Reinstatement of undue payments for forest land expropriation upheld after dismissal of appeal

Şedinţa publică din data de 1 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, secţia I civilă la 13.11.2018, reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A. a chemat în judecată pe pârâta comuna Ezeriş, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta să-i restituie suma de 1.860.506,85 RON, din care 1.160.508,99 RON reprezintă contravaloare pierdere de creştere pentru anul 2015, 36.612,92 RON reprezintă cheltuieli de reinstalare fond forestier pentru anul 2015, 331.692,47 RON reprezintă chirie pentru anul 2016 şi suma de 331.692,47 RON, chirie pentru anul 2017; totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului, calculată de la data achitării sumelor indicate şi până la data restituirii lor, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea nr. 38/16.11.2018, Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a Civile, de contencios administrativ şi fiscal din cadrul aceluiaşi tribunal.

Prin sentinţa civilă nr. 102/18.03.2019, Tribunalul Caraş-Severin, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe civile, Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 826/A/31.10.2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 331.692,47 RON, reprezentând chirie aferentă anului 2016 şi a sumei de 331.692,47 RON, reprezentând chirie aferentă anului 2017, la care se va calcula dobândă legală, începând cu data achitării debitului şi până la data restituirii lor; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 15.358,26 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A. şi U.A.T. comuna Ezeriş au declarat recurs.

Prin decizia nr. 1760/29.09.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a anulat recursul declarat de U.A.T. comuna Ezeriş, a admis în principiu recursul declarat de Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A. şi a fixat un nou termen în vederea judecării acestuia, când a pronunţat decizia nr. 785/30.03.2021, prin care a admis recursul Companiei Naţionale de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A., a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată curţii de apel.

În rejudecare, apelanta-reclamantă a invocat la 09.11.2021 excepţia de nelegalitate a art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015.

După introducerea în proces şi citarea emitentului actului administrativ contestat, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a pronunţat decizia civilă nr. 104/A/22.02.2022, prin care a admis excepţia de nelegalitate, a constatat nelegalitatea dispoziţiilor art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015, în ceea ce priveşte condiţionarea predării terenului de "achitarea contravalorii pierderii de creştere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilităţii tehnice şi a cheltuielilor de reinstalare a vegetaţiei forestiere şi întreţinere a acesteia până la realizarea stării de masiv", a admis apelul şi a schimbat hotărârea primei instanţe, în sensul că a admis acţiunea şi a obligat pârâta să-i restituie reclamantei suma de 1.160.508,99 RON, reprezentând contravaloare pierdere de creştere pe anul 2015, suma de 36.612,92 RON, reprezentând cheltuieli reinstalare fond forestier pe anul 2015, suma de 331.692,47 RON, reprezentând chirie pe anul 2016 şi suma de 331.692,47 RON, reprezentând chirie pe anul 2017, precum şi să-i plătească dobânda legală aferentă, începând cu data achitării sumelor de restituit şi până la data restituirii lor efective. Totodată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 41.103,20 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, U.A.T. comuna Ezeriş a declarat recurs, solicitând casarea ei şi, după reţinerea cauzei spre rejudecare, respingerea apelului ca nefondat.

În motivare, după prezentarea etapelor procesuale anterioare, recurenta a susţinut că instanţa de apel a constatat eronat şi cu încălcarea prevederilor legale incidente, reaua sa credinţă, întrucât procedurile de expropriere şi de scoatere din fondul forestier a terenurilor necesare realizării obiectivului de investiţii şi de interes naţional "LEA 400 kV de interconexiune Reşiţa-Pancevo", au fost demarate de aceasta în temeiul Legii nr. 255/2010, H.G. nr. 53/2011 şi H.G. nr. 700/2014.

Astfel, a considerat că reaua sa credinţă nu putea fi reţinută, cât timp a respectat actele normative în vigoare în momentul iniţierii procedurii de expropriere şi sumele pretinse au fost achitate de intimată în conformitate cu dispoziţiile legale sus-menţionate, fără a le pretinde.

A mai arătat că asupra legalităţii sumelor, obiect al litigiului, s-au efectuat verificări de Curtea de Conturi a României în cadrul controlului realizat în anul 2016 la toate unităţile administrativ-teritoriale care au avut legătură cu investiţia sus-menţionată şi instanţa de apel nu a făcut nicio menţiune cu privire la rezultatele acestui control în cuprinsul hotărârii recurate.

Din această perspectivă, recurenta a apreciat că instanţa de apel a interpretat eronat probatoriul administrat în cauză şi prevederile legale în vigoare în momentul exproprierii.

În continuare, a arătat că lipsa culpei sale rezultă şi din concluziile scrise depuse în completare, care însă nu au fost analizate de instanţa de apel.

A mai susţinut că din raportul de audit financiar efectuat asupra conturilor anuale de execuţie bugetară ale comunelor, inclusiv ale sale, a rezultat că modul de administrare a patrimoniului public şi privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale şi execuţia bugetului de venituri şi cheltuieli au fost în concordanţă cu scopul, obiectivele şi atribuţiile prevăzute de actele normative de înfiinţare şi cu principiile legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficienţei şi eficacităţii.

Tot în legătură cu raportul Curţii de Conturi a României, recurenta a arătat că asupra aspectelor reţinute prin acesta, sesizate, de altfel, şi instanţei de apel, cea din urmă nu s-a pronunţat şi nici nu a arătat motivul pentru care le-a înlăturat.

În argumentarea nelegalităţii deciziei recurate, autoarea căii de atac a mai afirmat că instanţa de prim control judiciar, în mod eronat, a reţinut că erau îndeplinite condiţiile de admisibilitate a excepţiei de nelegalitate, având în vedere că aceasta nu putea fi invocată după 6-7 ani de la momentul efectuării plăţilor în litigiu, când intimata nu a avut nicio obiecţiune cu privire la temeinicia şi legalitatea dispoziţiilor legale contestate.

A mai arătat că excepţia de nelegalitate nu putea fi invocată decât la data plăţii sumelor în litigiu, iar analizarea ei, în momentul în care s-a decis achitarea lor.

În continuare, a afirmat că instanţa de apel a procedat greşit atunci când a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate pentru soluţionarea pe cale incidentală a excepţiei de nelegalitate şi că excepţia a fost analizată numai prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 255/2010, nu şi prin raportare la Constituţie şi celelalte acte normative cu forţă juridică superioară.

Totodată, potrivit recurentei, nelegalitatea hotărârii pronunţate rezidă şi din faptul că, în cauză, nu era incidentă decizia Curţii Constituţionale nr. 67/2017, întrucât aceasta viza doar parţial prevederile art. 14 din Legea nr. 255/2010, iar dispoziţiile declarate neconstituţionale nu erau aplicabile în speţă, întrucât ele nu priveau decât despăgubirile cuvenite persoanelor fizice sau juridice de drept privat, nu şi pe cele ale persoanelor juridice de drept public, cum este cazul în speţă.

De asemenea, a susţinut că în momentul emiterii H.G. nr. 841/2015, decizia instanţei de contencios consituţional nu fusese pronunţată.

A mai afirmat că instanţa de prim control judiciar nu a analizat excepţia invocată şi din perspectiva efectelor ex tunc pe care constatarea nelegalităţii actului le-ar fi determinat, respectiv dacă prin repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii acestuia, erau afectate şi actele subsecvente emise. Aceasta întrucât, în temeiul art. 5 alin. (1) şi art. 14 din Legea nr. 255/2010, s-a emis şi H.G. nr. 700/2014, la care instanţa de control devolutiv nici nu a făcut referire.

Mai mult, a arătat că în baza art. 2 din Legea nr. 255/2010 şi art. 40 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 46/2008 a fost adoptată H.G. nr. 841/2015, care la art. 1 alin. (12) prevede că predarea terenului în cauză se realizează după achitarea contravalorii pierderii de creştere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilităţii tehnice şi a cheltuielilor de reinstalare a vegetaţiei forestiere şi de întreţinere a acesteia până la realizarea stării de masiv.

Astfel, a apreciat că analiza excepţiei de nelegalitate nu putea fi realizată numai prin prisma prevederilor Legii nr. 255/2010.

De asemenea, a susţinut că instanţa de prim control judiciar a analizat în mod superficial prevederile legale sus-indicate şi a apreciat greşit că soluţionarea cauzei depinde numai de actul a cărui legalitate a fost contestată, întrucât predarea terenului în schimbul plăţii despăgubirii nu a fost condiţionată doar de acest act.

Potrivit recurentei, analiza excepţiei de nelegalitate ar fi trebuit efectuată prin raportare la toate actele administrative care au stat la baza emiterii H.G. nr. 841/2015. În acest sens, a prezentat considerentele, care, în opinia sa, au determinat adoptarea actului normativ anterior indicat.

Totodată, recurenta a subliniat că instanţa de prim control judiciar, în rejudecare, era obligată să soluţioneze apelul ţinând cont de considerentele deciziei instanţei de recurs şi nu se putea pronunţa decât asupra aspectelor sesizate prin apelul depus în primul ciclu procesual.

A mai susţinut că din considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 67/2017 rezulta că legiuitorul avea opţiunea de a excepta statul român, prin reprezentanţii săi, de la plata unor taxe, însă cum, în speţă, prevederile art. 14 din Legea nr. 255/2010 au fost declarate neconstituţionale, iar intimata-reclamantă nu a fost exceptată de la plata taxelor şi despăgubirilor prevăzute de norma generală, rezulta că prevederile art. 14 din H.G. nr. 841/2015 sunt legale, sumele pretinse fiind încasate în mod justificat.

Cu privire la fondul cauzei, autoarea căii de atac a afirmat că instanţa de apel nu a analizat condiţiile de admisibilitate ale acţiunii întemeiate pe instituţia plăţii nedatorate prevăzute de art. 1.341 C. civ., rezumându-se a reţine că dacă art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 este nelegal, atunci cererea de restituire este întemeiată.

Sub acest aspect, a prezentat aspecte teoretice şi elemente factuale în argumentarea netemeiniciei demersului judiciar al reclamantei, subliniind că în cauză nu s-a verificat nici faptul că plata nu era supusă restituirii, atât timp cât aceasta a fost încasată cu bună-credinţă.

În drept, a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Anexat memoriului de recurs, recurenta a depus note scrise denumite "completarea motivelor de recurs", prin care a arătat că hotărârea recurată a fost pronunţată în temeiul unor dispoziţii legale neincidente în speţă, respectiv ale Legii nr. 233/2018, care a fost abrogată ulterior momentului efectuării plăţilor.

Totodată, autoarea căii de atac a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile H.G. nr. 700/2014 şi ale art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 şi a interpretat greşit dispoziţiile Legii nr. 255/2010, întrucât actul normativ în baza căruia s-au achitat sumele în litigiu era în vigoare la data plăţii şi că printr-un act administrativ cu caracter individual, reclamanta nu fusese exceptată de la plata despăgubirii aferente predării terenului.

De asemenea, a semnalat existenţa unei practici judecătoreşti neunitare la nivelul Curţii de Apel Timişoara, apreciind că soluţiile diferite pronunţate de această instanţă sunt discriminatorii.

La 29.06.2022, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţiile netimbrării, nulităţii recursului şi autorităţii de lucru judecat; în subsidiar, a solicitat respingerea lui ca nefondat.

În conformitate cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost analizat de completul de filtru, care a dispus comunicarea lui către părţile litigante.

La termenul din 21.06.2023, instanţa de recurs, constituită în complet de filtru, a respins excepţia nulităţii, a admis în principiu recursul şi a acordat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea căii de atac cu citarea părţilor.

Luând în analiză actele dosarului şi decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte ia act că recurenta a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei şi când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că decizia curţii de apel nu cuprinde aspecte relevante pe care le-a invocat în apărare, în apel, cu privire la nevinovăţia sa rezultând din actele de control ale Curţii de Conturi şi nici motivele pentru care acestea au fost înlăturate.

Aceste critici nu sunt fondate, întrucât, pe de o parte, instanţa de apel a reţinut în considerente argumentele expuse de U.A.T. Comuna Ezeriş în apărare, iar pe de altă parte, exigenţele motivării nu presupun ca instanţa să răspundă fiecărui argument adus de către părţi, ci este suficient ca hotărârea să cuprindă considerente care să fundamenteze soluţia pronunţată şi să permită părţilor să înţeleagă argumentele care au stat la baza acesteia.

În cauză, instanţa devolutivă de control judiciar, în rejudecarea apelului, trebuia să respecte dezlegările şi limitele obligatorii ale deciziei de casare, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., context în care hotărârea atacată cuprinde, în mod coerent, raţionamentul juridic care a condus la pronunţarea soluţiei, astfel că ea conţine motivarea conformă, în fapt şi în drept. Astfel, instanţa a notat obiectul cauzei, a reţinut situaţia de fapt prin prisma probelor administrate, a evidenţiat normele de drept incidente în cauză, procedând la aplicarea acestora motivat, prin prisma situaţiei de fapt reţinute. Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu aspectele reţinute de instanţa de apel şi nici cu soluţia la care a ajuns nu echivalează cu lipsa motivării, la fel cum neînsuşirea apărărilor expuse de către aceasta nu reprezintă o nemotivare a hotărârii; esenţial este că instanţa de apel a prezentat în mod clar şi coerent argumentele pentru care a pronunţat decizia, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar, astfel că nu se poate reţine niciun viciu privind motivarea hotărârii atacate.

Recurenta a invocat şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că soluţia instanţei de apel încalcă dispoziţiile legale ce reglementează buna-credinţă, întrucât U.A.T. Comuna Ezeriş a respectat actele normative în vigoare în momentul iniţierii procedurii de expropriere şi sumele pretinse au fost achitate de intimată în temeiul dispoziţiilor legale incidente, iar lipsa relei-credinţe este confirmată de actele de control ale Curţii de Conturi, care nu a constatat nereguli vizând investiţia respectivă.

Înalta Curte reţine că analiza chestiunii bunei-credinţe, prin prisma acestor critici, presupune reevaluarea probatoriului administrat în cauză, dar şi aprecieri asupra conduitei subiective a recurentei la momentul încasării sumelor respective, însă asemenea chestiuni nu pot fi examinate în recurs, întrucât analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă, după cum rezultă din conţinutul art. 483 alin. (3) şi ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dincolo de criticile de nelegalitate, spre cele de eventuală netemeinicie.

De asemenea, asupra caracterului nedatorat al sumelor primite de către recurentă, instanţa de apel a apreciat, în mod legal, prin prisma dispoziţiilor art. 1.341 alin. (1) şi (1).635 alin. (1) C. civ., că a operat scutirea în favoarea intimatei, în temeiul art. 14 din Legea nr. 255/2010, astfel încât criticile recurentei vizând această chestiune sunt nefondate.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, "scoaterea, definitivă ori temporară, a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes naţional, judeţean şi local din circuitul agricol şi, respectiv, din fondul forestier naţional se exceptează de la plata taxelor prevăzute la art. 92 alin. (4) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv a taxelor şi a celorlalte sume datorate potrivit art. 33 alin. (2) lit. h), art. 36 alin. (2), art. 41 şi art. 42 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 42 alin. (3) lit. h) din Legea îmbunătăţirilor funciare nr. x, republicată, cu completările ulterioare".

Totodată, prin decizia nr. 67/21.02.2017, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că "soluţia legislativă cuprinsă în art. 14 din Legea nr. 255/2010, potrivit căreia scoaterea, definitivă ori temporară, din fondul forestier naţional a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes naţional, judeţean şi local se exceptează de la plata despăgubirilor prevăzute de art. 41 alin. (1) lit. b)-d) şi art. 42 alin. (1) lit. b)-d) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, cuvenite persoanelor fizice şi persoanelor juridice private, este neconstituţională", statuând că dreptul de proprietate trebuie ocrotit în mod egal, indiferent de natura terenurilor expropriate şi de calitatea titularului, soluţia de neconstituţionalitate şi considerentele adoptării ei vizând neincluderea unor elemente ale despăgubirii, raportat la natura terenului, aparţinând fondului forestier naţional, în cuantumul cuvenit persoanelor fizice şi persoane juridice private expropriate.

Cum terenul în litigiu, obiect al scoaterii temporare din fondul forestier, a aparţinut domeniului public al U.A.T. Comuna Ezeriş, rezultă că soluţia de neconstituţionalitate nu a vizat şi pe titularul unui astfel de drept de proprietate publică, al cărui bun este scos în mod temporar din domeniul său; aşadar, decizia nr. 67/2017 a Curţii Constituţionale nu are incidenţă în cauza dedusă judecăţii, aspect reţinut în considerentele deciziei de casare, precum şi de instanţa de apel în rejudecare.

De altfel, chiar recurenta, prin memoriul de recurs a arătat că decizia nu era incidentă în cauză, însă a prezentat acest argument în scopul demonstrării nelegalităţii hotărârii atacate, considerând - în mod nefondat, însă - că, întrucât neconstituţionalitatea privea doar despăgubirile cuvenite persoanelor fizice sau juridice de drept privat, nu şi persoanelor juridice de drept public, cum este cazul în speţă, sumele pe care le-a încasat nu trebuie restituite.

În acest context, se impune concluzia că dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 255/2010 erau pe deplin aplicabile raportului juridic născut între reclamantă şi pârâtă şi ele impuneau concluzia că scoaterea terenurilor din fondul forestier naţional era exceptată de la plata taxelor şi sumelor acolo indicate, plătite aşadar, de intimată în mod nedatorat, iar prin admiterea excepţiei de nelegalitate a art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015, care cuprindea o derogare nepermisă de la actul normativ cu forţă superioară, acestea din urmă devin inoperante în prezenta cauză, fiind înlăturat şi argumentul recurentei întemeiat pe aceste prevederi în susţinerea caracterului datorat al sumelor pe care le-a încasat de la intimată.

Înalta Curte înlătură şi criticile vizând modul de soluţionare a excepţiei de nelegalitate de către instanţa de apel, având în vedere că au fost respectate atât dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de admisibilitate, cât şi cele vizând temeinicia acestei excepţii.

Astfel, curtea de apel a analizat condiţiile impuse de art. 4 alin. (1) Legea nr. 554/2004, reţinând că excepţia de nelegalitate vizează un act administrativ individual de care depinde soluţionarea litigiului pe fond, iar instanţa a fost învestită cu respectarea dispoziţiei legale anterior evocate, care permite invocarea acestei excepţii oricând, în orice fază procesuală, din oficiu sau de către partea interesată.

Sub aspectul temeiniciei, dezlegarea dată acestei excepţii nu este contrară normelor de drept incidente, având în vedere că nelegalitatea a fost invocată în raport cu art. 14 din Legea nr. 255/2010, astfel că nu exista obligaţia instanţei de apel de a extinde verificarea legalităţii faţă de alte norme de drept.

De asemenea, nici critica privind efectele pe care admiterea excepţiei le-ar produce cu privire la actele subsecvente, ca urmare a repunerii părţilor în situaţia anterioară, nu poate fi reţinută, având în vedere consecinţele pe care această soluţie le produce, respectiv blocarea efectelor actului administrativ contestat, fără însă a-i afecta validitatea, astfel încât acesta, deşi valid, o dată ce a fost declarat nelegal, rămâne inoperant în cadrul litigiului respectiv.

Cu privire la susţinerea recurentei privind lipsa analizei condiţiilor plăţii nedatorate, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în urma admiterii excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015, precum şi a reţinerii incidenţei în cauză a prevederilor art. 14 din Legea nr. 255/2010, a statuat că intimata-reclamantă nu avea obligaţia de a achita sumele plătite recurentei, plata dobândind, deci, caracter nedatorat şi generând dreptul la restituire, conform art. 1.341 alin. (1) şi (1).635 alin. (1) C. civ.

De aceea, faţă de claritatea raţionamentului logico-juridic asupra chestiunii tranşate, nu era necesară o analiză mai amplă a condiţiilor plăţii nedatorate.

Nici criticile din cererea de completare a motivelor de recurs nu sunt fondate, întrucât decizia recurată nu a fost pronunţată în temeiul unor dispoziţii legale neincidente în speţă, iar Legea nr. 233/2018 a fost menţionată de curtea de apel în contextul relevării considerentelor deciziei de casare, iar nu drept temei al deciziei sale; de asemenea, din examinarea memoriului de recurs, astfel cum a fost completat, nu rezultă niciun argument fondat privind încălcarea dispoziţiilor H.G. nr. 700/2014 şi ale art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015, declarat nelegal, nici privind interpretarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 255/2010.

În considerarea celor expuse mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală, criticile invocate nejustificând casarea ei, astfel că, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă U.A.T. Comuna Ezeriş împotriva deciziei civile nr. 104/A/22.02.2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 noiembrie 2023.