Scope of cassation review: Exclusion of factual findings and unchallenged shareholder resolutions from substantive legal challenge

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 30.05.2017, sub dosar nr. x/2017, A., în calitate de reclamant, în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A. (CNAB) în temeiul art. 192 C. proc. civ. a formulate cerere de chemare în judecată prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 248.265 ron reprezentând echivalentul în RON al sumei de 54.400 euro la cursul de schimb de la data formulării prezentei 29.05.2017, sumă la care se va adăuga dobânda legală de la data scadenţei obligaţiilor de plată şi până la data plăţii precum şi cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3083/06.11.2017, pronunţată de Tribunalul Ilfov, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., a fost obligată pârâta Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A. la plata sumei de 248.265 RON reprezentând debit principal precum şi dobânda aferentă, calculată de la data scadenţei fiecărei obligaţii de plată, până la achitarea efectivă a debitului; a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 12894,16 RON.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A..

Prin decizia civilă nr. 850 din 13 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3083 din 6 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Ulterior, prin sentinţa civila nr. 3811 din 13 noiembrie 2019, Tribunalul Ilfov a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a fost obligată pârâta la plata sumei de 222.271 RON reprezentând indemnizaţie, cu dobândă legală.

Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamant a taxei judiciare de timbru în cuantum de 5.550,42 RON, precum şi la plata sumei de 6.108,75 RON, reprezentând onorariu avocaţial, cu titlu de cheltuieli de judecată, proporţionale pretenţiilor admise.

Prin decizia civilă nr. 1416/A din 19 octombrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3811 din 13 noiembrie 2019 pronunţate de Tribunalul Ilfov; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A.; a obligat pârâta la plata despăgubirii în cuantum de 34.800 Euro, plătibilă în RON la cursul BNR de la data plăţii, cu dobânda legală calculată de la data de 30 mai 2017 şi până la data plăţii integrale; a obligat pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată avansate în primă instanţă, în cuantum de 10.345,75 RON; a respins cererea intimatului-reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată avansate în apel; a obligat intimatul-reclamant la plata cheltuielilor de judecată avansate în apel de către apelanta-pârâtă, în cuantum de 1.209 RON.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul, cât şi pârâta.

Prin decizia 593/10 martie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A. împotriva deciziei civile nr. 1416/A din 19 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, cu consecinţa casării acesteia şi trimiterii cauzei, spre o nouă judecată instanţei de apel.

In rejudecare, prin decizia civilă nr. 1747/2022 din 7 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondată cererea de apel formulată de apelanta-pârâtă Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A. şi a obligat apelanta la plata către intimatul A. a sumei de 4282,54 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 1747/2022 din 7 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pârâta Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A. a formulat recurs, prin care a solicitat admiterea acestuia, cu consecinţa casării hotărârii recurate, rejudecării cauzei în sensul respingerii acţiunii introductive ca neîntemeiată şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

Cu titlu prealabil, recurenta a menţionat că, prin OP nr. x, a executat de bună voie şi a plătit în contul intimatului-reclamant suma de 240.988,27 RON, la data de 22.01.2021, executare ce s-a efectuat în lumina solicitării reclamantului.

Faţă de art. 637 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a solicitat ca, în cazul admiterii prezentului recurs, să se dispună repunerea Companiei în drepturi.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că decizia atacată este netemeinică şi nelegală, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 31/1990, actualizată.

Astfel, recurenta a susţinut că ulterior hotărârilor Adunării Generale a Acţionarilor (A.G.A.) nr. 50/29.05.2014 şi nr. 56/25.03.2015 (anulate definitiv în instanţă), acţionariatul companiei a adoptat hotărârea A.G.A. nr. 57/26.03.2015 (necontestată în instanţă), prin care era numit un nou consiliu de administraţie.

Totodată, urmare obţinerii deciziilor favorabile de anulare a hotărârilor A.G.A. nr. 50 şi nr. 56, nici membrii acţionariatului şi nici cei ai consiliului de administraţie nu au solicitat nulitatea vreunei hotărâri luate de consiliul de administraţie, pe perioada cuprinsă între înlocuirea membrilor consiliului de administraţie, din care şi reclamantul făcea parte, şi perioada numirii în funcţie, prin Hotărârea nr. 78/12.12.2016.

Efectul juridic al necontestării hotărârii A.G.A. nr. 57/26.03.2015, coroborat cu necontestarea niciuneia dintre hotărârile consiliului de administraţie, luate în perioada cuprinsă între revocarea mandatului de administrator al reclamantului şi numirea acestuia în funcţia de administrator, îmbracă forma unei acceptări unanime a situaţiei de fapt şi de drept. Or, în opinia recurentei, acceptarea acestei situaţii atât în fapt, cât şi în drept, conduce la imposibilitatea solicitării în prezent a pretenţiilor ce fac obiectul cererii de chemare în judecată.

Mai mult, ulterior hotărârii nr. 57, prin hotărârea A.G.A. nr. 66/18.02.2016 (hotărâre care nu a fost luată în calcul nici de instanţa de fond şi nici de instanţa de apel) s-a constatat încetarea de drept a mandatelor membrilor consiliului de administraţie din care făcea parte şi reclamantul, "fără nicio altă formalitate prealabilă şi fără intervenţia instanţei". Nici această hotărâre nu a fost contestată şi implicit nu a fost anulată.

In acest sens, instanţa ar fi trebuit să constate că reclamantului i s-ar fi cuvenit eventuale remuneraţii doar pentru perioada cuprinsă între încetarea de drept a mandatului, 29.05.2014, până la data adoptării Hotărârii A.G.A. nr. 66/18.02.2016.

Ulterior, prin Hotărârea A.G.A. nr. 67 din 18.02.2016, având în vedere hotărârea anterioară, acţionariatul societăţii a numit un nou consiliu de administraţie. Nici această hotărâre nu a fost contestată şi implicit nu a fost anulată.

Se poate astfel observa, că, între hotărârea nr. 50/29.05.2014, prin care reclamantului i-a încetat mandatul de administrator, şi hotărârea nr. 78/12.12.2016 s-au mai luat cel puţin două hotărâri ale adunării generale, de numire a altor membri ai consiliului de administraţie, hotărâri necontestate în faţa instanţei de judecată şi implicit valabile.

Aşadar, valoarea juridică a hotărârilor necontestate este aceea că au avut şi au în continuare puterea juridică obţinută încă de la data emiterii lor. Cu alte cuvinte, independent de faptul că reclamantul a beneficiat direct sau indirect de anularea Hotărârilor AGA nr. 50 şi nr. 56, aceasta nu înseamnă că este îndrituit la obţinerea cuantumului indemnizaţiilor, întrucât ulterior acestora, acţionarii companiei au mai adoptat cel puţin două hotărâri AGA de numire de membri de consiliu de administraţie, hotărâri care nu au făcut obiectul unor acţiuni de anulare.

Deşi recursul companiei a fost admis iniţial, instanţa de apel, în rejudecare s-a limitat doar la a rejudeca motivele răspunderii contractuale invocate, în principal, de către recurentul-reclamant, fără a rejudeca şi motivele susţinute de către companie, aşa cum s-a arătat mai sus.

Referitor la considerentul reţinut de instanţa de prim control judiciar, în rejudecare, potrivit căruia: "Ca urmare a casării primei decizii a instanţei de apel, prezentul demers juridic vizează rejudecarea apelului formulat de pârâta Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A. cu luarea în considerare a tuturor motivelor expuse în faţa Înaltei Curţi de ambele părţi titulare ale recursului, referitoare la condiţiile răspunderii contractuale.", recurenta a susţinut că, deşi se face referire directă la "... luarea în considerare a tuturor motivelor expuse în faţa înaltei Curţi de ambele părţi titulare ale recursului...", instanţa se limitează la a face trimitere doar la răspunderea contractuală, temeiurile acesteia şi clauzele la care era obligată CNAB S.A. faţă de recurentul-reclamant.

O altă încălcare flagrantă şi care nu a ţinut cont de documentele existente şi aflate la dosarul cauzei este afirmaţia din motivare conform căreia: "Deşi invocă încă din primul ciclu procesual (2017) alte hotărâri AGA care ar fi produs efectul încetării de plin drept a mandatului administratorului reclamant, respectiv hotărârile 57, 66 si 67, apelanta pârâtă nu înţelege să depună în faţa instanţelor de judecată conţinutul efectiv al acestor hotărâri".

Deşi era învestită să rejudece cauza, instanţa s-a rezumat doar la a face trimitere sumară la hotărârile AGA invocate de către CNAB S.A. în toate apărările iniţiale (hotărârile 57, 66 si 67). Chiar dacă aceste hotărâri sunt depuse la dosarul cauzei, instanţa s-a rezumat doar la a face o referire trecătoare la acestea considerând că, oricum, nu ar fi avut impact asupra judecării cauzei.

Referitor la considerentul reţinut de instanţa de prim control judiciar, în rejudecare, potrivit căruia: "Curtea apreciază că şi în contextul în care hotărârile ar fi fost depuse, având în vedere că ele au fost emise în perioada 26.03.2015-18.02.2016, efectele acestora sunt puse sub semnul întrebării prin emiterea de însăşi compania pârâtă a deciziei de repunere în funcţie a reclamantului la data de 12.12.2016", recurenta susţine că prin această judecată se face o eroare fundamentală, deoarece chiar prin Hotărârea AGA nr. 66/18.02.2016 (hotărâre care nu a fost luată în calcul nici de instanţa de fond şi nici de instanţa de apel) s-a constatat încetarea de drept a mandatelor membrilor consiliului de administraţie din care făcea parte şi reclamantul, "fără nicio altă formalitate prealabilă şi fără intervenţia instanţei".

Astfel, se poate observa că, cel puţin în acest caz, pretenţiile recurentului reclamant trebuiau diminuate, cel puţin cu privire la perioada 18.02.2016 - 12.12.2016, timp în care a avut mandatul încetat de drept fără nicio o altă formalitate prealabilă şi fără intervenţia instanţei.

Mai mult, în mod ilegal, instanţa face o afirmaţie gravă susţinând că: "... efectele acestora sunt puse sub semnul întrebării prin emiterea de însăşi compania pârâtă a deciziei de repunere în funcţie a reclamantului la data de 12.12.2016".

In primul rând, nu compania 1-a repus în funcţie pe recurentul reclamant, ci acţionarii (Ministerul Transporturilor, respectiv Fondul Proprietatea).

In al doilea rând, emiterea deciziei de repunere în funcţie nu echivalează cu o recunoaştere a întregii perioade contestate, ci are ca mandat o perioadă cu totul nouă pentru recurentul reclamant.

Recurenta arată că nu înţelege cum se poate interpreta perioada scursă de la hotărârea A.G.O.A. 66/2016 până la hotărârea A.G.O.A. 78/2016 ca fiind o perioadă validă, atâta vreme cât hotărârea A.G.O.A. 66/2016 nu a fost anulată de niciun document.

Acesta ar fi încă un motiv de nelegalitate al deciziei atacate şi pentru care se solicită instanţei sa admită prezentul recurs.

In ceea ce priveşte cuantumurile indemnizaţiilor solicitate de către reclamant, recurenta a arătat următoarele:

Indemnizaţia de 400 EUR lunar, remuneraţie lunară suplimentară, prevăzută la art. 3.3. din Contractul de mandat încheiat în 17.05.2013, între CNAB şi reclamant, urma să fie plătită pentru calitatea acestuia de membru în fiecare comitet consultativ organizat la nivelul Consiliului de administraţie al CNAB din care ar fi făcut parte.

Reclamantul a susţinut că prin hotărârea nr. 6 a CA din data de 19.04.2013, a fost numit în calitate de membru al Comitetului de audit din cadrul CA.

In urma unei verificări efectuate în cursul anului 2014 de către corpul de control de la Ministerul Transporturilor, au rezultat o serie de concluzii (expuse în memoriul de recurs), pe care recurenta a susţinut că şi le însuşeşte în totalitate:

Astfel, a reieşit că reclamantul a solicitat în cauză acordarea retroactiv a unei remuneraţii în cuantum de 400 EUR lunar, fără însă ca acesta să fi desfăşurat vreodată o activitate în acest sens. Deşi a încasat remuneraţii pentru calitatea acestuia, pe perioada cuprinsă între data nominalizării sale ca membru al Comitetului de audit şi data încetării de drept a mandatului său, reclamantul nu a întreprins nicio activitate.

De asemenea, trebuie menţionat că nici în perioada 12.12.2016 (data de la care reclamantul a fost repus în funcţia de administrator, prin Hotărârea AGA nr. 78) -18.04.2017, nu a fost desfăşurată vreo activitate în cadrul Comitetului de audit.

Este astfel cu atât mai greu de crezut că, în situaţia în care, în calitate de membru al Comitetului de audit de pe lângă CA, din data la care a fost nominalizat (19.04.2013) şi până la data încetării mandatului său (29.05.2014), precum şi în perioada repunerii sale în funcţie (12.12.2016) şi încetarea mandatului (18.04.2017), nu a efectuat niciun fel de activitate, aceste activităţi ar fi urmat a fi desfăşurate şi în perioada în care reclamantul nu a fost administrator al CNAB.

Faţă de cele arătate, recurenta a solicitat respingerea solicitării reclamantului de acordare retroactivă a remuneraţiei de 400 EUR lunar, pentru perioada cuprinsă între 29.05.2014 - 18.04.2017, ca fiind neîntemeiată.

Cu toate acestea, mergând de la premiza că intimatului i se cuvenea acest tip de indemnizaţie, aşa cum în mod eronat a judecat instanţa de apel, recurenta a arătat că nu înţelege cum se poate interpreta perioada scursă de la hotărârea A.G.O.A. 66/2016 până la hotărârea A.G.O.A. 78/2016 ca fiind o perioada validă, atâta vreme cât hotărârea A.G.O.A. 66/2016 încetează de drept mandatul, iar aceasta nu a fost anulată de niciun document. Cel puţin pentru perioada 18.02.2016 - 12.12.2016, timp în care a avut mandatul încetat de drept, fără nicio o altă formalitate prealabilă şi fără intervenţia instanţei, recurenta a considerat că trebuie cenzurate sumele.

Recurenta a susţinut că, faţa de prevederile art. 1 şi 2 din O.G. nr. 13/2011 şi faţă de dispoziţiile art. 8.4. din Contractul nr. x/2013, potrivit cărora nu s-a stabilit prin Contract şi plata de dobânzi, cererea de acordare a acestora este neîntemeiată.

In subsidiar, în cazul în care se va constata că art. 8.4. din contract s-ar încadra în materia unei clauze penale, reglementate de art. 1538 C. civ., recurenta a solicitat instanţei să ţină cont că, potrivit doctrinei dar şi practicii în materie civilă, "dobânda penalizatoare la care se referă O.G. nr. 13/2011 este stipulată tocmai prin intermediul clauzei penale la care face referire art. 1538 noul C. civ.."

In cazul în care instanţa apreciază că sumele solicitate de intimatul reclamant ar reprezenta daune interese, recurenta a solicitat să constate următoarele:

Potrivit dispoziţiilor C. civ., dreptul mandantului de a revoca oricând mandatul se întemeiază pe caracterul intuitu personae al contractului de mandat, precum şi pe faptul că acesta se încheie în interesul mandantului, motiv pentru care revocarea poate interveni independent de vreo culpă a mandatarului.

Cu toate acestea, atât C. civ., cât şi Legea nr. 31/1990 dispun că mandantul este obligat să repare prejudiciile suferite de mandatar ca urmare a revocării nejustificate ori intempestive a mandatului. Astfel, în condiţiile în care se invocă revocarea intempestivă şi fără justă cauză a mandatului ne aflăm pe tărâmul răspunderii civile contractuale, fapt ce implică îndeplinirea cumulativă a elementelor care o condiţionează, respectiv existenţa unei fapte ilicite, vinovăţia, existenţa unui prejudiciu patrimonial şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Reclamantul apelant nu face dovada existenţei şi îndeplinirii cumulative a acestor elemente.

Prin urmare, faptul că revocarea mandatului ar fî fost intempestivă şi fără justă cauză, aşa cum susţine intimatul reclamant, nu conduce de plano la acordarea de despăgubiri. Este absolut necesar ca partea care solicită plata daunelor interese să dovedească existenţa unui prejudiciu.

Or, reclamantul nu face în nici un fel dovada existenţei vreunui prejudiciu. Mai mult decât atât, cuantumul acestui prejudiciu stabilit de către reclamant încalcă dispoziţiile art. 37 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 51/2013, publicata în M.Of. la data de 04.06.2013.

Prin urmare, începând cu data de 04.06.2016, indemnizaţia fixă lunară a membrilor neexecutivi ai CA. C.N.A.B. S.A. trebuia să fie maximum media pe ultimele 12 luni a câştigului salarial mediu brut lunar din ramura în care îşi desfăşoară activitatea societatea, comunicat de INS, sumele solicitate de reclamant depăşind acest reper.

Conform art. 249 C. proc. civ., simpla susţinere a reclamantului că i s-ar fi produs acest prejudiciu nu este suficientă pentru a dovedi existenţa acestuia, cu atât mai mult cu cât, începând de la data de 29.05.2014, mandatul acestuia a încetat de drept, iar sumele solicitate nu se mai încadrează în dispoziţiile legale.

Recurenta a susţinut că, în mod nejustificat, instanţa a înlăturat apărările sale şi a dispus obligarea acesteia la plata de despăgubiri în cuantum de 34.800 EURO cu dobânda legala, calculată de la 30.05.2017 până la data plăţii integrale. Acordarea acestor sume, astfel cum s-a stabilit prin hotărârea atacată este eronată, constituind o îmbogăţire fără justă cauză a intimatului reclamant, căruia i-au fost achitate obligaţiile băneşti.

Totodată, raportat la faptul că în perioada 29.05.2014-12.12.2016, mandatul de administrator al reclamantului a încetat de drept, având drept consecinţă neparticiparea acestuia la şedinţele de CA de la momentul încetării mandatului până la momentul repunerii în funcţia de administrator, recurenta a apreciat că acesta nu este îndreptăţit la remuneraţia precizată în contractul de mandat la art. 3.1. din Contractul de administrare nr. x/17.05.2013.

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. de asemenea, a solicitat, respingerea recursului pârâtei, cu obligarea acesteia la plată cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului şi admiterea căii de atac formulate.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 10 mai 2023, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Prin încheierea din 26 septembrie 2023 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, pentru considerentele reţinute în cuprinsul acesteia, şi a fost admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Motivul de casare invocat de recurenta-pârâtă este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Observând conţinutul memoriului de recurs, Înalta Curte constată că, deşi marea majoritate a criticilor expuse de recurenta-pârâtă aduc în dezbatere chestiuni privind probele şi situaţia de fapt, există şi anumite critici de nelegalitate care pot fi analizate de instanţa de recurs, nu prin prisma art. 488 alin. (8) C. proc. civ., invocat, ci prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care însă, este nefondat.

Astfel, aceste critici sunt cele prin care se susţine, în esenţă, că, deşi recursul pârâtei a fost admis iniţial, instanţa de apel, după casare, s-a limitat doar la a rejudeca motivele răspunderii contractuale invocate, în principal, de către reclamant, fără a rejudeca şi motivele susţinute de către pârâtă, şi, de asemenea, s-a limitat la a face trimitere doar la răspunderea contractuală, temeiurile acesteia şi clauzele la care era obligată pârâta companie faţă de reclamant.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., "casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

În conformitate cu art. 501 alin. (1) C. proc. civ. "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul.", iar, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, "după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată."

În rejudecare, în acord cu prevederile art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., instanţa de apel, reluând cercetarea judecătorească, a reţinut, în limitele casării, că, întrucât, Înalta Curte a statuat în mod definitiv asupra izvorului obligaţiilor părţilor ca fiind unul de natură contractuală, în stabilirea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, se va raporta la prevederile art. 8.4 contractul de administrare cu trimitere la art. 2 convenţie referitoare la durata contractului (19.04.2013-18.04.2017), art. 3 din contract referitoare la drepturile administratorului, art. 9.1. din Convenţia părţilor care face trimitere la rezolvarea diferendelor prin aplicarea dispoziţiilor legale în materie şi art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990.

De asemenea, verificând decizia recurată se constată că instanţa de prim control judiciar, în rejudecare, a analizat motivele de apel exhibate de intimata-pârâtă şi a răspuns tuturor susţinerilor acesteia, inclusiv cu privire la remuneraţia lunară suplimentară de 400 euro, la repunerea reclamantului în drepturile sale patrimoniale şi la remuneraţia de 1200 euro, astfel încât nu se poate susţine că analiza a fost limitată doar la motivele răspunderii contractuale invocate, în principal, de către reclamant, respectiv la trimiterea doar la răspunderea contractuală, temeiurile acesteia şi clauzele la care era obligată compania faţă de reclamant.

Aşa fiind, nu poate fi reţinută incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte celelate critici ale recurentei, subsumate de aceasta motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că argumentele expuse în cererea de recurs vizează doar aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, deşi dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că recursul urmăreşte să supună instanţei de recurs examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la metoda de interpretare a contractului, la modul de conduită al intimatului în derularea raporturilor contractuale şi la evaluarea comportamentului acestuia, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

În speţă, se reţine că, deşi recurenta-pârâtă prezintă în mod amplu motivele de recurs, aduce, în realitate, în dezbatere doar chestiuni vizând probele administrate, situaţia de fapt, conduita contractuală a părţilor, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, criticile recurentei care vizează neluarea în calcul a unor documente existente şi aflate la dosarul cauzei, respectiv hotărâri A.G.A. care nu au făcut obiectul unor acţiuni de anulare, cum sunt hotărârile nr. 57/26.03.2015, nr. 66/18.02.2016, nr. 67 din 18.02.2016, nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme acestea se referă la aspecte probatorii şi de stabilire a situaţiei de fapt ce nu pot fi analizate în recurs.

Simpla prezentare a motivelor de netemeinicie de către recurentă, reiterarea unor situaţii de fapt, în lipsa unei argumentaţii în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de art. 488 C. proc. civ., fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanţei de recurs.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidenţă că se readuc în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Altfel spus, criticile recurentei pe stabilirea situaţiei de fapt nu se convertesc în motivul de nelegalitate invocat, deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei de fond sau de apel.

De asemenea, nici susţinerile recurentei în sensul că nu înţelege cum se poate interpreta perioada scursă de la hotărârea A.G.O.A. 66/2016 până la hotărârea A.G.O.A. 78/2016 ca fiind o perioadă validă, atâta vreme cât hotărârea A.G.O.A. 66/2016 nu a fost anulată de niciun document, nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme recurenta nu arată care şi în ce mod anumite dispoziţii legale au fost încălcate sau greşit aplicate, ci exprimă doar nemulţumirea faţă de soluţia instanţei de apel.

De asemenea, susţinerea necesităţii diminuării pretenţiilor reclamantului în raport de o anumită hotărâre A.G.A. este tot o critică de netemeinicie, pentru că vizează redimensionarea acestora, iar chestiunile legate de repunerea în funcţie a reclamantului sunt tot aspecte de netemeinicie, care scapă instanţei de recurs.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la aspectele care au format convingerea instanţei de apel, fără precizarea relevanţei pe care acestea le au faţă de fondul pricinii şi fără a se dezvolta şi arăta, în concret, în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă şi legea încălcată, nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, recurenta neformulând veritabile critici de nelegalitate care să vizeze decizia atacată şi care să permită astfel exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivului de casare invocat, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., drept pentru care susţinerile recurentei subsumate acestuia nu pot fi reţinute de către instanţă ca şi critici de nelegalitate.

In ceea ce priveşte cuantumurile indemnizaţiilor solicitate de către reclamant, indemnizaţia de 400 euro (remuneraţie lunară suplimentară), prevăzută la art. 3.3. din Contractul de mandat nr. x/17.05.2013, respectiv remuneraţia menţionată în acelaşi contract la art. 3.1., se constată că afirmaţiile recurentei au în vedere chestiuni legate de stabilirea situaţiei de fapt, întrucât se susţine, în esenţă, că cel puţin pentru perioada 18.02.2016-12.12.2016, timp în care reclamantul a avut mandatul încetat de drept, fără nicio o altă formalitate prealabilă şi fără intervenţia instanţei, trebuie cenzurate sumele, respectiv că, în perioada 29.05.2014-12.12.2016, mandatul de administrator al reclamantului a încetat de drept, având drept consecinţă neparticiparea acestuia la şedinţele de CA de la momentul încetării mandatului până la momentul repunerii în funcţia de administrator.

Se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză.

Marea majoritate a susţinerilor recurentei nu au valenţa unor critici concrete de nelegalitate, ci se constituie într-o înşiruire de aprecieri personale, nesusţinute juridic, care exprimă, în realitate, doar nemulţumirea acesteia faţă de soluţia dată de instanţa de apel.

În această linie, se înscriu şi criticile recurentei cu privire la cererea de acordare a dobânzilor, inclusiv cele care fac trimitere la dispoziţiile art. 1 şi 2 din O.G. nr. 13/2011 şi art. 8.4. din Contractul nr. x/2013.

Celelalte susţineri care privesc o eventuală încadrare a art. 8.4. din contract în materia unei clauze penale, reglementate de art. 1538 C. civ., cele prin care se arată că, şi dacă instanţa apreciază că sumele solicitate de reclamant ar reprezenta daune interese, totuşi, nu se face dovada existenţei vreunui prejudiciu, precum şi cele prin care se afirmă că, în speţă, cuantumul acestui prejudiciu, stabilit de către reclamant, încalcă dispoziţiile art. 37 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 51/2013, nu prezintă relevanţă, în condiţiile în care, potrivit celor reţinute mai sus, criticile privind acordarea dobânzilor sunt simple afirmaţii nesusţinute juridic, fiind, astfel, stabilită definitiv justeţea acestora, şi, de altfel, aceste critici vizează aspecte de netemeinicie.

Aşa fiind, toate aceste argumente expuse de recurentă sunt chestiuni care privesc situaţia de fapt şi probele administrate, aspecte care, aşa cum s-a arătat în precedent, nu pot fi circumscrise niciunuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că prin recursul dedus judecăţii nu se relevă o încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea soluţiei adoptate, urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

În aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A. la plata sumei de 4.392,90 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimatul-reclamant A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A. împotriva deciziei civile nr. 1747/2022 din 7 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A. la plata sumei de 4.392,90 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 noiembrie 2023.