Unstamped cassation appeal annulled in commercial sale dispute

Şedinţa publică din data de 1 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă la 27.07.2021, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 340.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale, a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data formulării cererii de chemare în judecată şi până la achitarea efectivă a debitului, precum şi a cheltuielilor de judecată.

Pe calea cererii reconvenţionale, pârâta-reclamantă a solicitat să se constate încetarea contractului de vânzare nr. x/05.06.2020 încheiat între părţi şi să fie obligată reclamanta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 181/LP/29.09.2022 pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă acţiunea reclamantei a fost respinsă, cererea reconvenţională a fost admisă, s-a constatat rezilierea contractului de vânzare nr. x/05.06.2020 încheiat de părţi, iar reclamanta a fost obligată la plata către pârâtă a sumei de 20 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile, S.C. A. S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia nr. 80/2023-A/07.03.2023, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a admis acţiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 340.000 RON, cu titlu de despăgubiri şi a dobânzii legale aferente, calculată de la introducerea acţiunii până la data plăţii efective; a respins cererea reconvenţională ca nefondată, a înlăturat dispoziţia de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată din primă instanţă şi a obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 26.432,50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond şi apel.

Împotriva acestei decizii, S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi în rejudecare, respingerea apelului şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, a arătat că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 1.650, 1.671 şi 1.672 C. civ., întrucât contractul trebuia interpretat în favoarea vânzătoarei, nu a cumpărătoarei, iar termenul de plată era stabilit prin art. 4.2 par. 2 din contractul de vânzare nr. x/05.06.2020; a invocat, astfel, cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta a susţinut că, în aplicarea art. 1.672 şi 1.678 C. civ., instanţa de apel a reţinut că vânzătorul are drept obligaţii principale transmiterea proprietăţii bunului vândut şi predarea acestuia, care, în speţă, se realizează prin cântărire, însă a ignorat dispoziţiile art. 1.693 C. civ., care stabilesc dreptul cumpărătorului de a pretinde predarea bunului de îndată ce preţul este achitat. A afirmat că părţile au prevăzut prin contract data până la care cumpărătoarea trebuia să achite preţul, nu şi data predării mărfii, care nu putea fi decât ulterior efectuării plăţii, iar prin notificarea din 18.02.2021, societatea intimată a urmărit modificarea unilaterală a contractului, impunând un termen de livrare.

Recurenta a criticat interpretarea dată de instanţa de apel clauzei regăsite la art. 6.1 din contract, în sensul că ar fi echivalentă unui contract de depozit şi a arătat că scopul contractului de depozit este păstrarea şi conservarea bunului în vederea restituirii lui în natură la termenul stabilit sau la cererea deponentului, pe când în cauza de faţă, la data încheierii contractului, marfa nu exista, ci urma să rezulte din producţia anului 2020, deci condiţia remiterii bunului, esenţială pentru un contract de depozit, nu era îndeplinită.

În continuare, a arătat că instanţa de apel a reţinut eronat faptul că ar fi îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, conform art. 1.530 C. civ. şi a obligat-o la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat reclamantei, deşi, în opinia sa, nu are nicio culpă pentru că nu a livrat cantitatea de porumb; conform convenţiei, nu s-a stabilit un termen de livrare, ci numai de plată, astfel că putea livra marfa cel mai devreme odată cu primirea plăţii, nicidecum anterior, la cererea cumpărătoarei. A mai susţinut că, dacă ar fi primit plata, ar fi putut livra oricând cantitatea de cereale stabilită contractual.

Autoarea căii de atac a reiterat excepţia de neexecutare a contractului, argumentând că intimata îşi invocă propria culpă pentru neexecutarea obligaţiei de livrare a cerealelor şi a evocat condiţiile cumulative ce trebuie îndeplinite pentru a-i fi atrasă răspunderea contractuală. Astfel, a arătat că, pentru a aprecia asupra neexecutării culpabile, trebuie verificat momentul exigibilităţii obligaţiei, însă în contract părţile nu au agreat un termen pentru a preda cantitatea de cereale; a mai menţionat că trebuia examinată culpa pentru neexecutare, care nu-i aparţine şi a apreciat că vinovată este intimata, care nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a preţului, anterioară predării bunului.

Recurenta a susţinut că societatea cumpărătoare a fost de rea-credinţă, deoarece a notificat-o pentru livrarea mărfii înainte de scadenţa obligaţiei de plată, dar nu a comunicat dacă înţelege să achite preţul anticipat scadenţei, pentru a primi bunurile mai devreme.

Combătând dezlegarea dată cererii reconvenţionale, recurenta a arătat că instanţa de apel a nesocotit clauzele cuprinse la art. 10.1 şi 10.3 din contract, de vreme ce notificarea nr. x/26.04.2021, trimisă intimatei, fusese justificată de încălcarea de către aceasta a prevederilor contractuale; de aceea, a apreciat că instanţa de apel trebuia să constate încetarea contractului.

La 29.05.2023, intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, prin prisma dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea lui ca nefondat.

La termenul de astăzi, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepţia netimbrării recursului, asupra căreia, în temeiul art. 248 alin. (1), rap. la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru.

Conform art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar alin. (2) al aceluiaşi articol stabileşte că în măsura în care cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere, în condiţiile art. 200 alin. (2) teza I C. proc. civ., obligaţia de a timbra în cuantumul stabilit de instanţă şi de a transmite dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării actului procedural al instanţei.

Potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În speţă, în etapa regularizării cererii de recurs, constatându-se că recursul declarat nu este timbrat, s-a stabilit în sarcina recurentei obligaţia de a achita o taxă judiciară de timbru în cuantum de 15.980 RON, calculată conform art. 24 alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 80/2013 şi de a indica valoarea şi modul de calcul al dobânzii legale, calculată de la 27.07.2021 până la data declarării recursului, iar prin adresa din 09.05.2023, comunicată la 16.05.2023, recurentei i s-a pus în vedere să achite taxa judiciară de timbru şi să depună la dosar dovada plăţii taxei.

La 18.05.2023, autoarea căii de atac a formulat o cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a obligaţiei de timbrare, conform art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, care a fost respinsă prin încheierea din 25.05.2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Prin urmare, constatând că până la termenul de judecată stabilit pentru soluţionarea recursului, recurenta nu s-a conformat obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru, Înalta Curte, dând eficienţă dispoziţiilor legale evocate mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul ca netimbrat şi, în aplicarea art. 453 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca netimbrat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 80/2023-A/07.03.2023, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 noiembrie 2023.