Consumer withdraws recourse; appellate ruling on loan fee terms becomes final

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 30 iunie 2014, pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, secţia Civilă, sub nr. x/2014, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. (fostă D.), solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună constatarea nulităţii absolute a clauzelor abuzive din Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/16.06.2008, prevăzute la art. 4.3., privind posibilitatea discreţionară a pârâtei de a modifica nivelul dobânzii şi la art. 5.1. lit. c), referitoare la plata comisionului de administrare lunar de 0,15%, care a fost achitat de reclamanţi începând cu scadenţa a 13-a.

În subsidiar, au solicitat obligarea pârâtei la refacerea graficului privind comisionul de administrare, suma reprezentând acest comision fiind în cuantum total de 213,13 CHF, plătibili în 336 tranşe lunare egale, pe toată perioada derulării contractului, respectiv suma de 0,63 CHF lunar.

În urma constatării nulităţii absolute a clauzei abuzive de la art. 5.1. lit. c) din contract, cu efect retroactiv, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei de 11.411,46 CHF, reprezentând comision de administrare, achitat pentru perioada 27.07.2009-25.03.2014, actualizat cu dobânda din contract, precum şi cu sumele ce vor fi achitate în continuare cu titlu de comision, până la restituirea efectivă.

În subsidiar, reclamanţii au solicitat restituirea sumei achitate în plus, cu titlu de comision, în aceleaşi condiţii şi cu aceeaşi dobândă, în cazul stabilirii că suma reprezentând comisionul de administrare este în cuantum total de 213,13 CHF.

Totodată, reclamanţii au mai solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzelor abuzive inserate la art. 5.1. lit. d), privind comisionul de rambursare anticipată, şi la art. 5.2., privind posibilitatea acordată discreţionar pârâtei de revizuire a cuantumului comisioanelor pe parcursul derulării creditului "în funcţie de politica sa de creditare", modificarea clauzelor inserate la art. 6.2. ca urmare a constatării nulităţii absolute a clauzelor abuzive de la art. 4.3. şi 5.2. din contract, şi la art. 6.6. ca urmare a constatării nulităţii absolute a clauzei abuzive de la art. 5.1. lit. d) din contractul de credit şi constatarea nulităţii absolute a clauzelor abuzive inserate la art. 8.6., referitoare la posibilitatea acordată discreţionar pârâtei de modificare unilaterală a clauzelor "privind valoarea ratelor de credit şi rata dobânzii curente", la art. 8.14. şi 8.15., privind renunţarea la beneficiul termenului de către reclamanţi şi posibilitatea acordată discreţionar pârâtei de a constata "cazul de culpă" şi a trece la executarea silită, precum şi la art. 8.3. din Condiţiile generale de creditare, privind posibilitatea acordată discreţionar pârâtei de a declara creditul scadent şi de a avea posibilitatea aplicării prevederilor art. 4.1. din Condiţii, precum şi dreptul discreţionar al acesteia de a declara scadent creditul dacă "constată că situaţia financiară a împrumutatului nu mai asigură condiţiile de rambursare a creditului.".

În drept, reclamanţii au invocat prevederile Legii nr. 193/2000, Legii nr. 190/1999 şi Legii nr. 296/2004.

Prin sentinţa civilă nr. 963 din 22 ianuarie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, fiind înregistrată pe rolul secţiei a VI-a Civile a acestei instanţe, la 6 martie 2015, sub nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 2420/2015 din 11 mai 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C. (fostă D.) şi a respins acţiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Tototdată, a obligat reclamanţii la plata sumei de 4.381,27 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanţii au declarat apel, solicitând anularea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Prin decizia nr. 843 din 20 mai 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul reclamanţilor, a anulat în parte hotărârea atacată şi a trimis cauza primei instanţe pentru continuarea judecăţii. Totodată, a menţinut soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect pretenţii achitate anterior datei de 5 decembrie 2011.

În rejudecare, reclamanţii au depus, la 7 octombrie 2016, cerere precizatoare, prin care au arătat că înţeleg să se judece cu pârâtele D., C. şi C.

În conformitate cu dispoziţiile deciziei civile nr. 843 din 20 mai 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, cu jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a instanţelor române şi a C.J.U.E., în materie, reclamanţii au arătat că petitul cererii de chemare în judecată va fi următorul:

1. Constatarea nulităţii absolute a clauzei abuzive prevăzute la art. 4.3. din Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/16.06.2008, privind posibilitatea acordată discreţionar pârâtelor de a modifica nivelul dobânzii.

2. Constatarea nulităţii absolute a clauzei abuzive inserate la art. 5.1. lit. c) din contract privind "comisionului de administrare lunar", în cuantum de 0,15%, ce a fost achitat de reclamanţi începând cu scadenţa a 13-a.

În subsidiar, au solicitat obligarea pârâtelor la refacerea graficului cu privire la comisionul de administrare, suma reprezentând acest comision fiind în cuantum total de 213,13 CHF, plătibili în 336 tranşe lunare egale, pe toată perioada derulării contractului, respectiv suma de 0,63 CHF lunar.

3. În urma constatării nulităţii absolute a clauzei abuzive de la art. 5.1. lit. c) din contract, cu efect retroactiv, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 17.266,55 CHF, reprezentând comision de administrare achitat pentru perioada 27.07.2009-25.09.2016 şi la plata comisionului efectiv încasat de fiecare dintre acestea, până în prezent, astfel cum rezultă din decizia civilă nr. 843 din 20 mai 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, respectiv suma de 5.572,41 CHF de către pârâta C. pentru perioada 27.09.2009-31.03.2009 şi 11.694,14 CHF de către pârâta C. aferent perioadei 31.03.2009-25.09.2016, cu menţiunea că pârâta D. nu a încasat comision până la cedarea contractului, în echivalentul în RON la data plăţii.

De asemenea, sumele respective fiind purtătoare ale aceleiaşi dobânzi pe care pârâtele au încasat-o pentru creditul acordat în această perioadă, s-a solicitat restituirea sumelor actualizate cu această dobândă, precum şi cu sumele ce vor fi achitate în continuare cu titlu de comision, până la restituirea efectivă, urmând să fie stabilit cuantumul exact printr-o expertiză contabilă.

În subsidiar, reclamanţii au solicitat restituirea sumei achitate în plus cu titlu de comision, în aceleaşi condiţii şi cu aceeaşi dobândă, în cazul în care suma reprezentând comisionul de administrare este în cuantum total de 213,13 CHF.

4. Constatarea nulităţii absolute a clauzei abuzive inserate la art. 5.1. lit. d) din contract privind plata comisionului de rambursare anticipată.

5. Constatarea nulităţii absolute a clauzei abuzive inserate la art. 5.2. din contract privind posibilitatea acordată discreţionar pârâtelor de revizuire a cuantumului comisioanelor pe parcursul derulării creditului "în funcţie de politica sa de creditare".

6. Constatarea nulităţii absolute a clauzei abuzive inserate la art. 8.6. din contract referitor la posibilitatea acordată discreţionar pârâtelor de modificare unilaterală a clauzelor "privind valoarea ratelor de credit şi rata dobânzii curente".

7. Constatarea nulităţii absolute a clauzelor abuzive inserate la art. 8.14. şi 8.15. din contract privind renunţarea la beneficiul termenului şi posibilitatea acordată discreţionar pârâtelor de a constata "cazul de culpă" şi a trece la executarea silită, în condiţiile arătate în articole.

8. Constatarea nulităţii absolute a clauzei abuzive inserate la art. 8.3. din Condiţiile generale de creditare privind posibilitatea acordată discreţionar pârâtelor de a declara creditul scadent şi de a avea posibilitatea să aplice sau nu prevederile art. 4.1. din Condiţii, precum şi dreptul discreţionar al acestora de a declara scadent creditul dacă "constată că situaţia financiară a împrumutatului nu mai asigură condiţiile de rambursare a creditului".

De asemenea, reclamanţii au mai solicitat obligarea pârâtelor să achite sumele în continuare cu titlu de comision până la restituirea efectivă şi ca toate sumele la care vor fi obligate pârâtele, prin hotărârea care va fi pronunţată, să fie convertite în echivalent RON, la data plăţii.

Prin sentinţa civilă nr. 2381 din 19 iunie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată, fiind constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 5.1. lit. c) şi d) şi art. 5.2. din contract.

A obligat pârâtele să restituie reclamanţilor sumele percepute cu titlu de comision de administrare şi dobânda aferentă, astfel: C.: 5.956,14 CHF, debit, şi 343,62 CHF, dobândă, în RON, la cursul BNR din ziua plăţii, C.: 11.860,12 CHF, debit, şi 2.561,33 CHF, dobândă, în RON, la cursul BNR din ziua plăţii, precum şi la plata dobânzii până la achitarea integrală a debitului.

A respins în rest cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 4.000 RON, cheltuieli de judecată (3.000 RON reprezentând onorariu avocat şi 1.000 RON, onorariu expert).

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel pârâtele D., C. şi C., solicitând schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute de art. 5.1. lit. c) şi d) şi art. 5.2. din Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/16.06.2008; cu cheltuieli de judecată.

Împotriva aceleiaşi hotărâri, reclamanţii A. şi B. au formulat apel incident, prin care au solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2018.

Prin decizia civilă nr. 1398A din 27 iunie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul pârâtelor şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 5.1. lit. c), reprezentând comision de administrare. Totodată, a respins, ca nefondat, apelul incident formulat de reclamanţi.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs reclamanţii, iar prin decizia nr. 1162 din 25 iunie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis calea extraordinară de atac formulată, a casat în parte decizia recurată şi a trimis cauza pentru rejudecarea apelului pârâtelor, în privinţa clauzei prevăzute de art. 5.1. lit. c) din contractul de credit. A menţinut celelalte dispoziţii.

În esenţă, în considerentele deciziei de casare s-a reţinut că instanţa de apel, în analiza clauzei privind comisionul de administrare, a aplicat greşit normele de drept material, respectiv dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi nu a luat în considerare jurisprudenţa C.J.U.E. Prin urmare, instanţa de apel trebuia să analizeze clauza privind comisionul de administrare prin prisma prevederilor Legii nr. 193/2000 şi a jurisprudenţei C.J.U.E., şi nu din perspectiva O.U.G. nr. 50/2010 ale cărei dispoziţii nu erau aplicabile contractului încheiat între părţi. De asemenea, s-a reţinut faptul că, întrucât legislaţia ulterioară prevede posibilitatea perceperii unui astfel de comision nu înseamnă că acesta nu trebuie să respecte exigenţele Legii nr. 193/2000 şi ale jurisprudenţei C.J.U.E.

Prin decizia civilă nr. 1689 din 2 decembrie 2020, pronunţată în rejudecare, în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul pârâtelor împotriva sentinţei civile nr. 2381 din 19 iunie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins capetele de cerere referitoare la constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei prevăzute la art. 5.1. lit. c), referitoare la comisionul de administrare lunar, din Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/16.06.2008, la restituirea sumelor achitate cu acest titlu şi la plata dobânzii aferente, ca neîntemeiate.

A respins cererea reclamanţilor de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de expert, ca neîntemeiată. A obligat reclamanţii la plata către pârâta C. (România) S.A. a sumei de 5.218,02 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în căile de atac. A respins cererea intimaţilor-reclamanţi de obligare a apelantelor-pârâte la plata cheltuilelilor de judecată efectuate în apel, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii, la 25 aprilie 2021, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., prin care au solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Prin decizia nr. 541 din 8 martie 2022, pronunţată în dosar nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziei civile nr. 1689 din 2 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care casat-o şi a trimis cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte a reţinut, în esenţă, că instanţa de apel a dedus conţinutul clauzei privind comisionul de administrare din modul de executare a clauzelor contractuale, stabilind că procentul de 0,15% se aplică la soldul creditului, fără însă a analiza modul de formulare a clauzei la data încheierii contractului, aspect relevant în constatarea caracterului abuziv al clauzei contestate.

De asemenea, a reţinut că instanţa de apel nu a reţinut chestiunile de drept dezlegate prin jurisprudenţa C.J.U.E. reţinute de Înalta Curte în prima decizie de casare, precum şi că, în ceea ce priveşte clauza înscrisă la art. 5.1. lit. c) din contractul de credit, prin care s-a stabilit un comision de administrare lunar de 0,15%, plătibil începând cu scadenţa a 13-a, instanţa de apel a efectuat o dezlegare greşită din perspectiva dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi a jurisprudenţei relevante a C.J.U.E.

Aşadar, pentru a stabili caracterul clar şi inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare, instanţa de apel trebuia să constate dacă este definit acest tip de comision şi dacă, din redactarea art. 5.1. lit. c) din contractul de credit, rezultă fără niciun dubiu cuantumul comisionului contestat şi metoda de calcul a acestuia. Totodată, instanţa de apel, în continuarea raţionamentului, trebuia să analizeze dacă clauza contestată a produs în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor prin raportare la momentul încheierii contractului de credit.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 11 iulie 2022, sub nr. x/2018.

Prin decizia civilă nr. 1339 din 03 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelantele-pârâte D., C. şi C. (România) S.A, împotriva sentinţei civile nr. 2381/19.06.2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B..

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins capetele de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei prevăzute la art. 5.1. lit. c) din Contractul de credit nr. x/16.06.2008, la restituirea sumelor achitate cu acest titlu şi la plata dobânzii legale, ca neîntemeiate.

A obligat intimaţii-reclamanţi la plata către apelanta-pârâtă C. S.A. a sumei de 5.218,02 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, la 21.11.2022, reclamanţii au formulat recurs, prin care au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2018, la 24 noiembrie 2022, şi repartizat aleatoriu, spre soluţionare completului nr. 5.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., prin nesocotirea deciziilor nr. 1162/25.06.2020 şi nr. 541/08.03.2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în ciclurile procesuale anterioare.

În opinia recurenţilor, ultimele două decizii pronunţate în apel au elemente asemănătoare şi au fost infirmate de două ori prin deciziile de casare.

Au susţinut că, prin decizia recurată, nr. 1339/2022, instanţa de apel a ignorat cele constatate de instanţa supremă fără echivoc în deciziile de casare, precum şi faptul că menţiunile din contractul de credit nu au fost exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil. În plus, ar fi interpretat greşit dispoziţiile Legii nr. 193/2000.

În concret, după redarea considerentului instanţei de apel prin care s-a reţinut că "această clauză privind comisionul de administrare, precum şi graficul de rambursare, care trebuie avute în vedere împreună, sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil, nu doar din punct de vedere gramatical, ci şi din punct de vedere al conţinutului", recurenţii-reclamanţi au învederat că se încalcă dezlegarea dată prin ultima decizie de casare, prin care s-a stabilit că dispoziţiile privind comisionul de administrare trebuie să fie clare, iar claritatea acestora se apreciază doar prin conţinutul clauzei respective, iar nu prin coroborare cu graficul de rambrusare şi cu interpretarea judecătorului.

Au arătat că, în realitate, nici din coroborarea cu graficul de rambursare nu s-ar putea înţelege nimic legat de comisionul de administrare, graficul neavând explicaţii care puteau fi înţelese de o persoană fără o specializare în domeniul financiar-bancar.

Autorii recursului au mai susţinut că reţinerea limbajului clar şi inteligibil al clauzei şi a serviciilor prestate sunt contrare deciziilor de casare, prin care s-a reţinut faptul că, "în realitate, în contractul încheiat de părţi, comisionul de administrare este stabilit ca fiind lunar de 0,15%, fără să se precizeze asupra cărei baze de calcul se aplică acest procent, Înalta Curte apreciază că nu instanţa trebuie să stabilească considerentele pentru care banca a perceput comisioanele, ci aceste considerente trebuie să rezulte clar din clauzele contractului si nu din deducţiile părţilor sau ale judecătorului", respectiv faptul că prin aceeaşi decizie, instanţa supremă ar fi stabilit că nu rezultă în niciun fel din contract care este motivul pentru care este perceput acest comision şi care este contraprestaţia băncii pentru încasarea unei sume atât de mare de bani.

Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii au apreciat că decizia este pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material prevăzute de art. 4 alin. (1), (2) şi (6) din Legea nr. 193/2000 şi cu încălcarea art. 15 din Legea nr. 190/1999 şi art. 75 şi 78 din Legea nr. 296/2004, în forma în vigoare la data încheierii contractului.

Au arătat că toate aceste aspecte au fost clar şi definitiv dezlegate prin cele două decizii pronunţate în recurs.

Totodată, au subliniat că instanţa de apel a reţinut că nu este abuzivă clauza contractuală referitoare la comisionul de administrare, fără o motivare expresă pe acest aspect, ci doar a enumerat diverse activităţi care nu se regăsesc în contractul de credit, apreciind că sunt motive pentru încasarea şi cuantumul comisionului de administrare.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, faptul că dispoziţiile clauzei contestate au putut fi cunoscute la momentul încheierii contractului nu este suficient pentru a înlătura lipsa negocierii, în condiţiile în care nu au avut posibilitatea de a influenta conţinutul respectivei clauze, putând doar să refuze încheierea contractului. De altfel, arată că Înalta Curte ar fi reţinut că acesta este un contract de adeziune, iar nu unul negociat.

În raport de dispoziţiile art. 4 alin. (1) teza II din Legea nr. 193/2000, au subliniat că, în cauză, nu se poate reţine că interesele lor legitime au fost luate în considerare, în condiţiile în care aceştia se află într-o poziţie de inferioritate faţă de profesionist, atât în ce priveşte puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, în condiţiile unui contract de adeziune.

Referitor la condiţia bunei credinţe, au susţinut că este evident că banca nu a acţionat corect şi echitabil, aceasta neţinând cont de interesele legitime ale recurenţilor în condiţiile perceperii unui comision exorbitant, iar pretinsele activităţi care urmau a fi desfăşurate de bancă nu au fost descrise în cuprinsul clauzei care prevede comisionul de administrare.

Sub acest aspect, au solicitat să se constate că, în fapt, comisionul de administrare este perceput pentru punerea la dispoziţie a creditului, fără a exista precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii acestui comision ori destinaţiei acestuia.

În opinia autorilor recursului, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a încălcat prevederile art. 75 şi art. 78 din Legea nr. 296/2004, clauza privind comisionul de administrare nefiind exprimată într-un limbaj uşor inteligibil. În continuare, au mai arătat că un procent consistent din dobândă îl reprezintă comisionul de administrare, mărind artificial costul efectiv al creditului.

Potrivit recurenţilor-reclamanţi, faptul că acest comision este denumit "de administrare" şi că ar fi fost menţinut de O.U.G. nr. 50/2010 nu are nicio relevanţă, atât timp cât acesta nu acoperă costurile reale ale creditorului şi este introdus în contract cu unicul scop de a eluda anumite prevederi legale şi de a creşte artificial dobânda.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

La 19 decembrie 2022, recurenţii-reclamanţi au depus la dosar, semnată olograf, o cerere de renunţare la judecata căii de atac a recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 1339 din 03 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pronunţate în dosarul nr. x/2018.

Cererea de renunţare a fost comunicată intimatelor-pârâte, acestea înaintând la dosar precizări, prin care au arătat că sunt de acord cu cererea de renunţare formulată de recurenţii-reclamanţi şi au solicitat admiterea acesteia.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin acesta constatându-se că recurenţii au invocat critici de nelegalitate succeptibile de a fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (4) C. proc. civ., raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost analizat în completul de filtru, iar prin încheierea din 09 mai 2023 s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, cu menţiunea că au dreptul de a depune un punct de vedere la raport în 10 zile de la comunicare; nicio parte nu a formulat punct de vedere.

Prin rezoluţia din 26 iunie 2023, s-a fixat termen pentru examinarea admisibilităţii recursului în completul de filtru, la 26 septembrie 2023.

Prin încheierea completului de filtru din 26 septembrie 2023 s-a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi şi s-a dispus prorogarea discutării cererii de renunţare la judecata recursului formulată de aceştia, în şedinţa publică la 21 noiembrie 2023.

La 13 noiembrie 2023, recurenţii-reclamanţi, prin avocat, au depus la dosar cererea de renunţare la judecata recursului, prin înscris autentic.

Examinând cu prioritate cererea de renunţare la judecata căii de atac a recursului formulată de recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin declaraţia de renunţare la calea de atac a recursului, autentificată cu nr. x din 26 octombrie 2023 de Biroul Individual Notarial E., recurenţii-reclamanţi au arătat că înţeleg să renunţe la judecata căii de atac a recursului formulat împotriva deciziei nr. 1339 din 03 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

Cu privire la manifestarea de voinţă a recurenţilor-reclamanţi, în sensul renunţării la calea de atac a recursului, Înalta Curte reţine că procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, în conţinutul căruia intră şi dreptul părţilor de a face acte procedurale de dispoziţie, care sunt acte de voinţă ale acestora cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii sau la mijloacele procedurale prin care se pot recunoaşte ori stabili aceste drepturi.

Principiul disponibilităţii, specific procesului civil, este consacrat de art. 9, precum şi de art. 22 alin. (6) C. proc. civ. şi constă în faptul că părţile pot determina nu numai existenţa procesului, respectiv declanşarea acestuia, ci au şi libertatea de a-i pune capăt.

Aşadar, principiul disponibilităţii cuprinde şi posibilitatea părţilor de a efectua acte de dispoziţie, precum desistarea (renunţarea), achiesarea şi tranzacţia judiciară.

Potrivit dispoziţiilor art. 404 alin. (2) C. proc. civ., "Renunţarea se poate face şi ulterior pronunţării, chiar şi după declararea căii de atac, prin prezentarea părţii înaintea preşedintelui instanţei sau a persoanei desemnate de acesta ori, după caz, prin înscris autentic care se va depune la grefa instanţei, atât timp cât dosarul nu a fost înaintat la instanţa competentă, dispoziţiile alin. (1) aplicându-se în mod corespunzător.".

Din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor legale precitate rezultă că achiesarea la hotărârea atacată poate avea loc şi ulterior exercitării căii de atac, după trimiterea dosarului instanţei superioare, în cursul judecării căii de atac titularul acesteia putând oricând să se desisteze de continuarea judecăţii în calea de atac, ordinară sau extraordinară, caz în care se va face aplicarea art. 463 C. proc. civ., întrucât partea înţelege să-şi retragă calea de atac.

Cererea recurenţilor-reclamanţi de renunţare la judecata căii extraordinare de atac a recursului, astfel cum este formulată, reprezintă o achiesare la hotărârea atacată, în sensul avut în vedere de legiuitor prin art. 463 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia, "Achiesarea la hotărâre reprezintă renunţarea unei părţi la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluţii din respectiva hotărâre.".

Aşadar, manifestarea de voinţă a recurenţilor-reclamanţi privind renunţarea la judecata căii extraordinare de atac a recursului, în sensul achiesării la decizia nr. 1339 din 03 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, reprezintă un act de dispoziţie al acestora, care nu este supus cenzurii instanţei.

Se reţine, totodată, că cererea de renunţare a fost făcută de recurenţii-reclamanţi cu respectarea cerinţelor impuse de art. 406 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., declaraţia de renunţare îmbrăcând forma înscrisului autentic emis de Biroul Individual Notarial E. şi autentificat sub nr. x din 26 octombrie 2023.

Dat fiind faptul că cererea de renunţare la judecata căii de atac a recursului, astfel cum a fost formulată, se înscrie în limitele disponibilităţii procesului civil, a actelor de dispoziţie permise părţilor pe parcursul judecării unei cauze, având în vedere, deopotrivă, şi stadiul în care se află procesul, Înalta Curte, în temeiul art. 463 C. proc. civ., va lua act de renunţarea la judecata recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 1339 din 03 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

Având în vedere dispoziţiile legale evocate precum şi manifestarea expresă de voinţă a recurenţilor-reclamanţi, care îmbracă forma prevăzută de legiuitor, în temeiul art. 463 alin. (1), raportat la art. 464 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să ia act de renunţarea la judecata recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 1339 din 03 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de cererea formulată de recurenţii-reclamanţi A. şi B., de renunţare la calea de atac a recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 1339 din 3 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 noiembrie 2023.