Extraordinary appeal dismissed as unfounded; material-error claim deemed disguised re-litigation of merits.

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2023

Asupra contestaţiei în anulare, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin decizia nr. 1464/09.08.2022, Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale a respins contestaţia în anulare formulată de către contestatorul A. împotriva deciziei civile nr. 1166/17.06.2022, pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2020.

Împotriva deciziei nr. 1464/09.08.2022, A. a formulat contestaţie în anulare, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale sub nr. x/2022, în cadrul căruia a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, a Legii nr. 49/2010 şi a art. 508 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea din 18.01.2023, Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate.

Pentru a dispune astfel, curtea de apel a reţinut, raportat la cerinţele art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, că art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii a fost declarat neconstituţional prin decizia nr. 387/05.06.2018 a Curţii Constituţionale a României. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 49/2010, a reţinut că nu este posibilă sesizarea Curţii Constituţionale cu un control a posteriori de constituţionalitate a unui întreg act normativ, aşa încât a apreciat că cererea formulată nu îndeplineşte condiţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, fiind inadmisibilă. În final, curtea de apel a reţinut că art. 508 alin. (1) C. proc. civ. nu are legătură cu criticile formulate de contestator, care a urmărit clarificarea termenului de 1 an în care poate fi atacată hotărârea definitivă, fără a indica însă dispoziţiile art. 506 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează acest termen, astfel că a considerat că nici această cerere de sesizare a instanţei de contencios constituţional nu îndeplineşte condiţiile legale de admisibilitate.

Împotriva acestei încheieri, A. a declarat recurs.

Prin decizia nr. 927 din 26 aprilie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului şi, totodată, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 18.01.2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2022.

În fundamentarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut, în privinţa excepţiei nulităţii recursului, că soluţionarea căii de atac presupune numai verificarea legalităţii dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, prin prisma condiţiilor prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, iar recurentul a formulat critici prin care a urmărit să demonstreze că excepţia de neconstituţionalitate invocată îndeplineşte cerinţele de admisibilitate impuse de lege şi că cererea de sesizare, pe care a formulat-o în faţa instanţei anterioare, a fost nelegal respinsă.

Pe fondul recursului, instanţa supremă a constatat, cu privire la art. 56 alin. (1) lit. c) teza I din Legea nr. 53/2003, că, în mod judicios, curtea de apel a reţinut că această dispoziţie legală nu poate face obiectul controlului de constituţionalitate, nefiind îndeplinită condiţia impusă de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, întrucât a fost declarată neconstituţională prin decizia nr. 387/05.06.2018 a Curţii Constituţionale.

Înalta Curte a constatat că lipseşte cerinţa existenţei unei legături a prevederilor Legii nr. 49/2010, contestate, cu procesul în care a fost invocată excepţia, întrucât, la data pronunţării asupra recursului, contestaţia în anulare împotriva deciziei nr. 1464/09.08.2022 era deja soluţionată, prin decizia nr. 100/01.02.2023, fiind respinsă ca tardivă.

A mai reţinut instanţa de recurs că, în aceste condiţii, nu poate fi identificată vreo legătură între soluţia dată în contestaţia în anulare şi cea pe care ar fi pronunţat-o Curtea Constituţională, întrucât dispoziţiile a căror neconstituţionalitate a fost invocată vizează chestiuni care ţin de judecata în fond a litigiului, etapă procesuală finalizată. Ca atare, normele contestate nu au fost şi nici nu ar fi putut fi efectiv aplicabile în calea extraordinară de atac, iar prefigurarea unei soluţii eventual favorabile în controlul de constituţionalitate nu creează premisele aplicării lor directe în stadiul procesual actual al dosarului.

Reţinând, aşadar, că dispoziţiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, prevăd că neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor de admisibilitate atrage respingerea cererii de sesizare şi că în cauză s-a reţinut în mod corect neîndeplinirea acestor cerinţe, instanţa de recurs a constatat că, în mod legal, curtea de apel a stabilit că nu se impune sesizarea instanţei de contencios constituţional.

Împotriva acestei decizii, recurentul A. a depus contestaţie în anulare, fără a indica, în mod expres, vreunul din motivele căii extraordinare de atac formulate.

În esenţă, în opinia contestatorului, s-a arătat, în cuprinsul căii extraordinare de atac formulate, că judecătorii instanţei supreme nu înţeleg materia litigiilor de muncă, respectiv art. 56 din Legea nr. 53/2003 şi Decizia CCR 387/2018, nu înţeleg efectele legale şi constituţionale ale acesteia, respectiv faptul că nu abrogă prevederile declarate condiţionat constituţionale.

Soarta prevederilor art. 56 Alin. 1 Lit. c din Legea nr. 53/20003 este decisă de legiuitor, care legal poate să elimine obiecţiile CCR din legislaţia verificată de vicii de neconstituţionalitate, aşa cum prevede art. 28 Alin. 3 din Legea nr. 47/1992.

Astfel, legiuitorul a introdus alin. (3) la art. 56 din Legea nr. 53/2003, aşa cum a cerut Decizia CCR 387/2018, şi pe cale de consecinţă art. 56 din Legea nr. 53/2003 este constituţional necondiţionat, nu este suspendat şi nu este abrogat de art. 147 alin. (1) din Constituţie.

Judecătorii instanţei supreme erau şi sunt obligaţi să verifice conţinutul textului de lege actualizat şi aplicabil conflictului de muncă din data de 06.08.2020 (vezi Decizia Angajatorului nr. 16819/2020 din data de 06.08.2020).

Judecătorii nu au verificat efectiv şi responsabil dosarul nr. x/2022, aşa cum prevede art. 14 alin. (4), art. 22 alin. (2) şi alin. (4) coroborat cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., au abuzat nelegal şi neconstituţional de dreptul de a decide, drept condiţionat constituţional limitat la aplicarea imparţială şi obiectivă a legii.

Aceştia încurcă şi amestecă situaţii legale diferite, încurcă şi ignoră textul de lege actualizat cu textul de lege neactualizat, respectiv încurcă femeile cu bărbaţii, nu ţine cont de modificările suferite de art. 56 din Legea nr. 53/2003 în perioada 18.05.2011 (decizia CCR 387/2018) - 27.07.2020.

Pe cale de consecinţă, cererea de sesizare a CCR din data de 10.01.2023, textul actualizat la data de 27.07.2020 (versus Decizia CCR 387/2018) al art. 56 Alin. 1 Lit. c teza 1, din Legea nr. 53/2003, referitor la bărbaţi, la salariaţi, îndeplineşte condiţia cumulativă prevăzută de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Contestatorul arată că primul lucru care trebuia făcut era ca judecătorii instanţei supreme să consulte Repertoriul Legislaţiei din România, pentru a afla conţinutul art. 56 din Legea nr. 53/2003 la 27.07.2020.

În opinia contestorului, urmare a consultării acestui repertoriu, art. 56 alin. (1) lit. c) teza 1 din Legea nr. 53/2003 este în vigoare, nefiind suspendat sau abrogat în baza Deciziei CCR 387/2018.

Contestatorul arată că înţelege să releve instanţei supreme, legătura neconstituţionalităţii Legii nr. 49/2010 şi neconstituţionalitatea articolului IV din Legea nr. 49/2010 cu conflictul de muncă, dosarul principal nr. x/2020, precum şi legătura cu toate dosarele asociate, explicaţie care contrazice lipsa legăturii, aşa cum se afirmă nelegal în decizia contestată.

Contrar celor reţinute de instanţa de recurs, invocarea neconstituţionalităţii Legii nr. 49/2010 este legală şi îndeplineşte condiţiile cumulative ale art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

În considerentele deciziei atacate, se reţine nelegal şi neconstituţional că o instanţă dintr-un dosar asociat s-a pronunţat definitiv.

Acest motiv de respingere este abuziv şi nelegal, deoarece art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 prevede că cererile de sesizare a CCR pot fi făcute în orice fază de soluţionare a conflictului de muncă, dosarul nr. x/2020, indiferent de soluţia finală a fazei de soluţionare în care s-a ridicat excepţia de neconstitutionalitate, respectiv faza unui dosar asociat, şi indiferent de soluţia finală a conflictului de muncă.

Faptul că o instanţă s-a antepronunţat într-un dosar asociat, înainte ca toate dosarele asociate să fie soluţionate nu este motiv de negare a legăturii cererii de sesizare a CCR cu conflictul de muncă, dosarul nr. x/2020, nu este motiv de negare a legăturii cererii cu contestarea deciziei nr. 16819/2020.

Art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 nu condiţionează dispunerea sesizării de o soluţie de admitere sau de respingere a fazei în care s-a făcut cererea, nu este motiv de negare a legăturii cererii cu decizia nelegală a angajatorului (Decizia nr. 16819/2020 din 06.08.2020) coroborat cu condiţiile cumulative neinvocate şi neprobate de angajator, aşa cum prevede art. 56 alin. (1) lit. c) teza 1; art. 56 alin. (2) coroborat cu art. 272 şi art. 79 din Legea nr. 53/2003, cu privire la condiţiile cumulative.

Angajatorul invocă numai o condiţie, condiţia cumulativa a vârstei de pensionare de 65 de ani, în condiţiile în care salariatul are vârsta de 64 de ani la data de 06.08.2020.

Se mai arată că invocarea unei hotărâri nu constituie un motiv legal de negare a legăturii cererii cu soluţionarea cauzei pe fond, cu conflictul de muncă, cu dosarul nr. x/2020, inclusiv cu toate dosarele asociate care au ca obiect legal numai contestarea Deciziei nr. 16819/2020.

Art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 nu condiţionează dispunerea sesizării de soluţia instanţei de admitere sau de respingere, deoarece scopul sesizării este înlăturarea viciilor de neconstituţionalitate din legislaţia în vigoare.

În final, contestatorul a susţinut că instanţa supremă a abuzat de dreptul de a decide, ignorând detalii juridice relevante din prevederile legale, aşa cum stipulează art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, fără ca motivele de drept invocate în decizia contestată să fie legal confirmate, după cum s-a dovedit anterior, decizia contestată fiind o eroare judiciară.

Intimata B. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea contestaţiei în anulare, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca nefondată.

Cu titlu prealabil, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare, invocată de intimata B. S.R.L., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu poate fi primită, în condiţiile în care o parte din argumentele prezentate de contestator se pot încadra, cel puţin în mod formal, în dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Pe fondul contestaţiei în anulare, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, care poate fi exercitată în cazurile şi în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 503 C. proc. civ.

Potrivit art. 503 din C. proc. civ.:

"(1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata. (2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când:1. hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia; 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen; 4. instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză. (3) Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs."

În ceea ce priveşte motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că eroarea materială la care se referă acest text de lege este o greşeală de natură procedurală, constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor, textul de lege nefiind incident în cazul unor greşeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale.

Din perspectivele cerinţei prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., în cauză, instanţa investită cu soluţionarea căii extraordinare de atac constată că modalitatea de soluţionare a recursului formulat de recurent nu este rezultatul unei erori materiale, în sensul anterior arătat.

În speţă, afirmaţiile contestatorului în sensul că judecătorii instanţei de recurs încurcă şi amestecă situaţii legale diferite, încurcă şi ignoră textul de lege actualizat cu textul de lege neactualizat, respectiv încurcă femeile cu bărbaţii, nu ţin cont de modificările suferite de art. 56 din Legea nr. 53/2003 în perioada 18.05.2011 (decizia CCR 387/2018) - 27.07.2020, motiv pentru care cererea de sesizare a CCR din data de 10.01.2023, textul actualizat la data de 27.07.2020 (versus Decizia CCR 387/2018) al art. 56 Alin. 1 Lit. c teza 1, din Legea nr. 53/2003, referitor la bărbaţi, la salariaţi, îndeplineşte condiţia cumulativă prevăzută de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, nu pot fi considerate o simplă eroare materială, aşa cum tinde contestatorul să susţină.

De asemenea, nici afirmaţiile contestatorului în sensul că judecătorii instanţei supreme, în cazul în care consultau Repertoriul Legislaţiei din România, aşa cum a procedat acesta, ar fi aflat că art. 56 alin. (1) lit. c) teza 1 din Legea nr. 53/2003 este în vigoare, nefiind suspendat sau abrogat în baza Deciziei CCR 387/2018, nu se pot încadra în noţiunea de eroare materială.

Aspectele invocate de contestator nu se pot valorifica în această procedură extraordinară decât dacă ar fi existat o neobservare, din eroare, a actelor materiale aflate la dosar, relevante pentru soluţia procesului, iar nu ca motive de nelegalitate a hotărârii instanţei de recurs.

Altfel spus, dacă instanţa de recurs a luat în examinare aspectele deduse, dându-le o rezolvare asumată, deliberată, instanţa care judecă contestaţia în anulare nu se poate poziţiona ca instanţă de control judiciar, pentru a cenzura decizia anterioară, a suprapune aprecierea şi înlocui soluţia, ci este limitată strict la a vedea dacă ipoteza art. 503 evocată este îndeplinită, în sensul textului, iar nu în înţelesul părţii.

Înalta Curte reţine că argumentele invocate de către contestator în conţinutul cererii promovate nu privesc vreun aspect formal al judecării recursului, ci au în vedere chiar aspecte de judecată, respectiv modul în care au fost apreciate motivele de recurs.

Dacă instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare ar examina motivele contestaţiei din perspectiva celor solicitate de contestator, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestaţia în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs.

În acest sens, în mod constant, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei; contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative, pentru asigurarea securităţii raporturilor juridice.

În plus, cum obiectul prezentului litigiu este o contestaţie în anulare ale cărei motive sunt expres şi limitativ prevăzute de lege, susţinerile contestatorului care vizează chestiuni legate de fondul litigiului, ce are la origine un conflict de muncă, nu pot fi examinate într-o atare procedură judiciară.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 508 C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 927 din 26 aprilie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 noiembrie 2023.