Contractual penalty for unjustified enforcement: Appellate decision quashed and case remanded based on res judicata of prior enforcement annulment judgment

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2021, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprindere Mici şi Mijlocii S.A. - IFN a solicitat obligarea pârâtei A. S.A. la plata sumei de 252.561,30 RON cu titlu de daune - interese, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 409 din 4 martie 2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021 a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia autorităţii de lucru judecat, invocate de pârâtă, ca neîntemeiate.

A fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor Pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN şi a fost obligată pârâta A. S.A. să plătească reclamantei suma de 252.561,30 RON reprezentând daune-interese şi suma de 6.130,21 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta A. S.A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 586 A din 11 aprilie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 409 din 4 martie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, pârâta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

În argumentarea motivului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta arată că prin decizia atacată, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, întrucât a aplicat în mod greşit prevederile art. 430 şi art. 431 C. proc. civ., care reglementează autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârile judecătoreşti definitive, prin raportare la considerentele hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Din considerentele acestei hotărâri rezultă că prima instanţa a reţinut, în esenţă, că recurenta a fost de bună-credinţă atunci când a demarat procedura executării silite, care s-a concretizat prin înfiinţarea unei popriri cu privire la o sumă de bani în cuantum de 252.561,30 RON, precum şi faptul că demararea procedurii executării silite nu a fost nejustificată.

Având în vedere că sentinţa civilă nr. 3906 din 15 iunie 2018 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a fost menţinută prin decizia nr. 3574 din 3 noiembrie 2020 a Tribunalului Bucureşti, se constată că, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ., aceste considerente ale sentinţei nr. 3906/2018 au autoritate de lucru judecat.

În acest context, recurenta susţine că nu este îndeplinită premisa art. 12.3 alin. (3) din Convenţia cadru nr. 156/2011, întrucât o instanţă judecătorească a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, faptul că lipseşte caracterul nejustificat al executării silite şi deci, al actelor de executare silită, respectiv instituirea popririi şi, cu toate acestea, instanţa de apel a menţionat că nu poate fi reţinută autoritatea de lucru judecat având în vedere că, în dosarul nr. x/2018 executarea silită a fost anulată, având în vedere caracterul său nelegal.

În opinia recurentei, această concluzie este eronată, fiind rezultatul lipsei de înţelegere a premisei art. 12.3 alin. (3) din Convenţia cadru nr. 156/2011, premisă care constă în caracterul nejustificat al popririi şi nicidecum în nelegalitatea executării silite, astfel cum a reţinut instanţa.

În argumentarea motivului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că prin decizia atacată, instanţa de apel

a încălcat şi aplicat greşit normele de drept material, respectiv art. 1539 C. civ., care interzic cumulul penalităţii cu executarea în natură.

Astfel, deşi instanţa de apel a observat corect că obligaţia principală este egală cu penalitatea, a omis să observe că reclamanta obţinuse deja executarea în natură a obligaţiei principale atunci când cererea acesteia, de întoarcere a executării silite, a fost admisă.

Or, întoarcerea executării silite înseamnă, chiar executarea în natură a obligaţiei prevăzute la art. 12.3 alin. (3) din Convenţia cadru, iar Fondul avea la dispoziţie două alternative, ori să solicite întoarcerea executării, ori să solicite plata penalităţii prevăzute în art. 12.3 alin. (3) din Convenţie, însă prin raportare la prevederile art. 1539 din C. civ., Fondul nu putea să obţină atât întoarcerea executării silite nelegale, cât şi penalitatea egală cu obligaţia principală, având în vedere că, odată ce prin formularea cererii de întoarcere a executării, Fondul a optat pentru executarea în natură a obligaţiei, nu mai are dreptul să solicite şi plata clauzei penale.

Într-o altă critică, recurenta susţine că decizia atacată este dată cu încălcarea dispoziţiilor constituţionale şi legale privitoare la liberul acces la justiţie, faţă de concluzia instanţei de apel că art. 12.3 alin. (3) din Convenţia cadru este aplicabil în toate cazurile în care există o executare silită nejustificată, însă instanţa omite să observe că executarea silită demarată de către Bancă împotriva Fondului nu poate fi de plano nejustificată, pentru că A. deţine un titlu executoriu împotriva Fondului.

Astfel, demararea executării silite, în situaţia în care Fondul refuză plata garanţiei, reprezintă unica soluţie viabilă pentru recurentă de a beneficia de forţa coercitivă a statului în scopul soluţionării diferendul pe care îl are cu reclamantul, deoarece demararea executării silite este unica manifestare a accesului liber la justiţie, reglementat şi garantat în art. 21 din Constituţia României, în art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi în art. 6 din C. proc. civ., acest drept fiind recunoscut şi în legătură cu procedura executării silite, conform art. 6 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin urmare, în situaţia în care Finanţatorului, care beneficiază de un titlu executoriu, nu i se recunoaşte nici posibilitatea demarării executării silite, nici posibilitatea de a se adresa instanţelor în urma refuzului Fondului de a efectua plata garanţiei, pentru a-l cenzura dacă este nejustificat, atunci recurentei i se neagă în totalitate dreptul fundamental constând în accesul liber la justiţie.

În acest context, instanţa de apel a apreciat că Banca a fost sancţionată nu pentru simplul fapt al demarării procedurii de executare silită împotriva FNGCIMM, ci pentru faptul că a demarat procedura de executare silită, deşi ştia că nu sunt îndeplinite condiţiile de plată a garanţiei.

Aşa fiind, în logica instanţei de apel, după ce FNGCIMM îi comunică Băncii că nu sunt îndeplinite condiţiile amintite, aceasta nu mai poate acţiona în niciun fel, această manifestare de voinţă a Fondului fiind definitivă pentru Bancă, ceea ce înseamnă că FNGCIMM are libertatea absolută de a refuza plata de fiecare dată când Banca îi adresează o cerere de plată a garanţiei, acest refuz, independent de caracterul său nelegal neputând fi corectat niciodată de Bancă, însă o asemenea interpretare nu poate fi primită.

Aşadar, Finanţatorul nu poate fi penalizat prin clauza prevăzută la art. 12.3 alin. (3) din Convenţie pentru simplul motiv că îşi exercită dreptul fundamental de a apela la justiţie, iar o asemenea interpretare a acestei stipulaţii contractuale şi a celei din art. 9.3 alin. (3) din Convenţie vine în contradicţie cu textele constituţionale şi legale care susţin acest drept.

Într-o altă critică, se susţine că decizia civilă este dată cu încălcarea art. 1268 alin. (3) şi a art. 1353 din C. civ., pentru că a interpretat clauza din art. 12.3 alin. (3) din Convenţia cadru într-un mod în care aceasta ar fi nulă absolut, prin raportare la prevederile art. 11 şi 1169 din C. civ., iar nulitatea absolută ar decurge din limitarea accesului liber la justiţie prin intermediul clauzei respective.

În raport cu aceste prevederi, se constată că numai reaua-credinţă manifestă a Băncii în pornirea executării silite prin poprire, dovedită ca atare, ar atrage răspunderea civilă a acesteia conform art. 12.3 alin. (3) din Convenţia cadru.

Totodată, exercitarea cu bună-credinţă a unui drept este protejată de prevederile art. 1353 din C. civ. împotriva eventualelor pretenţii de reparare a unui prejudiciu care ar decurge din această exercitare. Acest text a fost invocat în faţa instanţei de apel, însă acest argument nu a fost analizat în niciun fel.

Aşadar, menţinând soluţia primei instanţe, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1353 din C. civ., pentru că a permis repararea unui prejudiciu rezultat din exercitarea cu bună-credinţă a dreptului Băncii de a obţine executarea silită în baza unor înscrisuri care, potrivit legii, sunt titluri executorii.

Prin urmare, la fel ca în cazul dispoziţiilor analizate de către Curtea Constituţională privitoare la reţinerea garanţiei de bună conduită, aplicarea penalităţii în orice situaţie în care se desfiinţează executarea silită inhibă exerciţiul unui drept fundamental de către recurentă, aspect ce nu poate fi permis, prin raportare la exigenţele constituţionale, ale CEDO şi ale C. proc. civ. relative la accesul liber la justiţie.

Se mai susţine că decizia civilă a fost pronunţată cu încălcarea art. 1541 alin. (1) lit. b) din C. civ., întrucât instanţa de apel a validat teza primei instanţe, care presupune că penalitatea nu poate fi considerată excesivă câtă vreme Banca a consimţit la aceasta în momentul semnării Convenţiei.

În acest context, recurenta arată că dată s-ar admite interpretarea instanţei de apel, conform căreia, clauza penală nu poate fi redusă pentru că părţile au inclus-o în contract, înseamnă a admite că niciodată clauza penală nu poate fi redusă, chestiune ce nu poate fi primită.

De asemenea, recurenta susţine că penalitatea instituită în art. 12.3 alin. (3) din Convenţia cadru este vădit excesivă prin raportare la prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea aceleiaşi Convenţii, întrucât unicul prejudiciu ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului dintre ele pentru fapta ilicită descrisă în art. 12.3 alin. (3) din Convenţia cadru constă în lipsa de folosinţă a sumelor de bani poprite, pe perioada scursă între momentul indisponibilizării acestor sume ca efect al înfiinţării popririi şi momentul restituirii lor către FNGCIMM ori al încetării indisponibilizării, după caz.

Faţă de aceste considerente, recurenta se consideră îndreptăţită să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Prin întâmpinarea depusă, la 21 august 2023, intimata-reclamantă Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN a invocat, pe cale de excepţie, nulitatea recursului, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii instanţei de apel.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 6 septembrie 2023, recurenta a solicitat înlăturarea susţinerilor intimatei-reclamante ca fiind nefondate.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. este fondat şi va fi admis, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta a făcut o serie de critici referitoare la faptul că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1539 din C. civ., care interzic cumulul penalităţii cu executarea în natură, având în vedere că deşi, Curtea de Apel a observat corect că obligaţia principală este egală cu penalitatea, a omis să observe că Fondul obţinuse deja executarea în natură a obligaţiei principale atunci când cererea acestuia, de întoarcere a executării silite, a fost admisă.

În acest context, se susţine că intimatul-reclamant nu putea obţine atât restituirea sumei poprite în urma întoarcerii executării silite, cât şi plata penalităţii instituite de art. 12.3 alin. (3) din convenţie, întrucât cumulul acestora este interzis de art. 1.539 C. civ.

Referitor la această critică, Înalta Curte reţine că acest text de lege interzice cumulul executării în natură a obligaţiei principale cu penalitatea stipulată în temeiul unei clauze penale.

Astfel, patrimoniul debitorului nu poate fi micşorat atât cu prestaţia aferentă obligaţiei principale, cât şi cu penalitatea reprezentând clauza penală.

Or, în prezenta cauză suma poprită nu a aparţinut recurentei-pârâte la momentul stipulării clauzei art. 12.3 din convenţie, ci intimatului-reclamant, fiind în patrimoniul acestuia din urmă.

În aceste condiţii, restituirea sumei poprite prin întoarcerea executării silite, urmată de obligarea recurentei-pârâte la plata penalităţii instituite de art. 12.3 din convenţie, nu conduce la încălcarea dispoziţiilor art. 1.539 C. civ. şi prin urmare, criticile astfel formulate se constată a fi nefondate.

Într-o altă critică, subsumată aceluiaşi motiv de recurs, recurenta susţine că decizia atacată este dată cu încălcarea art. 21 din Constituţia României, a art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi a art. 6 din C. proc. civ.

În acest sens, s-a menţionat că interpretarea dată clauzei de la art. 12.3 din convenţia dedusă judecăţii este contrară ordinii publice, deoarece are ca efect obstrucţionarea dreptului de a cere executarea silită a unui titlu executoriu, fiind afectat dreptul de acces liber la justiţie.

Analiza conţinutului clauzei de la art. 12.3 alin. (3) din convenţia cadru - plafon de garantare nr. 156 din 19 octombrie 2011 relevă că recurentei-pârâte nu îi este suprimat sau obstrucţionat dreptul de a cere executarea silită a creanţei rezultând din convenţia evocată.

Mai susţine recurenta, într-o altă critică, că hotărârea atacată este dată cu încălcarea art. 1268 alin. (3) din C. civ., pentru că a interpretat clauza din art. 12.3 alin. (3) din convenţia cadru într-un mod în care aceasta ar fi nulă absolut, prin raportare la art. 11 şi art. 1169 din C. civ.. Nulitatea absolută ar decurge din limitarea accesului liber la justiţie prin intermediul clauzei respective.

În acest context, recurenta arată că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1353 C. civ. pentru că a permis repararea unui prejudiciu rezultat din exercitarea cu bună-credinţă a dreptului Băncii de a obţine executarea silită în baza unor înscrisuri care, potrivit legii, sunt titluri executorii.

Într-o ultimă critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 1541 alin. (1) lit. b) din C. civ., în condiţiile în care, instanţa de apel a validat teza expusă de prima instanţă, ce presupune că penalitatea nu poate fi considerată excesivă câtă vreme Banca a consimţit la aceasta în momentul semnării Convenţiei, concluzie cu care recurenta nu este de acord.

Această susţinere nu poate fi primită, faţă de dispoziţiile art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., întrucât prin clauza art. 12.3. din contractul-cadru, părţile au convenit cuantumul despăgubirii ca fiind egal cu cel al sumelor care au făcut obiectul popririi, respectiv suma de 252.561,30 RON.

De altfel, în raport cu dispoziţiile art. 1538 alin. (1) C. civ., clauza înscrisă în art. 12.3 (3) din Convenţie are caracterul unei clauze penale, fiind incidente dispoziţiile art. 1538 alin. (4) C. civ., conform cărora "creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu".

Astfel, din analiza art. 1538 C. civ. se deduce regula, potrivit căreia, în caz de neexecutare, debitorul datorează penalitatea prevăzută în contract, iar de la această regulă, legiuitorul a statuat două excepţii prevăzute de art. 1541 C. civ.: lit. a) reducerea ei când obligaţia principală a fost executată în parte, iar executarea a profitat creditorului; lit. b) reducerea ei când clauza penală este excesivă, instanţa constatând că penalitatea este mult disproporţionată faţă de prejudiciul pe care părţile l-ar fi putut anticipa la încheierea contractului.

În ceea ce priveşte a doua excepţie de la regula enunţată - art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ. prevede că instanţa poate reduce penalitatea doar în mod excepţional, atunci când este mult disproporţionată faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului, iar alin. (2) stipulează că penalitatea astfel redusă trebuie, totuşi, să rămână superioară obligaţiei principale.

Potrivit clauzei înscrisă la art. 12.3. alin. (3) din Convenţie, cuantumul daunelor-interese a fost stabilit de părţi ca fiind egal cu valoarea sumelor poprite în mod nejustificat, astfel încât o reducere în sensul dispoziţiilor legale evocate nici nu ar putea opera.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularităţi de ordin procedural ce sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziţii ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură şi care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta arată că prin decizia atacată, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, întrucât a aplicat în mod greşit prevederile art. 430 şi art. 431 C. proc. civ., care reglementează autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârile judecătoreşti definitive, prin raportare la considerentele hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Aceste critici sunt fondate, în considerarea argumentelor ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, în prezenta cauză se reţine că între părţi a fost încheiat contractul cadru-plafon de garantare nr. x/2021, având ca obiect garantarea de către reclamantă, în calitate de fidejusor, în mod expres, irevocabil şi necondiţionat a obligaţiilor de rambursare a finanţărilor individuale acordate de pârâtă, în calitate de finanţator, beneficiarilor IMM, în limita unui plafon de garantare în sumă de 290000000 RON, aprobat de Fond şi în termenii Notificărilor de includere în plafonul de garantare confirmate de Fond, aşa cum rezultă din art. 2.1 (1) al contractului încheiat.

Din interpretarea art. 12.3 alin. (3) din contractul cadru-plafon de garantare nr. x/2021 rezultă că, în cazul iniţierii de către pârâtă a procedurilor de executare asupra reclamantei prin înfiinţarea nejustificată de popriri, pârâta are obligaţia de plată a daunelor interese egale cu valoarea totală a sumelor poprite în mod nejustificat.

Prin sentinţa civilă nr. 409/2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâtă şi a admis cererea de chemare în judecată formulată, apreciind, pe de o parte, că din soluţia pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2018 nu rezultă caracterul justificat al executării silite, ci nelegalitatea acesteia, iar pe de altă parte, că sunt îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii pârâtei conform art. 12.3 alin. (3) din convenţia cadru-plafon de garantare nr. x/2011 şi obligarea băncii la plata sumei poprite în cadrul procedurii de executare silită.

În considerentele sentinţei civile nr. 409/2022, Tribunalul Bucureşti a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 3906 din 15 iunie 2018 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2018 a fost admisă contestaţia la executare formulată de Fond, au fost anulate toate actele de executare silită efectuate în dosarul de executare deschis la cererea băncii, precum şi încheierea de încuviinţare a executării silite şi s-a dispus întoarcerea executării silite, în sensul obligării Băncii la plata către Fond a sumei de 252.561,30 RON poprite.

În motivarea sentinţei nr. 3906/2018, Judecătoria Sector 1 Bucureşti a reţinut următoarele:

"instanţa va înlătura şi argumentele contestatorului privind exercitarea dreptului de a începe demersurile execuţionale de bancă în mod abuziv (...). instituţia bancară acţionând în limitele legale şi convenţionale, având la dispoziţie un titlu executoriu şi un refuz de plată din partea contestatorului întemeiat eronat, (...), pe dispoziţii convenţionale inaplicabile titlului executoriu exhibat de către bancă (...) refuzul fiind nefondat de altfel în privinţa celorlalte motive invocate. Admiterea prezentei contestaţii la executare exclusiv pe motivele invocate în cuprinsul acesteia (...) nu este aşadar de natură să atragă concluzia demarării procedurii execuţionale de către intimată în mod nejustificat, cu încălcarea dispoziţiilor convenţionale".

De asemenea, s-a mai reţinut că prin decizia civilă nr. 3574 din 3 noiembrie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018 au fost respinse apelul principal formulat de A. S.A. şi apelul incident formulat de Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprindere Mici şi Mijlocii S.A. - IFN împotriva sentinţei civile nr. 3906/2018 pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2018, reţinându-se că prima instanţă a admis în mod corect contestaţia la executare, constatând neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 9.2 din convenţia cadru, deoarece solicitarea de plată nu a fost însoţită de documentaţia prevăzută la clauza contractuală invocată, iar prin nedepunerea certificatului de atestare fiscală, Banca şi-a încălcat obligaţiile asumate faţă de Fond, cererea sa de plată nefiind conformă.

Aşadar, din considerentele sentinţei nr. 3906/2018 pronunţate de Judecătoria Sector 1 Bucureşti, rezultă că banca a fost de bună-credinţă atunci când a demarat procedura executării silite, care s-a concretizat prin înfiinţarea unei popriri cu privire la o sumă de bani în cuantum de 252.561,30 RON şi că, demararea procedurii executării silite nu a fost nejustificată.

Având în vedere că sentinţa civilă nr. 3906 din 15 iunie 2018 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a fost menţinută prin decizia nr. 3574 din 3 noiembrie 2020 a Tribunalului Bucureşti, se constată că, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ., considerentele sentinţei nr. 3906/2018 au autoritate de lucru judecat.

În acest context, se reţine că nu este îndeplinită condiţia premisă a art. 12.3 alin. (3) din Convenţia cadru nr. 156/2011, întrucât o instanţă judecătorească a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, faptul că lipseşte caracterul nejustificat al executării silite, respectiv instituirea popririi şi, cu toate acestea, instanţa de apel a apreciat că nu poate fi reţinută autoritatea de lucru judecat, întrucât în dosarul nr. x/2018, executarea silită a fost anulată, având în vedere caracterul său nelegal.

Această concluzie a instanţei de apel apare ca fiind eronată, în raport cu premisa art. 12.3 alin. (3) din Convenţia cadru nr. 156/2011, care se referă la caracterul nejustificat al popririi şi nicidecum la modul de soluţionare a unei contestaţii la executare silită, în mod generic, astfel cum a reţinut instanţa.

Aşadar, pentru ca art. 12.3 alin. (3) din Convenţia cadru nr. 156/2011 să fie aplicabil, este necesar ca o instanţă de judecată să reţină că recurenta a demarat procedura de executare silită în mod nejustificat, nefiind suficient ca executarea silită să fi fost anulată, or în cauză, instanţa de apel ar fi trebuit să reţină autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2018, câtă vreme s-a constatat deja că Banca nu a demarat în mod nejustificat executarea silită împotriva Fondului.

Cum statuările din sentinţa evocată anterior au intrat în puterea autorităţii de lucru judecat, ele nu pot fi repuse în discuţie într-un nou proces, impunându-se respectarea lor în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

În plus, trebuie subliniat că hotărârile judecătoreşti produc, în principiu, efecte declarative, în sensul că recunosc sau infirmă drepturi în baza unor situaţii juridice preexistente, acest efect fiind ataşat şi sentinţei prin care instanţa de executare a anulat executarea silită şi a dispus întoarcerea executării.

În acest context, instanţa de trimitere se va preocupa să analizeze incidenţa prevederilor din C. proc. civ. care reglementează autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârile judecătoreşti definitive - art. 430 şi 431 din acelaşi Cod, în condiţiile în care, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 12.3 alin. (3) din Convenţia cadru şi că reclamantul este îndreptăţit, cu titlu de prejudiciu, la o sumă egală cu cele poprite în cadrul executării silite anulate, respectiv suma de 252.561,30 RON.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 586 A din 11 aprilie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o va casa şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 586 A din 11 aprilie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 noiembrie 2023.