Bank guarantee strict compliance: inadmissibility of cassation appeal challenging evidentiary evaluation under UCP 758

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 17.08.2020, sub nr. x/2020, astfel cum a fost precizată prin cererea depusă la dosar la data de 23.09.2020, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.A. obligarea pârâtei la plata sumelor de 274.970,52 Euro şi 198.000 Euro, (echivalent în RON 2.286.528,68) reprezentând debit, sumă pe care pârâta o datorează prin refuzul de executare a obligaţiei asumate prin scrisorile de garanţie bancară nr. 34GBP2018-7725 din 06.12.2018 şi 34GBP2018-7724 din 06.11.2018, plus 346.795,28 RON, reprezentând dobânda legală calculată conform art. 3 alin. (2)1 din OG13/2011, de la data de 27.02.2019 şi până la data de 17.08.2020, dată la care a fost formulată şi depusă cererea de chemare în judecată. De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, respectiv taxa judiciară de timbru, costuri traducere documente şi onorariul de avocat.

În drept, au fost invocate prevederile art. 274 C. proc. civ., art. 2321 C. civ. precum şi prevederile Publicaţiei 458 a Camerei de Comerţ Internaţional Paris (2010).

Prin sentinţa civilă 2662/17.12.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2020 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, în termenul legal, a declarat apel reclamanta, cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 407/07.03.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost admis apelul formulat de reclamantă, a fost schimbată în tot sentinţa primei instanţe, în sensul că a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată şi completată; s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumelor de 274.970,52 euro şi 198.000 euro, reprezentând debit conform scrisorilor de garanţie bancară nr. 34GBP2018-7725 din 06.12.2018 şi 34GBP2018-7724 din 06.11.2018, precum şi a sumei de 346.795,28 RON cu titlul de dobândă legală calculată conform art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011 de la data scadenţei, 27.02.2019, până la data introducerii acţiunii, 17.08.2020. A fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată, respectiv suma de 26.470,28 RON taxă de timbru achitată în primă instanţă pentru capătul principal de cerere şi suma de 7.072,96 RON taxă de timbru achitată pentru capătul de cerere accesoriu în primă instanţă. De asemenea, a fost obligată pârâta la suportarea cheltuielilor de judecată solicitate în etapa apelului, respectiv a sumei de 18.145,63 RON taxă de timbru achitată în calea devolutivă de atac.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. S.A., cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 23 iunie 2022.

Prin decizia civilă nr. 2704/14.12.2022 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 407/07.03.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată curţii de apel.

Dosarul a fost restituit Curţii de Apel Bucureşti, fiind înregistrat pe rolul secţiei a V-a Civilă sub nr. x/2020*.

În rejudecarea apelului, prin decizia civilă nr. 806 din 23 mai 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 2662/17.12.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2020, ca nefondat; totodată, a obligat apelanta la plata sumei de 29.035,77 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A.. a formulat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acestuia.

A considerat recurenta că instanţa de apel, rejudecând apelul său, nu a observat conformitatea evidentă între documentele depuse de aceasta împreună cu cererile de plată (în speţă CMR-urile disputate) şi documentele solicitate prin intermediul scrisorilor de garanţie.

Astfel, în urma examinării conţinuturilor prevederilor anexelor 6 şi 9, recurenta a opinat că pârâta nu a condiţionat executarea scrisorii de garanţie de îndeplinirea unei condiţii suplimentare referitoare la documentele de transport, cum ar fi aceea ca, cele două societăţi - C. S.R.L. si C. S.R.L., să figureze atât la locul destinaţiei mărfurilor, cât şi la locul livrării, locuri care pot să nu coincidă, aceasta fiind şi raţiunea pentru care în formularele CMR sunt prevăzute distinct, la punctele 2, respectiv 3 din formular.

Cu alte cuvinte, indiferent de celelalte documente depuse în căile de atac anterioare, altele decât cele ataşate la cererile de plată înaintate pârâtei, numai din examinarea CMR-urilor înaintate odată cu cererile de plată se poate observa că a fost îndeplinită condiţia impusă de BRD.

Celelalte condiţii impuse de bancă în vederea executării scrisorii de garanţie au fost îndeplinite şi nu au fost contestate de pârâtă.

C. S.R.L., respectiv C. S.R.L. sunt trecute ca şi destinări ai mărfurilor (consignee in limba engleză) pe toate CMR-urile.

Aşa cum s-a arătat şi în cererea de chemare în judecată, pe toate CMR-urile era menţionat ca şi destinatar C..

Doar locul livrării era D., însă în textul garanţiilor nu se menţionează nimic cu privire la locul livrării. Prin urmare, nu a fost încălcat în niciun fel textul garanţiilor.

Recurenta a susţinut că toate condiţiile pentru onorarea cererilor de plată sunt îndeplinite.

Astfel, în cuprinsul celor două garanţii bancare se menţionează ca şi condiţie pentru plată ca beneficiarul să dovedească că a furnizat mărfurile în conformitate cu contractul, dovedite prin prezentarea către pârâtă a celor două documente facturi şi CMR-uri, în copie.

In confirmarea comenzii nr. x/01.11.2018 şi y/01.11.2018 se menţionează ca adresa de livrare Deva, România, adică sediul D. şi, de asemenea, conform confirmării de comandă Nr. z din 24.10.2018, adresa de livrare era Deva, România, adică sediul D.. De observat este că şi în confirmările de comandă, toate acceptate prin semnătură administratorului societăţilor C. şi stampilă, nu se menţionează nimic de destinatar, ci de locul livrării.

Există o distincţie între destinatar şi locul livrării. Şi pe CMR-uri apare ca destinatar C., respectiv C., iar la locul livrării D..

Conform Convenţiei din 1956 referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele, semnată la Geneva (CMR), la care România a aderat, se arată la art. 6 ce trebuie să conţină CMR-ul.

În acest context, condiţia din garanţie era ca destinatarul să fie C., respectiv C., ceea ce a fost respectat. Numai locul livrării e D., de care nu se menţionează nimic în garanţie.

Recurenta a susţinut că nu a încălcat în niciun fel textul scrisorilor de garanţie bancară, ci a livrat mărfurile în conformitate cu contractul, aceasta fiind condiţia impusă de bancă pentru a face plata.

Recurenta a susţinut că numai pentru a dovedi faptul că mărfurile au fost livrate conform contractului trebuia să prezinte facturile şi CMR-urile, scopul prezentării acestora fiind ca banca să se asigure că a fost respectat contractul, adică livrările au fost făcute în conformitate cu acesta, ceea ce s-a şi întâmplat.

Mai mult decât atât, asa cum s-a arătat, şi pe CMR-uri era menţionat ca şi destinatar C.. Doar locul livrării era D., însă în textul garanţiilor nu se menţionează nimic cu privire la locul livrării. Prin urmare, a conchis recurenta, nu s-a încălcat în niciun fel textul garanţiilor.

Chiar dacă s-ar considera că destinatarul era societatea D., cererea de plată tot ar fi conformă. Chiar şi analizând numai documentele depuse cu ocazia formulării şi completării cererii de plată, nu şi pe cele depuse ulterior, cu ocazia notificării şi cu ocazia cererii de chemare în judecată, cererea de plată este conformă, iar BRD este obligată să execute scrisoarea de garanţie bancară.

In cuprinsul scrisorii de garanţie bancare este menţionat că acesteia îi sunt aplicabile Regulile Uniforme pentru Garanţii la Cerere ale Camerei Internaţionale de Comerţ din Paris - CIC Publicaţia nr. 758 E. La articolul 34 lit. a) din aceasta publicaţie este menţionat că, dacă nu se prevede altfel în garanţie, legea aplicabilă acesteia va fi cea a domiciliului unităţii sau biroului garantului care a emis garanţia. Prin urmare, prevederile C. civ. sunt aplicabile.

După redarea prevederilor art. 2321 alin. (1) din C. civ., a unor opinii doctrinare şi a dispoziţiilor art. 19 din CIC, a susţinut recurenta, regulile CIC stabilesc că informaţiile conţinute în documentele cerute prin garanţie, respectiv CMR-urile în discuţie, nu trebuie să fie în contradicţie cu celelalte documente care dovedesc relaţia comercială, astfel încât, analizând în ansamblu documentele care dovedesc executarea contractului de către beneficiar şi neplata de către ordonator, acestea să conducă banca la concluzia că, deşi livrarea s-a făcut în conformitate cu cele agreate de părţi, plata nu a fost făcută în termenul agreat şi deci banca trebuie să admită cererea de plată.

Scopul este tocmai acesta, de a nu îngrădi relaţiile comerciale, pentru că pe parcursul derulării contractului pot interveni schimbări agreate de părţi, iar asta nu trebuie să ducă la refuzul cererii de plată.

Acest lucru înseamnă că banca trebuia să facă o minimă analiză a documentelor depuse, pentru a privi acele CMR-uri în contextul raportului comercial.

Astfel, la o simplă lecturare a facturilor, CMR-urilor şi confirmărilor de comandă despre care s-a făcut vorbire, chiar fără a observa contractul între cele două părţi, se observa că în confirmarea de comandă, cumpărătorul indica ca locul livrării să fie în municipiul Deva, la sediul D. S.R.L., că la fel era menţionat şi în facturi şi la fel şi în CMR.

Nu este adevărată susţinerea băncii că în CMR-uri, destinatarul nu erau societăţile C.. Ele erau trecute la rubrica destinatar (consignee in limba engleză), numai la rubrica locul livrării era trecută societatea D. S.R.L., aşa cum părţile conveniseră şi semnătura aparţinea societăţii D., în mod evident, pentru că acela era locul de livrare.

In garanţie nu este menţionat că CMR-urile trebuiau semnate de societăţile C., numai că acestea trebuiau să fie destinatarii, condiţie îndeplinită.

Chiar dacă s-ar considera că destinatarul era societatea D., cererea de plată tot ar fi conformă, pentru că există o aparenţă de conformitate a cererii de executare şi a documentelor ataşate cu termenii şi condiţiile garanţiei, aşa cum spune C. civ., iar, regulile CIC stabilesc că informaţiile conţinute în documentele cerute prin garanţie, respectiv CMR-urile in discuţie, nu trebuie să fie în contradicţie cu celelalte documente care dovedesc relaţia comercială, astfel încât, analizând în ansamblu documentele care dovedesc executarea contractului de către beneficiar şi neplata de către ordonator, acestea să conducă banca la concluzia că, deşi livrarea s-a făcut în conformitate cu cele agreate de părţi, plata nu a fost făcută in termenul agreat şi deci banca trebuie să admită cererea de plată.

Banca trebuia să constate, lecturând documentele depuse, că sunt conforme cu condiţiile garanţiei, că marfa a fost recepţionată corespunzător şi neplătită în termen de 60 de zile, deci sunt întrunite toate condiţiile pentru a admite cererea de plată.

Aşa fiind, este evident că scopul pentru care era inserată în cuprinsul garanţiei bancare menţiunea de a avea C., respectiv C. ca destinatar al mărfii a fost îndeplinit. Scopul era acela ca banca să se asigure că marfa a fost livrată, ceea ce s-a demonstrat.

Faptul că părţile raportului comercial, s-au înţeles ca marfa să fie livrată în fapt la societatea căreia C. i-a vândut-o nu poate echivala cu o nelivrare a mărfii.

Asa cum au recunoscut reprezentanţii companiilor C., semnând notele de livrare, scrisorile de recunoaştere, CMR-urile, marfa a fost livrată corespunzător, celelelate condiţii sunt îndeplinite, prin urmare plata este datorată de către emitent, respectiv pârâta.

În final cu privire la plata dobânzilor, recurenta redând dispoziţiile art. 1 şi art. 3 din Ordonanţa 13/2011, a arătat că, astfel, a calculat dobânda şi că termenul de la care curge aceasta este scadenţa obligaţiei.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului şi admiterea recursului.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din acelaşi Cod, "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din analiza dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului de recurs este sancţionată cu nulitatea cererii de recurs.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Înalta Curte constată că recurenta a indicat formal în susţinerea recursului dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a arata în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textului de lege indicat, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menţionat.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidenţă că s-au readus în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Astfel, criticile recurentei prin care se susţine că instanţa de control judiciar, rejudecând apelul, nu a observat conformitatea evidentă între documentele depuse de aceasta împreună cu cererile de plată (în speţă CMR-urile disputate) şi documentele solicitate prin intermediul scrisorilor de garanţie, că nu a încălcat în niciun fel textul garanţiilor, cele prin care se susţine că banca trebuia să facă o minimă analiză a documentelor depuse, pentru a privi acele CMR-uri în contextul raportului comercial, precum şi cele prin care se conchide că la o simplă lecturare a facturilor, CMR-urilor şi confirmărilor de comandă, chiar fără a observa contractul între cele două părţi, în confirmarea de comandă, cumpărătorul indica să fie în municipiul Deva locul livrării, la sediul D. S.R.L., că la fel era menţionat şi în facturi şi la fel şi în CMR, readuc în dezbatere chestiuni deja tranşate într-un ciclu procesual anterior, intrate în autoritatea lucrului judecat, fiind legate, oricum, de modalitatea de interpretare a probatoriului de către instanţele devolutive.

În acest context, sunt de amintit considerentele deciziei instanţei de apel prin care s-a reţinut, în mod expres că "explicaţiile ulterioare cererilor de plată oferite de apelanta-reclamantă, precum şi documentele prezentate de aceasta (cum ar fi de exemplu confirmări de comandă) nu pot fi avute în vedere pentru stabilirea conformităţii solicitărilor de plată, odată ce prin decizia de casare s-a indicat în mod expres că în soluţionarea apelului instanţa, în acord cu principiul autonomiei şi independenţei garanţiei bancare, trebuie să verifice exclusiv documentele prezentate băncii împreună cu cererea de plată, iar nu orice alte înscrisuri, chiar dacă ele puteau fi considerate relevante într-un context aflat în legătură cu raportul juridic judecat".

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că "(...) regula strictei conformităţi, alături de principiul autonomiei şi independenţei garanţiei bancare, astfel cum a observat şi prima instanţă, dar şi instanţa de recurs, nu permit efectuarea unei analize în ansamblu a relaţiei contractuale dintre părţi, ci obligă beneficiarul să prezinte băncii documentele convenite prin scrisoare de garanţie, permiţând corelativ băncii să refuze plata dacă documentele nu sunt conforme cu cerinţele din conţinutul garanţiei".

Revenind la criticile formulate prin cererea de recurs, se constată că toate afirmaţiile recurentei vizează, în esenţă, reţinerea unei situaţii de fapt care nu se coroborează cu probele, ceea ce reprezintă o evaluare de netemeinicie şi nu una de nelegalitate, care să se circumscrie cerinţelor motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Invocarea aplicării greşite a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia CMR (în care se prevede ce trebuie să conţină CMR-ul), art. 19 din Publicaţia 758 a CIC şi art. 2321 alin. (1) C. civ., fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., şi simpla nemulţumire a părţii cu privire la aspectele care au format convingerea instanţei de apel în sensul soluţiei pronunţate, la modul în care au fost interpretate probele şi încadrate prevederile legale de către instanţa de apel situaţiei de fapt, prin prisma considerentelor obligatorii ale deciziei de casare nr. 2704/14.12.2022 a instanţei supreme, nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, recurenta neformulând veritabile critici de nelegalitate care să vizeze decizia atacată şi care să permită astfel exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte subliniază că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel, prin prisma caracterului obligatoriu al deciziei de casare, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs, soluţionând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării şi dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile anterior menţionate, obligaţie care revine sub sancţiunea nulităţii, titularului căii de atac promovate.

Subsecvent acestor constatări, argumentele recurentei vizând plata dobânzilor, nu se impun a fi analizate.

Constatând că recurenta nu s-a conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de reclamanta A.., potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A.. împotriva deciziei civile nr. 806 din 23 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 noiembrie 2023.