinut că data de la care ar fi trebuit să cunoască prejudiciul era data închiderii procedurii insolvenţei societăţii beneficiare, respectiv 25.06.2015.

În argumentare, sub un prim aspect, a menţionat că închiderea procedurii insolvenţei beneficiarului B. S.R.L., prin sentinţa nr. 1402/25.06.2015, pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2012, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1553/R-COM/23.09.2015, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, nu putea să reprezinte momentul de la care acesta trebuia să aibă cunoştinţă despre încetarea procedurii de executare silită, începută în dosarul nr. x/2012.

A învederat că, nicio clauză contractuală nu prevede ca predarea de către bancă a titlurilor executorii să se facă după radierea debitorului principal şi nici că, la acel moment, recurentul este îndreptăţit să iniţieze propria procedură de recuperare, instanţa fiind obligată să aplice întocmai înţelegerea părţilor şi să nu fie un creator de drepturi şi obligaţii.

Sub un al doilea aspect, a subliniat că acesta a avut cunoştinţă despre renunţarea băncii în a relua executarea silită împotriva garanţilor abia la 27.08.2019, când aceasta i-a comunicat, prin e-mail, faptul că prin Procesul-verbal încheiat la 31.07.2013 de către BEJ C. în dosarul execuţional nr. x/2012, executarea silită a încetat conform art. 3715 lit. b) din C. proc. civ. din 1865, respectiv faptul că, în urma epuizării măsurilor de recuperare, în anul 2016, aceasta a şters din evidenţele sale creanţa. A punctat că procesul-verbal de închidere a dosarului execuţional a fost comunicat exclusiv băncii.

Prin urmare, a susţinut că raţionamentul instanţei de control conform căruia închiderea procedurii insolvenţei beneficiarului ar fi momentul de la care începe să curgă prescripţia este lipsit de suport legal şi contradictoriu, întrucât, pe de o parte, a reţinut că recurentul ar fi avut cunoştinţă despre încetarea executării silite, deşi din conţinutul procesului-verbal rezulta contrariul, iar pe de altă parte, a arătat că procesul-verbal nu demonstrează renunţarea intimatei-pârâte la executarea silită. De aceea, nu se poate susţine că din anul 2013 aceasta ar fi cunoscut intenţia băncii de a nu relua executarea silită.

Din punctul de vedere al autorului căii de atac, în raport cu prevederile art. 4052 din C. proc. civ. din 1865, banca era în drept să reia executarea silită împotriva debitorilor fidejusori în termen de 3 ani de la data închiderii procedurii insolvenţei beneficiarului B. S.R.L., respectiv până cel târziu la 23.09.2018, în caz contrar, fiind obligată, potrivit dispoziţiilor art. 9.5. din Convenţia nr. 122/2010, să-i predea originalul titlurilor executorii - contractul de credit şi contractele de garanţie accesorii - pentru a-şi putea fructifica dreptul de recuperare a creanţei.

Or, banca, contrar a ceea ce s-a obligat şi a cerinţelor bunei-credinţe, a renunţat la executarea creanţei în anul 2016, ştergând creanţa din evidenţele sale, fără a-i preda titlurile executorii şi fără a-l înştiinţa despre această decizie.

A mai invocat cele statuate prin considerentele 85 şi 87 ale Deciziei RIL nr. 22/2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

În fine, a precizat că acesta a avut o conduită diligentă, însă nu a avut acces la informaţii până în anul 2019, când banca i-a comunicat despre ştergerea creanţei din evidenţe şi despre încetarea executării silite în dosarul nr. x/2012, concluzionând că data de început a curgerii termenului de prescripţie este 27.08.2019, acţiunea fiind, astfel, înregistrată în termen.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 483 coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 970, art. 977 şi art. 982 din C. civ. din 1864, art. 2523 şi art. 2524 din C. civ. din 2009.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei recurate.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-reclamant a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă ca neîntemeiate.

Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a luat în examinare, cu prioritate, excepţia nulităţii prezentei căi extraordinare de atac, urmând a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Motivarea recursului presupune, pe de o parte, indicarea unuia sau unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanţa care a pronunţat hotărârea atacată şi-a fundamentat soluţia pronunţată.

Astfel, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi act normativ, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiează şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de legea procesual civilă, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului legal este sancţionată cu anularea recursului.

Soluţia impusă de legiuitor se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Aşadar, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar criticile de nelegalitate dezvoltate să fie susceptibile de a fi încadrate în cel puţin unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se cuvine a fi subliniat faptul că recursul, nefiind o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuie să îşi exprime nemulţumirea în tiparele fixate de lege, iar controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă sunt aduse critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi se arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speţă, se constată că, deşi autorul recursului şi-a întemeiat demersul judiciar pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, invocarea acestuia este pur formală, neputând fi reţinută existenţa unei motivări propriu-zise a cererii de recurs, în sensul exigenţelor/cerinţelor prevăzute de dispoziţiile art. 483 alin. (3) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

În concret, deşi recurentul-reclamant a invocat aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 970, art. 977 şi 982 din C. civ. din 1864, privind buna-credinţă în executarea contractelor, interpretarea acestora după intenţia comună a părţilor contractante iar nu după sensul literal al termenilor, respectiv interpretarea clauzelor convenţiilor unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg, precum şi a celor înscrise în art. 2523 şi art. 2524 din C. civ. din 2009, privind începutul prescripţiei extinctive, respectiv dreptul la acţiunea în executarea obligaţiilor de a da sau de a face, aceasta nu a arătat în ce anume constă pretinsa aplicare greşită, în ce anume s-a materializat aceasta în cadrul deciziei recurate şi nici nu a precizat care era, în viziunea sa, modalitatea în care instanţa de apel era ţinută să aplice în mod corect prevederile invocate.

Or, enunţarea unor norme de drept trebuie făcută într-o manieră aplicată, arătându-se în concret modalitatea eronată în care instanţa de apel a înţeles să le interpreteze, dar şi modalitatea considerată de recurent ca fiind cea corectă, toate acestea materializându-se în critici de nelegalitate, apte de a fi încadrate în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că autorul recursului critică decizia recurată din perspectiva stării de fapt, respectiv a momentului de la care instanţele de fond au stabilit că a început să curgă termenul de prescripţie pentru formularea acţiunii în răspundere contractuală.

Astfel, recurentul-reclamant încearcă să demonstreze în recurs că momentul care marchează începutul termenului de prescripţie coincide cu data comunicării de către intimata-pârâtă a e-mailului din 27.08.2019, acesta reprezentând momentul la care ar fi luat cunoştinţă despre ştergerea creanţei din evidenţele băncii, survenită în anul 2016, şi despre încetarea executării silite în dosarul execuţional nr. x/2012 al BEJ C..

Instanţa supremă reţine că momentul de la care s-a născut dreptul la acţiune a fost determinat de instanţa de apel în urma aprecierii probelor aflate la dosarul cauzei, stabilirea datei de la care a început să curgă termenul de prescripţie vizând o chestiune de fapt, câştigată cauzei, ce nu mai poate fi examinată în cadrul căii extraordinare de atac a recursului.

Faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, este evident că argumentele de acest fel nu pot face obiectul analizei, chiar dacă, formal, acestea au fost întemeiate pe dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cât priveşte criticile referitoare la faptul că raţionamentul instanţei de control este lipsit de suport legal şi contradictoriu, întrucât a reţinut, pe de o parte, că acesta ar fi avut cunoştinţă despre încetarea procedurii executării ce a făcut obiectul dosarului execuţional nr. x/2013 al BEJ C., deşi din conţinutul procesului-verbal ar rezulta contrariul, iar pe de altă parte, a reţinut că procesul-verbal nu demonstrează renunţarea intimatei-pârâte la executarea silită, nu pot fi însuşite de Înalta Curte.

Motivarea contradictorie presupune ca hotărârea să cuprindă în considerentele sale constatări de fapt distincte şi antagonice care fac imposibilă aplicarea textelor de lege reţinute şi, pe cale de consecinţă, exercitarea de către instanţa de recurs a controlului în ceea ce priveşte aplicarea legii. O astfel de situaţie se întâlneşte atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele netemeinicia sau atunci când se reţine caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc.

Or, instanţa de control, în urma analizării motivelor de apel invocate de reclamant, a constatat că sunt neîntemeiate şi a respins apelul, aspect ce se regăseşte şi în dispozitivul deciziei atacate, astfel că nu se poate reţine faptul că raţionamentul instanţei ar fi lipsit de suport legal şi contradictoriu, criticile vizând exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată.

Prin urmare, susţinerile recurentului-reclamant prezentate drept motive de recurs nu conţin critici în sens propriu asupra deciziei recurate, care să vizeze în mod special considerentele deciziei, aşa cum, de altfel, este şi firesc într-o cale de atac, cu atât mai mult în calea de atac a recursului în care instanţa examinează exclusiv conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ., fiind obligatoriu ca autorul acestuia să îşi exprime nemulţumirea în condiţiile stabilite de lege.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţa are obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurentă se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să permită, astfel, exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 489 alin. (2) şi art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, va anula recursul declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 1093A din 5 iulie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 1093A din 5 iulie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 noiembrie 2023.