Unpaid construction works claim partially upheld; appeals annulled as inadmissible for failure to identify specific cassation grounds

Şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2023

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. şi S.C. C. S.A., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună: în principal, obligarea, în solidar, a pârâtelor la plata sumei de 1.029.321,39 RON, reprezentând contravaloare lucrări executate şi neachitate şi penalităţi de întârziere; în subsidiar, să fie obligată pârâta B. S.R.L. să achite suma de 1.029.321,39 RON compusă din: 539.138,38 RON contravaloare lucrări executate şi neachitate şi 490.183,01 RON penalităţi de 10% din valoarea totală a contractului, în situaţia în care pârâta S.C. C. S.A., în calitate de beneficiar final al lucrărilor executate, a achitat contravaloarea acestora pârâtei B. S.R.L. În ipoteza în care pârâta S.C. C. S.A., în calitate de beneficiar final al lucrărilor executate, nu a achitat contravaloarea acestora pârâtei B. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei S.C. C. S.A., în temeiul art. 1.856 noul C. civ., la plata direct către reclamantă a sumei 1.029.321,39 RON. Cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea reconvenţională, pârâta B. S.R.L. a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 175.928,81 euro (779.140,35 RON), reprezentând contravaloarea facturii nr. x/11.09.2014. Cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 22 ianuarie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive cu privire la pârâta C. S.A. şi a dispus scoaterea acesteia din cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 1182 din 24 noiembrie 2020, Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca neîntemeiată; a admis în parte cererea precizată formulată de societatea reclamantă A. S.R.L., în contradictoriu cu societatea pârâtă B. S.R.L. (fostă S.C. D. S.R.L.) şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 388.125,08 RON, reprezentând lucrări executate şi neachitate, actualizată cu rata inflaţiei la suma de 428.257,21 RON - calculată la data de 28 august 2020, ce urmează a fi actualizată la data plăţii efective. Totodată, a respins în rest acţiunea, precum şi cererea reconvenţională ca neîntemeiate; a admis în parte cererea privind plata cheltuielilor de judecată şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 18.398 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru şi onorariu expert.

Prin încheierea din 15 aprilie 2021, Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de îndreptare a erorii materiale, formulată de reclamantă şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul minutei sentinţei civile nr. 1182 din 24 noiembrie 2020, în sensul indicării corecte a căii de atac, ca fiind "Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare", în loc de "Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare", cum din eroare s-a consemnat.

Prin încheierea din 11 mai 2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă constatat că, prin încheierea din 22 ianuarie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Prahova a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive cu privire la pârâta C. S.A. şi a dispus scoaterea acesteia din citativ, că împotriva acestei încheieri nu s-a exercitat calea de atac, şi a dispus scoaterea acestei intimate-pârâte din citativ.

Prin decizia nr. 218 din 2 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. - în insolvenţă, prin administrator judiciar E.., împotriva încheierilor de şedinţă din 12.01.2016 şi 09.11.2020 şi a sentinţei nr. 1182 din 24 noiembrie 2020, pronunţate de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2015; a fost respins apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. (fosta D. S.R.L.) împotriva încheierilor de şedinţă din 11.12.2015 şi 09.11.2020 şi a sentinţei primei instanţe.

Împotriva acestei decizii, reclamanta, prin administrator judiciar E.., în temeiul art. 496 C. proc. civ., raportat la art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., a declarat recurs, solicitând admiterea căii de atac, casarea în parte a hotărârii recurate şi, pe cale de consecinţă, în principal, să se constate nulitatea parţială a hotărârilor recurate faţă de lipsa motivării, respectiv a nepronunţării şi a neanalizării tuturor susţinerilor şi motivelor invocate, iar în subsidiar, casarea hotărârii recurate şi, rejudecând în apel, în temeiul art. 480 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., admiterea apelului său, schimbarea în parte a hotărârilor apelate şi rejudecând, admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată şi precizată, sume pentru care, de asemenea, solicită atât actualizarea cu rata inflaţiei, cât şi dobânda legală de la data scadenţei şi până la plata efectivă, ce urmează a fi calculate potrivit art. 628 C. proc. civ.

Totodată, ca urmare a admiterii recursului, solicită admiterea apelului declarat şi în ceea ce priveşte soluţia referitoare la cheltuielile de judecată în mod nelegal reduse de instanţa de fond, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că hotărârea atacată nu cuprinde motivarea instanţei de apel în raport de toate motivele de apel invocate, de susţinerile şi de criticile sale.

Recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel nu a analizat criticile sale referitoare la nemotivarea hotărârii primei instanţe în raport de cererea privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale şi a contravalorii închirierii utilajelor, din moment ce nu a motivat soluţia astfel dispusă.

Mai susţine recurenta-reclamantă că a invocat şi faptul că în sentinţa apelată nu se regăseşte şi nici nu se poate deduce raţionamentul logico-juridic din care să reiasă cum de a ajuns instanţa la concluziile ce au determinat în final respingerea acestor capete de cerere, cu argumentaţia acesteia ce a pornit de la o premisă greşită în lipsa analizei actelor dosarului.

Prin apel, astfel cum precizează recurenta-reclamantă, a arătat că motivarea instanţei este străină de actele dosarului, întrucât în ceea ce priveşte dobânda legală, aceasta a fost solicitată în termenul legal, prin răspunsul la întâmpinare şi precizarea depuse pentru termenul din data de 09.11.2015. Chiar dacă la acel moment nu ne afla la primul termen de judecată, recurenta-reclamantă consideră că precizarea sa este formulată în termen legal, prin răspunsul la întâmpinare, culpa nefiind a sa, întrucât în procedura de regularizare nu i-au fost comunicate toate actele.

Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel nu a analizat susţinerile sale în ceea ce priveşte necomunicarea întâmpinării în procedura de regularizare şi faptul că aceasta a fost comunicată abia la primul termen de judecată.

De asemenea, instanţa de apel nu analizat motivul de apel în ceea ce priveşte reducerea cheltuielilor de judecată prin raportare la susţinerile şi argumentele pe care le-a invocat.

Pe cale de consecinţă, recurenta-reclamantă consideră că hotărârea este lovită de nulitate, întrucât instanţa de apel nu a motivat soluţia şi nici nu s-a pronunţat în raport de susţinerile şi apărările sale, instanţa de judecată încălcând dispoziţiile art. 5 şi art. 6 C. proc. civ., precum şi art. 6 C.E.D.O.

Recurenta-reclamantă invocă, de asemenea, şi încălcarea dreptului privind liberul acces la justiţie, consacrat prin art. 21 din Constituţia României, precum şi art. 6 din C.E.D.O.

Recurenta-reclamantă arată în acest sens că au fost respinse capetele de cerere formulate prin ignorarea dispoziţiilor legale aplicabile, fără a se analiza susţinerile sale şi actele dosarului, cauza nefiind cercetată sub aspectul tuturor motivelor invocate.

Un alt argument în susţinerea recursului declarat vizează faptul că instanţa de apel nu a exercitat un rol activ în sensul art. 22 C. proc. civ., întrucât nu a analizat cauza în baza dispoziţiilor legale aplicabile.

În opinia recurentei-reclamante, dacă instanţa nu era lămurită, putea şi trebuia să pună în discuţie orice aspecte neclare în soluţionarea cauzei şi eventual să solicite lămuriri părţilor cu privire la aspectele deduse judecăţii, decât să pornească de la premisa greşită a solicitării în mod tardiv a dobânzii legale, ori că sumele reprezentând contravaloare chirii nu ar fi datorate sau că nu ar fi fost solicitate, deşi au fost menţionate în raportul de expertiză.

În susţinerea motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că, raportat la situaţia de fapt prezentată, la actele şi lucrările dosarului, la susţinerile sale, la materialul probator existent în dosar, ignorate de instanţele de judecată, instanţa de apel a dat o încadrare în drept greşită speţei, respigând în mod nelegal cererea sa privind acordarea dobânzii legale şi a contravalorii chiriilor datorate de pârâta reconvenientă.

În acest sens, în ceea ce priveşte dobânda legală, recurenta-reclamantă reia argumentul potrivit căruia aceasta a fost solicitată în termenul legal, prin răspunsul la întâmpinare şi precizarea formulate pentru termenul din data de 09.11.2015, aceasta fiind consecinţa faptului că din culpa primei instanţe nu i-a fost comunicată întâmpinarea formulată de pârâtă. În plus, în cauză este vorba despre modificarea cuantumului pretenţiilor, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta-reclamantă apreciază că este nelegală atât încheierea de şedinţă din data de 12.01.2016 prin care a fost respinsă ca tardivă cererea precizatoare a sa privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, cât şi încheierea de şedinţă din data de 09.11.2020 prin care instanţa de judecată a reţinut faptul că nu va avea în vedere cererea precizatoare formulată în ceea ce priveşte dobânda legală, având în vedere că instanţa s-a pronunţat anterior prin încheierea din 12.01.2016.

În plus, potrivit recurentei-reclamante, în mod greşit instanţa de apel nu a avut în vedere că hotărârea instanţei de fond şi întreg raţionamentul care stă la baza acestei soluţii sunt contradictorii, întrucât a formulat inclusiv precizare la cererea de chemare în judecată urmare a depunerii raportului de expertiză în cauză, în cadrul căreia a solicitat inclusiv dobânda legală calculată potrivit raportului, precizare pentru care instanţa a respins excepţia tardivităţii.

De asemenea, recurenta-reclamantă arată că cererea sa nu poate fi considerată tardivă, obligaţiile băneşti fiind purtătoare de drept de dobânzi în cuantumul prevăzut de părţi, iar în lipsă, în cuantumul legal, conform art. 1.535 C. civ.. Totodată, acestea pot fi solicitate potrivit art. 628 C. proc. civ., inclusiv în apel, cu atât mai mult în faţa primei instanţe.

În plus, în ceea ce priveşte contravaloarea chiriilor - închiriere utilaje, recurenta-reclamantă arată că aceste sume au reieşit din raportul de expertiză efectuat în cauză, fiind vorba despre facturi fiscale neachitate de pârâtă, înregistrate în contabilitatea B. S.R.L., deci recunoscute şi acceptate la plată de către aceasta, astfel încât din moment ce au fost cuprinse în raportul de expertiză efectuat în cauză, iar instanţa nu a înlăturat ori anulat raportul de expertiză, înseamnă că au făcut obiectul dosarului, astfel încât motivările instanţei de fond şi de apel sunt nelegale şi contravin actelor dosarului.

În aceste condiţii, recurenta-reclamantă consideră că şi instanţa de apel a procedat la încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material incidente, pronunţând astfel o hotărâre nelegală, cu încălcarea drepturilor sale privind dreptul la un proces echitabil şi a accesului liber la justiţie.

Sub un ultim aspect, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe şi cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă apreciază că reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în condiţiile în care cheltuielile de judecată nu vizau onorarii de avocat, iar cererea reconvenţională a pârâtei reconveniente a fost respinsă în totalitate. Deci, chiar dacă instanţa de judecată a avut în vedere admiterea în parte a cererii principale formulată de reclamantă, cheltuielile de judecată trebuia raportate şi la cererea reconvenţională, cerere respinsă în totalitate, în raport de care nu mai erau incidente nici dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., nici art. 451 alin. (3), coroborat cu art. 453 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată formulată trebuia admisă în totalitate.

Pârâta a declarat recurs împotriva încheierii din data 11 decembrie 2015, a încheierii din data de 09 noiembrie 2020, a sentinţei civile 1182 din 24 noiembrie 2020, pronunţate de prima instanţă şi a deciziei civile 218 din 02 iunie 2022, pronunţate de instanţa de apel.

Recurenta-pârâtă a solicitat instanţei ca, în baza probelor administrate, să dispună admiterea recursului, casarea în parte a hotărârilor atacate şi rejudecând cauza să admită excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Prahova, cu consecinţa trimiterii cauzei către instanţa competentă, respectiv Tribunalul Bihor; admiterea excepţiei prescripţiei extinctive referitor la suma de 47.708,29 RON, reprezentând factura x/18.03.2014; admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii; respingerea acţiunii ca nelegală şi neîntemeiată; admiterea cererii reconvenţionale şi obligarea reclamantei la plata sumei de 175.929,81 euro (779.140,35 RON), reprezentând contravaloarea facturii nr. x/11.09.2014; cu cheltuieli de judecată constând în taxa de timbru şi onorariu avocaţial în toate fazele procesuale, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în privinţa necompetenţei teritoriale, recurenta-pârâtă arată că, potrivit art. 107 C. proc. civ. "Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul" şi, după cum rezultă din actele dosarului, are sediul în Aleşd, jud. Bihor, competent să judece fiind Tribunalul Bihor.

Recurenta-pârâtă apreciază că nu poate fi avut în vedere, în stabilirea competenţei, art. 113 alin. (1) C. proc. civ., care priveşte executarea plăţii, nicidecum a lucrărilor. Plăţile se fac din Aleşd, jud. Bihor, iar în ceea ce priveşte executarea, raportat la obligaţiile sale, concluzia este aceeaşi. Mai precizează recurenta-pârâtă că şi somaţia de plată s-a judecat tot la Bihor.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei extinctive, recurenta-pârâtă arată că, prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanta a solicitat obligarea sa la plata sumei de 539.138,38 RON, contravaloare lucrări executate şi neachitate în baza contractului nr. x/11.09.2013, respectiv facturile x/24.02.2014 - parţial - suma de 168.323,56 RON, nr. 167/04.04.2014 - suma de 12.444,08 RON, nr. 171/25.04.2014 - suma de 358.370,94 RON şi penalităţi în cuantum de 490.183,01 RON din factura x/03.27.2014.

Ulterior, la data de 28.10.2015, reclamanta şi a precizat acţiunea, arătând că penalităţile de 10% din valoarea totală a contractului i se cuvin, reiterând faptul că se solicită contravaloarea facturilor nr. x/24.02.2014, nr. y/04.04.2014 şi nr. 171/25.04.2014.

Prin precizarea de acţiune din data de 2 septembrie 2020, s-a solicitat suma de 388.125,08 RON, având în vedere că reclamanta şi-a însuşit expertiza contabilă, în care intră şi factura nr. x/18.03.2014 şi suma de 120.615,33 RON, reprezentând chirii, fără a se preciza facturile de chirie, însă au fost anexate facturi emise în baza contractului x/12.08.2013, respectiv facturile de chirie nr. 153/31.01.2014, în cuantum de 27.182,04 RON, nr. 132/15.11.2013, în cuantum de 36.214,02 RON şi nr. 139/05.12.2013, în cuantum de 11.917,93 RON, în total 75.313,99 RON pentru chirii, nicidecum suma solicitată.

Recurenta-pârâtă arată că s-a mai depus şi factura nr. x/19.12.2013 care nu priveşte prezentul dosar, însă comisia de experţi a arătat că ar reprezenta chirie, cu toate că e o factură achitată de către pârâtă în temeiul contractului nr. x/2013, aşa cum rezultă şi din descrierea serviciilor şi situaţia analitică. Astfel, în urma unor calcule efectuate de reclamantă, nesusţinute documentar de facturi şi nici măcar de expertiza în contabilitate, s-a ajuns la suma de 508.740,41 RON, însă fără a se preciza contravaloarea căror facturi se cere şi în baza cărui raport juridic.

Recurenta-pârâtă susţine şi că, în mod greşit nu s-a admis excepţia prescripţiei extinctive privind suma cuprinsă în factura nr. x/18.03.2014, întrucât, potrivit art. 2.517 C. civ., termenul de prescripţie este de 3 ani şi că nu există cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei extinctive.

Motivarea instanţei în sensul că reclamanta a solicitat o sumă, fără să facă referire la facturi nu poate fi primită, având în vedere că în acţiunea introductivă de instanţă, în prima precizare s-au arătat exact facturile a căror cuantum se solicită. Potrivit art. 194 lit. e) C. proc. civ., în cuprinsul cererii de chemare în judecată trebuie să se indice înscrisurile prin care se doreşte susţinerea acţiunii. Pe parcursul procesului nu pot fi realizate precizări care să cuprindă trimiterea la alte înscrisuri, care ar anula înscrisurile iniţiale, fiind o culpă procesuală a părţii care trebuie sancţionată cu admiterea excepţiei prescripţiei extinctive.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă opinează în sensul că nu poate fi primit nici argumentul instanţei de apel că e vorba de o eroare materială sau omisiune, deoarece, pe de o parte acţiunea a fost introdusă printr-un avocat, specialist al dreptului, reclamantul fiind acela care stabileşte cadrul procesual, nu instanţa, iar pe de altă parte în niciun moment nu a fost depusă la dosar această factură.

Astfel, în privinţa facturii nr. x/18.03.2014, aceasta nu a făcut obiectul prezentului dosar, suma fiind prescrisă la data de 18.04.2017, conform art. 7.2 din contractul x/2013. Mai mult, această factură nu a fost depusă de reclamantă, încălcându-se prevederile art. 194 lit. e) C. proc. civ., iar concluziile expertizei trebuie coroborate cu alte probe.

Prin urmare, recurenta-pârâtă susţine că această creanţă este prescrisă, deoarece exigibilitatea acesteia s-a împlinit cu mai mult de 3 ani. Astfel se impune admiterea excepţiei prescripţiei privind factura nr. x/18.03.2014, având în vedere că doar prin precizarea reclamantei s-a solicitat cuantumul acesteia.

În privinţa excepţiei inadmisibilităţii, recurenta-pârâtă susţine că este o excepţie veritabilă, nicidecum o apărare de fond cum a arătat instanţa de apel. Aşa cum rezultă din actele dosarului, la mai mult de 5 ani de la promovarea acţiunii, reclamanta este în eroare în privinţa solicitărilor şi a actelor juridice în baza cărora formulează cererile. Pretenţiile acesteia nu au fost probate şi mai mult, nu rezultă din niciun act juridic, impunându-se o contraexpertiză.

Recurenta-pârâtă expune în mod exhaustiv raportul juridic încheiat cu reclamanta, face ample trimiteri la situaţia de fapt şi la probele administrate în cauză.

O altă critică vizează încălcarea prevederilor contractuale, recurenta-pârâtă susţinând că reclamanta încearcă să obţină obligarea sa la o plată nedatorată, că aceasta nu a încălcat doar prevederile contractuale privind graficul de execuţie şi calitatea lucrărilor executate, ci şi alte obligaţii esenţiale ale contractului de lucrări, şi anume cele privind timpul şi calitatea.

Recurenta-pârâtă invocă dispoziţiile cotractuale, în susţinerea argumentelor referitoare la neîndeplinirea obligaţiilor asumate, susţinând, de asemenea, că reclamanta a încălcat şi prevederile contractuale referitoare la facturarea lucrărilor în funcţie de situaţiile de lucrări executate şi aprobate de către achizitor.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, recurenta-pârâtă consideră că sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., instanţa încălcând prevederile de drept material şi nemotivând respingerea cererii reconvenţionale.

Recurenta-pârâtă arată că, prin încheierea din 09.11.2020, la solicitarea sa de a anula expertiza contabilă şi apoi a dispune efectuarea unei contraexpertize, instanţa de fond a arătat că penalitătiile se pot calcula şi de către executor, la momentul respectiv instanţa de fond antepronunţându-se, fapt ce a indicat în mod cert că se va respinge nemotivat cererea reconvenţională. Simpla afirmaţie că nu s-a probat, când la dosar există numeroase dovezi de probă care să îi susţină cererea, este insuficientă pentru a stabili logica juridică a instanţei.

Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că facturile fiscale a căror plată se solicită sunt nedatorate, în temeiul art. 1.556 C. civ., incerte, neexigibile şi că acele sume constituie garanţia de bună execuţie datorată de către societatea creditoare (absolut necesară având în vedere calitatea extrem de proastă a lucrărilor care au fost executate), motiv pentru care refuză să achite respectiva sumă.

Reclamanta a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului declarat împotriva încheierilor din 11.12.2015, 9.11.2020 şi a sentinţei pronunţate de prima instanţă.

Totodată, a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea în motivele de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-reclamantă, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, motivele invocate fiind o reluare a criticilor expuse în cererea de apel, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului; cu cheltuieli de judecată.

Atât recurenta-reclamantă, cât şi recurenta-pârâtă au formulat răspunsuri la întâmpinări.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost efectuat şi comunicat părţilor, pentru a depune puncte de vedere.

Părţile au depus puncte de vedere la raportul întocmit în cauză.

Analizând recursurile declarate de recurenta-reclamantă şi de recurenta-pârâtă sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 499 din acelaşi cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligaţii nefiind îndeplinite de către recurente.

Conform art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", art. 489 alin. (2) statuând sancţiunea nulităţii pentru ipoteza în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate.

Înalta Curte constată că, atât recurenta-reclamantă, cât şi recurenta-pârâtă, în susţinerea recursurilor declarate, expun critici ce vizează hotărârea primei instanţe, care au făcut obiectul analizei instanţei de apel.

Astfel, recurenta-reclamantă reia criticile prezentate prin memoriul de apel, referitoare la: lipsa motivării, respectiv a nealizării de către prima instanţă a susţinerilor şi motivelor invocate, sub aspectul dobânzii legale, a sumei de 120.615,33 RON, precum şi referitor la contravaloarea chiriilor. Se reiau, de asemenea, criticile din apel referitoare la motivarea străină de actele dosarului, întrucât dobânda legală a fost solicitată prin răspunsul la întâmpinare, respectiv prin precizarea din 9.11.2015, criticile referitoare la nelegalitatea încheierilor pronunţate de prima instanţă la 12.01.2016 şi la 9.11.2020, la incidenţa prevederilor art. 1.535 C. civ., la faptul că din raportul de expertiză reiese care este contravaloarea chiriilor, la încălcarea liberului acces la justiţie, la încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., la nelegala reducere a cheltuielilor de judecată.

Totodată, Înalta Curte observă că şi recurenta-pârâtă reia criticile expuse în apel cu privire la excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Prahova, cu consecinţa trimiterii cauzei către instanţa competentă, respectiv Tribunalul Bihor; admiterea excepţiei prescripţiei extinctive referitor la suma de 47.708,29 RON, reprezentând factura x/18.03.2014; admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii; respingerea acţiunii ca nelegală şi neîntemeiată; admiterea cererii reconvenţionale şi obligarea reclamantei la plata sumei de 175.929,81 euro (779.140,35 RON), reprezentând contravaloarea facturii nr. x/11.09.2014.

Susţinerile recurentelor, prezentate de acestea drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceloraşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurentele tind să obţină o nouă verificare a susţinerilor lor, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

Înalta Curte reţine că recurentele nu au expus critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi nu au arătat în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menţionat mai sus.

Accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, cerinţe care nu au fost respectate de către recurente.

De asemenea, Înalta Curte arată că acele critici prin care se urmăreşte cenzurarea aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă, interpretarea dispoziţiior contractuale şi o nouă judecată a fondului, sunt incompatibile cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte precizează că, în raport de dispoziţiile art. 97 pct. 1 C. proc. civ., ce statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, criticile recurentei-pârâte B. S.R.L. (fosta D. S.R.L.) împotriva încheierilor din 11 decembrie 2015, 9 noiembrie 2020, a sentinţei nr. 1182 din 24 noiembrie 2020, pronunţate de Tribunalul Prahova nu pot fi analizate.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raportat la dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. - în insolvenţă, prin administrator judiciar E., împotriva deciziei civile nr. 218 din 2 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă şi de recurenta-pârâtă B. S.R.L. (fosta D. S.R.L.) împotriva încheierilor din 11 decembrie 2015, 9 noiembrie 2020, a sentinţei nr. 1182 din 24 noiembrie 2020, pronunţate de Tribunalul Prahova şi împotriva deciziei civile nr. 218 din 2 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. - în insolvenţă, prin administrator judiciar E., împotriva deciziei civile nr. 218 din 2 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă şi de recurenta-pârâtă B. S.R.L. (fosta D. S.R.L.) împotriva încheierilor din 11 decembrie 2015, 9 noiembrie 2020, a sentinţei nr. 1182 din 24 noiembrie 2020, pronunţate de Tribunalul Prahova şi împotriva deciziei civile nr. 218 din 2 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 noiembrie 2023.