Mortgage credit abusive clauses: transparency of variable interest rate mechanism under EU Consumer Credit Directive

Şedinţa publică din data de 1 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă la 09.01.2018, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtele C. S.A. şi C. S.A. - Sucursala Râmnicu Vâlcea, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit ipotecar nr. x/06.06.2007 încheiat între părţi: art. 4.11. lit. b), referitoare la perceperea "comisionului de administrare de 0,10% calculat la soldul creditului", art. 4 din contract, în ceea ce priveşte "indicele de referinţă al băncii", ca modalitate de calcul al formulei dobânzii şi de modificare unilaterală a acesteia şi a clauzei de risc valutar inserată la art. 5.1.; reclamanţii au mai solicitat să se constate că, după data de 14.02.2011, marja fixă, componentă a dobânzii variabile, este 0, cu consecinţa restituirii de către pârâte a diferenţei de dobândă percepută prin luarea în calcul a unei marje fixe de 5,75%, dar şi să fie obligate pârâtele, în solidar, la restituirea sumei încasate cu titlu de comision de administrare şi a dobânzii aferente acestei sume, calculată de la data reţinerii ei şi până la data restituirii, a sumelor reprezentând diferenţa de dobândă percepută în perioada 06.06.2008-14.02.2011 peste nivelul dobânzii de 5,35% pe an stabilită prin contract, la stabilizarea cursului de schimb valutar franc elveţian-leu la valoarea de la data semnării contractului, de 1,98 RON/franc elveţian, la calcularea ratelor aferente contractului la cursul valutar stabilit pentru respectiva dată, de la semnarea contractului şi până la sfârşitul perioadei de contractare şi la restituirea sumelor rezultate din diferenţa de curs valutar, în raport cu valoarea de 1,98 RON/franc elveţian, precum şi la plata dobânzii legale aferente, calculată de la data încasării şi până la achitarea ei efectivă, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 04.06.2019, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă a reţinut că a operat o transmisiune a calităţii procesuale pasive a C. S.A. către D. S.A., ca urmare a fuziunii prin absorbţie, a introdus în cauză, în calitate de pârâtă, pe E. S.A., prin reprezentant F. S.A. şi a menţinut pe D. S.A. în cauză, în calitate de pârâtă.

Prin încheierea din 17.09.2019, aceeaşi instanţă, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata procesului până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin încheierea din 09.02.2021, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă a dispus reluarea judecăţii litigiului, a reţinut că în speţă a intervenit transmisiunea legală a calităţii procesuale pasive de la pârâta E. S.A. către E. S.A., ca efect al divizării E. S.A., sens în care E. S.A. a fost introdusă în cauză, în calitate de pârâtă.

Prin sentinţa civilă nr. 288/16.02.2021, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă a admis în parte acţiunea, a constatat nulitatea absolută a clauzelor inserate în art. 4.11 lit. b) şi art. 4 din contractul de credit ipotecar nr. x/06.06.2007, a obligat pârâta E. S.A. să restituie reclamanţilor suma de 2.369,75 franci elveţieni, încasată cu titlu de comision de administrare în perioada 06.06.2007-14.02.2011 şi suma de 2.138,60 franci elveţieni, încasată cu titlu de dobândă peste nivelul de 5,35%/an din perioada 06.06.2008-14.02.2011, la care se va calcula dobânda legală până la momentul restituirii şi a respins în rest acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe civile, E. S.A. a declarat apel.

Prin decizia nr. 22/A-COM/12.01.2022, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia nulităţii cererii de apel, a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins capătul de cerere privind comisionul de administrare şi restituirea sumei aferente acestuia şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Împotriva acestei decizii, E. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel.

În motivare, recurenta a arătat că hotărârea instanţei de apel este dată cu încălcarea art. 4 alin. (1)-(3) din Directiva nr. 93/13/CE şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 451- 452 C. proc. civ. şi a dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Sub un prim aspect, recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat şi a interpretat greşit dispoziţiile Legii nr. 193/2000 în ceea ce priveşte presupusul caracter abuziv al clauzelor vizând dobânda variabilă din contractul de credit.

Astfel, a apreciat că decizia recurată a fost pronunţată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 3 lit. i) din Directiva nr. 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei nr. 87/102/CEE a Consiliului şi a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care prevede condiţii restrictive în care ar putea fi constatat caracterul abuziv al unei asemenea clauze, şi anume dacă aceasta nu este exprimată într-un limbaj uşor şi inteligibil.

Or, a apreciat că analiza contractului relevă că prevederea referitoare la dobânda variabilă este clară şi inteligibilă, atât sub aspectul cuantumului, cât şi a naturii contraprestaţiei, nefiind utilizaţi termeni tehnici deosebiţi, fiind facil pentru consumator să înţeleagă că a optat pentru un contract cu dobândă variabilă.

Recurenta a mai invocat şi că în cauză nu s-a făcut dovada dezechilibrului semnificativ între prestaţiile părţilor şi nici a relei-credinţe a furnizorului de servicii financiare, apreciind că împrumutaţii au optat pentru un credit cu dobândă variabilă în considerarea costului mai redus al creditului, asumându-şi riscul variaţiei dobânzii pe termen mediu sau lung.

În opinia recurentei, opţiunea intimaţilor-reclamanţi de a contracta un credit cu dobândă variabilă şi nu unul cu dobândă fixă relevă că aceştia au avut în vedere că, pe parcursul perioadei de derulare a creditului, indicatorii ce influenţează evoluţia indicelui de referinţă convenit prin contract pot suferi modificări semnificative, determinând o dobândă mai mare sau mai mică decât cea convenită iniţial. În acest sens, a invocat jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Autoarea căii de atac a mai susţinut că, la momentul semnării contractului, valoarea dobânzii variabile nu putea fi cunoscută de niciuna dintre părţi, însă împrejurarea că dobânda nu este fixă a fost asumată de intimaţi, fiind consecinţa opţiunii lor.

A arătat că lipsa dezechilibrului semnificativ rezultă din considerentele expuse mai sus, dar şi din faptul că natura produsului bancar a fost aleasă de împrumutaţi, că împrumutul cu dobândă variabilă nu era interzis de lege, că la data semnării contractului de credit legea în vigoare nu obliga banca să determine dobânda printr-o formulă de calcul.

Recurenta a susţinut că, deşi nici modalitatea de stabilire a nivelului dobânzii iniţiale nu s-a aflat sub controlul consumatorilor, aceştia au acceptat nivelul ei, fără a contesta modalitatea de calcul a acesteia.

În continuare, autoarea căii de atac a criticat interpretarea dată de către instanţa de apel alin. (1) lit. a) paragraful 1 din Anexa la Legea nr. 193/2000, apreciind că în speţă nu era întrunită ipoteza legii, dat fiind că modificarea dobânzii nu intervenea prin simpla ei voinţă, ci era consecinţa unor elemente exterioare, obiective, iar raţiunea precizării acestui mecanism în contractul de credit încheiat pe o durată mare de timp era determinată de necesitatea adaptării dobânzii la realităţile de pe piaţa economico-financiară, în vederea păstrării unui echilibru contractual.

De asemenea, a arătat că variaţia dobânzii în funcţie de indicele de referinţă al băncii era influenţată de mai mulţi factori: condiţiile pieţei monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative care derivă din nivelul şi remunerarea rezervelor minime obligatorii, costul cu provizionarea obligatorie, costurile de refinanţare pe pieţe şi nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de către bancă.

A mai precizat că schimbările de pe piaţa monetară în raport cu care se stabileau indicii de referinţă reprezentau o justificare pentru modificarea dobânzii, iar faptul că elementele de care depindea modificarea nu au fost definite pe larg nu era de natură să conducă la concluzia că respectiva clauză conferea băncii posibilitatea de a "modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat."

Recurenta a susţinut, invocând jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene - cauza C-415/11 Mohamed Aziz şi cauza C-226/12 Constructora Principado S.A. împotriva G. - că noţiunea de dezechilibru semnificativ trebuia apreciată prin raportare la momentul încheierii contractului, avându-se în vedere atât celelalte clauze contractuale, cât şi legislaţia naţională şi nu la aspectul economic al prestaţiilor părţilor.

Potrivit autoarei căii de atac, la verificarea cerinţei privind dezechilibrul semnificativ trebuia avut în vedere că furnizorul de servicii financiare avea obligaţia contractuală de a comunica valoarea dobânzii consumatorului şi că acesta avea posibilitatea să rezilieze contractul într-un termen fix şi agreat, în situaţia în care nu era de acord cu aceasta.

În continuare, recurenta a arătat că dreptul său de a modifica dobânda contractuală a fost o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii, care avea un "caracter aleatoriu", ambele părţi având atât şansa de câştig, cât şi riscul unei pierderi, risc asumat de ambele părţi prin semnarea contractului.

Potrivit autoarei căii de atac, chiar şi în considerarea concurenţei de pe piaţa bancară, nu se putea propune o dobândă ridicată.

Totodată, a susţinut că nu avea obligaţia de a propune o formulă de calcul a procentului anual de dobândă, compusă din marjă fixă + LIBOR şi că aplicarea clauzelor s-a efectuat într-un mod adecvat şi rezonabil, modificările dobânzii fiind justificate de condiţiile pieţei financiare.

Recurenta a mai precizat că nici Legea nr. 193/2000, nici Directiva nr. 93/12/CEE şi nici reglementarea de drept comun (C. civ. din 1864) nu permiteau instanţei să intervină în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind învestit doar să constate nulitatea unei clauze, nu şi să o modifice.

În ceea ce priveşte dispoziţia instanţei de apel privind restituirea sumelor încasate în temeiul clauzelor pretins abuzive, autoarea căii de atac a afirmat că acest capăt de cerere trebuia respins, deoarece, pe de o parte, clauza de stabilire a dobânzii variabile era legală, iar, pe de altă parte, verificarea clauzelor abuzive avea ca finalitate restabilirea echilibrului contractual, iar nu contrabalansarea acestuia în favoarea celeilalte părţi.

În drept, criticile recurentei au fost încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimaţii nu au depus întâmpinare.

În conformitate cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost analizat şi comunicat către părţi.

La 21.06.2023, recursul a fost admis în principiu, iar părţile au fost citate pentru dezbateri.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin memoriul de recurs, autoarea căii de atac a criticat, subsumat cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aplicarea greşită a Legii nr. 193/2000, prin prisma cărora instanţa de apel a păstrat dispoziţia tribunalului, care a reţinut caracterul abuziv al clauzelor privind dobânda variabilă, parte componentă a dobânzii curente, inserate la art. 4 din contractul de credit încheiat de părţi şi a dispus obligarea băncii la restituirea sumelor percepute în temeiul acestora.

În esenţă, a arătat că raţionamentul instanţei de prim control judiciar este greşit, întrucât aceste clauze au fost redactate într-un limbaj uşor şi inteligibil, nu încalcă buna-credinţă şi nu s-a dovedit un dezechilibru semnificativ între prestaţiile celor două părţi.

Contrar susţinerilor recurentei, examinând decizia recurată, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a efectuat o analiză detaliată a clauzelor, a dispoziţiilor legale criticate şi a argumentelor părţilor, astfel că nu i se poate imputa încălcarea cerinţei prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 privind exprimarea clauzei într-un limbaj uşor şi inteligibil.

Potrivit textului de lege enunţat, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază, pe de o parte, nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, iar pe de altă parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil. Această dispoziţie legală transpune integral prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Asupra cerinţei unei redactări clare şi inteligibile, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că aceasta se aplică chiar şi în cazul în care o clauză intră sub incidenţa noţiunilor de "obiect principal al contractului" ori de "caracter adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler şi Káslerné Rábai, C-26/13, EU:C:2014:282, pct. 68).

Prin urmare, clauzele vizate în această dispoziţie sunt exceptate de la aprecierea caracterului lor abuziv numai în măsura în care instanţa competentă consideră, în urma analizei efectuate, că acestea au fost redactate de profesionist în mod clar şi inteligibil (Hotărârea din 3 iunie 2010, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, C-484/08, EU:C:2010:309, pct. 32).

Referitor la cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale, astfel cum aceasta rezultă din art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat că această cerinţă nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical, ci că, dimpotrivă, întrucât sistemul de protecţie pus în aplicare de directiva menţionată se întemeiază pe ideea că, în ceea ce priveşte, printre altele, nivelul de informare, consumatorul se află într-o situaţie de inferioritate faţă de profesionist, cerinţa privind redactarea clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale şi, prin urmare, privind transparenţa, impusă de aceeaşi directivă, trebuie înţeleasă în mod extensiv (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler şi Káslerné Rábai, C-26/13, EU:C:2014:282, pct. 71 şi 72).

Deci, caracterul inteligibil al limbajului trebuie să asigure consumatorilor posibilitatea să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele, îndeosebi economice, care decurg din cuprinsul clauzelor contractului.

În speţă, potrivit art. 4.1. din contractul de credit bancar, dobânda curentă se calculează în funcţie de indicele de referinţă stabilit de bancă pentru creditele ipotecare acordate în franci elveţieni, iar indicele de referinţă al băncii pentru creditul ipotecar se stabileşte în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România.

Aşadar, din conţinutul clauzei nu se poate identifica algoritmul de stabilire a dobânzii, componenta variabilă nefiind clară, ci dimpotrivă, echivocă, atât timp cât nu se cunoaşte mecanismul de determinare a dobânzii curente după primele 12 luni în care rata dobânzii a fost fixă.

Prin urmare, aşa cum în mod judicios a reţinut şi instanţa de apel, clauza referitoare la dobânda variabilă nu răspunde exigenţelor normelor legale evocate, întrucât criteriile generice invocate de recurentă - condiţiile pieţei monetare, cele generate de prevederi legale sau administrative derivate din nivelul şi remunerarea rezervelor minime obligatorii, costul cu provizionarea obligatorie, costurile de refinanţare pe pieţe, precum şi nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor bancar -, în funcţie de care banca putea să modifice în mod unilateral rata dobânzii curente revizuibile, nu pot oferi clientului reprezentarea situaţiei intervenirii cazului de modificare a dobânzii, fiind greu de evaluat şi de anticipat.

Prin urmare, în absenţa oricăror elemente clare, transparente şi obiective, pe baza cărora să poată fi înţelese componenta variabilă a dobânzii curente şi mecanismul de determinare a acesteia, în mod corect a apreciat instanţa de apel că o atare clauză nu satisface cerinţa prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, cea de a fi exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.

Următoarele critici vizează presupusa manieră eronată în care instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte noţiunile de "dezechilibru semnificativ" şi "cerinţele bunei-credinţe", prevăzute de acest text de lege, susţinând că în realitate clauzele contractuale sunt rezultatul încheierii contractului prin opţiunea reclamanţilor, care au ales dobânda variabilă în locul celei fixe şi nu sunt de natură a produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor", iar confom alin. (2) al aceluiaşi articol, "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv".

Din această perspectivă, opţiunea consumatorului de a încheia contractul nu înlătură caracterul lui abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiţia inexistenţei unei opţiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancţionează legea este că, în măsura în care consumatorul doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauze prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii, aceasta excluzând negocierea.

Într-adevăr, vor avea caracter abuziv clauzele care permit băncii să modifice unilateral nivelul dobânzii lunare, cu obligaţia doar de a comunica noua dobândă împrumutatului, întrucât creează, în mod evident, încă de la momentul semnării contractului, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorilor intimaţi şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, întrucât prin acestea, banca dobândeşte dreptul de a modifica contractul potrivit propriilor interese financiare.

Referitor la criticile privind inaplicabilitatea, în speţă, a dispoziţiilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 care prevăd că o clauză este abuzivă dacă acordă comerciantului dreptul să modifice, în mod unilateral, clauzele contractuale, însă făcea trimitere la necesitatea existenţei unui motiv întemeiat pentru ca o clauză de tipul celei analizate să nu dobândească caracter abuziv, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a reţinut corect încălcarea acestor prevederi legale.

În hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfaleneV, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că, în ceea ce priveşte aprecierea care trebuie realizată în privinţa unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanţă esenţială aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri şi, pe de altă parte, dacă aceşti consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (paragraful 49). S-a reţinut, de asemenea, că, în ceea ce priveşte, în primul rând, obligaţia de informare a consumatorului, este esenţial ca persoana fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conţinutul dispoziţiilor în cauză (paragraful 50), precum şi faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informaţi despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil şi despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (paragraful 51).

Ultima critică adusă de recurentă vizează obligaţia de restituire a sumelor percepute cu titlu de dobândă în temeiul clauzelor abuzive, stabilită în sarcina acesteia de către prima instanţă ca urmare a constatării nulităţii clauzei ce o prevede, confirmată de instanţa de prim control judiciar.

Sub acest aspect, se reţine că efectul nulităţii, privită ca sancţiune care lipseşte actul juridic civil de efectele contrarii normelor legale edictate pentru încheierea sa valabilă, constă în desfiinţarea totală sau parţială a acestuia şi, ca atare, în restabilirea legalităţii.

Două dintre principiile efectelor nulităţii, evidenţiate constant în doctrină, dar şi confirmate de jurisprudenţă, sunt retroactivitatea şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Aşadar, ca urmare a constatării nulităţii unei clauze se naşte şi obligaţia de restituire a ceea ce s-a prestat în temeiul acesteia, nulitatea producând efecte retroactive de la data încheierii contractului.

De aceea, în mod legal instanţa de apel a menţinut sentinţa tribunalului, care, constatând caracterul abuziv al clauzei privind dobânda variabilă, a dispus obligarea pârâtelor la restituirea sumelor primite, aşa încât criticile recurentei privind nelegala sa obligare la plata sumelor încasate în temeiul clauzelor nule se cuvin a fi înlăturate.

Având în vedere argumentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că nicio critică nu a demonstrat nelegalitatea deciziei recurate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva deciziei nr. 22/A-COM/12.01.2022, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 noiembrie 2023.