Electricity company's restitution claim over RON 2.8M time-barred; appeal dismissed, prescription ran from each payment.

Şedinţa publică din data de 1 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 07.11.2016, reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A. a chemat în judecată pe pârâta A. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta să-i restituie suma de 2.797.095,21 RON, incluzând TVA, cu titlu de daune-interese şi să achite accesoriile aferente debitului principal, calculate de la data efectuării plăţilor nedatorate şi până la restituirea lor, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, a precizat că debitul pretins este compus din suma de 294.954,64 RON, plătită nedatorat, suma de 2.447.417,21 RON, încasată necuvenit, ca urmare a neaplicării corecte a Normelor de deviz republicane, conform caietului de sarcini şi din suma de 54.723,36 RON, reprezentând contravaloarea orelor de manoperă facturate peste cele care reies din aplicarea Nomelor de deviz republicane RKLS09. Cu privire la accesorii, a precizat că acestea urmează a se calcula asupra sumelor indicate mai sus, dar şi asupra sumei de 74.728,22 RON, nedatorată, dar restituită de pârâtă.

Pe calea întâmpinării, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 2667/29.10.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi, în consecinţă, a respins acţiunea ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei sentinţe civile, Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 743/A/10.05.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Împotriva acestei decizii, Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar în subsidiar, reţinerea ei spre rejudecare, admiterea apelului şi reformarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii.

În motivare, după prezentarea etapelor procesuale anterioare, recurenta a arătat că decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv a art. 998-999 din C. civ. de la 1864, art. 2.528 C. civ., art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi art. 201 din Legea nr. 71/2011.

Astfel, a afirmat că, raportat la art. 201 din Legea nr. 71/2011, în speţă erau incidente prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

De asemenea, evocând dispoziţiile art. 2.528 C. civ., autoarea căii de atac a precizat că acţiunea sa a avut ca temei de drept principal îmbogăţirea fără justă cauză/plata nedatorată şi numai în subsidiar, răspunderea civilă delictuală.

Cu privire la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie, a arătat că şi în reglementarea anterioară, şi în concepţia noului C. civ., termenul de prescripţie începe să curgă de la data când cel interesat a luat cunoştinţă ori trebuia, după circumstanţe, să ia cunoştinţă de existenţa dreptului la acţiune şi nu de la naşterea lui.

În aceste condiţii, a afirmat că simpla încălcare a dreptului subiectiv, deşi atrage naşterea dreptului la acţiune, nu marchează şi începutul prescripţiei extinctive, dacă titularul dreptului la acţiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele ilicite de care legea leagă naşterea dreptului la acţiune şi, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască şi nici nu trebuia să-l cunoască pe cel care răspunde de prejudiciu.

De asemenea, recurenta a menţionat că prin această regulă legiuitorul a încercat să evite riscul ca prescripţia să se împlinească înainte să fi început să curgă, deoarece titularului dreptului la acţiune nu i se poate reproşa inacţiunea, cât timp nu avea posibilitatea reală de a face acte întreruptive, din cauza necunoaşterii existenţei dreptului sau a exigibilităţii acestuia ori a celui care ar fi ţinut să răspundă, după caz.

Prin urmare, a apreciat că, deşi dreptul subiectiv la reparaţie se naşte în mod obiectiv la data cauzării prejudiciului, exerciţiul dreptului la acţiune depinde de cunoaşterea de către titularul dreptului a unui minimum de elemente pentru a acţiona, respectiv obiectul, valoarea litigiului şi persoana care răspunde.

Astfel, a susţinut că, deşi a reţinut principiul ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet, instanţa de apel l-a încălcat şi nu a ţinut cont de jurisprudenţa instanţei supreme, respectiv de decizia nr. 879/05.03.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin care a fost dezlegată o problemă de drept similară, decizie în care s-a reţinut că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei prin fapta ilicită nu începe să curgă de la data când paguba s-a produs, ci de când păgubitul a cunoscut paguba şi persoana responsabilă de producerea ei sau de la momentul la care trebuia, după împrejurări, să le cunoască.

Potrivit recurentei, aceste elemente i-au fost cunoscute doar la finalizarea verificărilor interne sau cel mai devreme la terminarea controlului efectuat de Curtea de Conturi şi nu la data "la care au fost acceptate la plată situaţiile de plată/devizele de lucrări" ori la datele "la care au fost achitate facturile", astfel cum, în mod neîntemeiat, a reţinut instanţa de fond.

Sub acest aspect, a evocat considerentele deciziei nr. 418/06.02.2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia a II-a civilă, într-un litigiu având ca obiect o contestaţie împotriva procesului-verbal de control al instituţiei finanţatoare, prin care s-au constatat plăţi nelegal efectuate în temeiul unui contract de finanţare, în care instanţa supremă a stabilit că termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în pretenţii începe să curgă de la data soluţionării irevocabile a contestaţiei, deoarece la acel moment reclamantul a cunoscut efectiv întinderea pagubei.

În continuare, recurenta a menţionat concluziile reţinute de Curtea de Conturi în rapoartele şi deciziile emise ca urmare a verificărilor efectuate asupra situaţiei, evoluţiei şi modului de administrare a patrimoniului public şi privat al statului, precum şi legalitatea realizării veniturilor şi a efectuării cheltuielilor în perioada 2001-2012, precum şi abaterile şi măsurile dispuse de această instituţie prin decizia nr. 37/09.12.2013, care au devenit obligatorii prin încheierea nr. 7/20.02.2014, emisă de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi.

Potrivit recurentei, Curtea de Conturi a stabilit întinderea prejudiciului, în raport cu încălcările constatate şi a dispus, în acelaşi timp, extinderea verificărilor şi asupra altor contracte de prestări servicii, recuperarea prejudiciului, determinarea diferenţelor cuvenite bugetului de stat şi virarea acestora pe destinaţiile legale, inclusiv accesoriile aferente, calculate până la data plăţii.

Recurenta a susţinut că a cunoscut paguba şi pe cei care răspund doar în urma extinderii verificărilor dispuse de această instituţie, care au fost finalizate la 30.06.2015.

În acest context, a apreciat că este nelegală motivarea instanţei de apel potrivit căreia izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezenta actul de control al Curţii de Conturi sau că trebuia să cunoască existenţa pagubei şi a celor răspunzători de producerea ei cel târziu la momentul plăţilor, respectiv la 01.03.2013, data ultimei facturi, deoarece în acel moment nu avea cunoştinţă de constatările Curţii de Conturi privind prejudiciul şi persoanele vinovate.

A mai arătat că, în ipoteza în care s-ar aprecia că momentul cunoaşterii existenţei şi întinderii pagubei nu ar fi cel al finalizării verificărilor Curţii de Conturi şi nici cel al emiterii deciziei nr. 37/09.12.2013, faţă de data celui mai vechi document prin care s-a constatat conduita cauzatoare a prejudiciului, acesta nu poate fi anterior raportului de control întocmit de auditorii Curţii de Conturi, respectiv 06.11.2013.

În aceste condiţii, recurenta a apreciat că, raportat la dispoziţiile art. 181 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. şi la data demarării procesului, 07.11.2016, acţiunea a fost promovată în termenul de prescripţie, dat fiind că acesta se împlinea chiar la 07.11.2016, întrucât ziua de 06.11.2016 a fost nelucrătoare, fiind duminică.

Autoarea căii de atac a mai arătat că instanţa de apel a aplicat greşit decizia nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, întrucât, în opinia sa, aceasta nu era incidentă în cauză, având în vedere că a fost pronunţată în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003, privind Codul muncii. În acest sens, recurenta a redat considerentele pe care le-a apreciat importante din această decizie pentru a releva lipsa legăturii cu prezenta speţă.

Totodată, a afirmat că instanţa de apel a reţinut greşit că nu ar fi învestit prima instanţă în mod direct şi cu capătul de cerere privind penalităţile pentru sumele de 673.293 RON şi de 74.728,22 RON, în condiţiile în care în faţa instanţei de fond a indicat expres că acestea au fost restituite şi că solicită doar accesoriile aferente lor.

De asemenea, autoarea căii de atac a precizat că solicitarea sa privind penalităţile a fost reiterată prin notele de şedinţă depuse pentru termenul din 15.10.2021, conform dispoziţiei instanţei de fond, care, de altfel, au fost ignorate de instanţa de apel.

Recurenta a mai susţinut că plăţile efectuate de intimată aveau valoarea unei recunoaşteri a datoriei, astfel că, în opinia sa, şi accesoriile aferente debitelor erau datorate de intimată.

Totodată, evocând dispoziţiile 2.537 alin. (1) şi ale art. 2.506 alin. (4) C. civ., a apreciat că plăţile efectuate de intimată au întrerupt cursul prescripţiei extinctive şi că de la data efectuării lor a început să curgă un nou termen.

În acest context, a arătat că prin achitarea sumelor sus-menţionate, în speţă au devenit aplicabile şi prevederile art. 16 lit. a) şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958, respectiv prevederile art. 2.537 şi art. 2.538 C. civ., prescripţia întrerupându-se la data plăţii acestora, în mai 2014, moment de la care a început să curgă o nouă prescripţie de 3 ani, care s-a fi împlinit în anul 2017, ulterior datei promovării acţiunii de faţă.

În concluzie, recurenta a afirmat că instanţa de apel nu a aplicat aceste prevederi legale, aspect ce atrage nelegalitatea deciziei recurate.

În drept, a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 14.07.2022, intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta a răspuns la întâmpinare.

În conformitate cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost analizat de completul de filtru, care a dispus comunicarea lui către părţile litigante.

La termenul din 21.06.2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul şi a acordat termen în şedinţă publică, dispunând ca părţile să fie citate pentru dezbateri.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Criticile formulate de recurentă, subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează aplicarea greşită a prevederilor legale privind începutul şi întreruperea termenului de prescripţie extinctivă, atât în reglementarea Decretului nr. 167/1958, cât şi în cea a noului C. civ., precum şi omisiunea instanţelor devolutive de a soluţiona cererea sa privind acordarea accesoriilor pentru sumele recunoscute şi restituite de către intimată.

Cu privire la chestiunea prescripţiei extinctive, disputa litigioasă poartă asupra determinării momentului de la care se calculează termenul de 3 ani, recurenta susţinând că acesta nu poate fi decât unul subiectiv, strict legat de constatările Curţii de Conturi, respectiv cel al finalizării verificărilor acestei instituţii de control sau cel al emiterii deciziei nr. 37/09.12.2013, însă în niciun caz anterior datei raportului de control întocmit de auditorii Curţii de Conturi, respectiv 06.11.2013.

Faţă de aceste argumente, Înalta Curte reţine că, în speţă, faţa de perioada în care au fost efectuate plăţile de către recurentă, 24.08.2011 - 01.03.2013, devin incidente atât prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cât şi cele ale art. 2.528 alin. (1) C. civ., în ambele reglementări, legiuitorul stabilind două momente alternative care marchează momentul de debut al cursului prescripţiei extinctive şi anume cel subiectiv, al cunoaşterii pagubei şi persoanei care răspunde de ea şi cel obiectiv, al datei la care păgubitul trebuia să cunoască aceste elemente.

Pe baza probatoriului administrat în faţa instanţelor devolutive, s-a stabilit că momentul de la care curge termenul de prescripţie în cauză este cel obiectiv, al datei la care recurenta trebuia să cunoască paguba şi persoana responsabilă de producerea ei, în concret cel al efectuării plăţilor către intimată.

Cum aceste constatări sunt ataşate stării de fapt şi nu mai pot fi cenzurate în recurs, Înalta Curte, examinând incidenţa normelor legale ce reglementează începutul prescripţiei dreptului la acţiune, constată că instanţa de apel a aplicat corect aceste prevederi, reţinând şi raţionamentul deciziei nr. 19/03.06.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că nu actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de alt organ cu atribuţii de control marchează momentul de debut al curgerii termenului de prescripţie pentru acţiunea de recuperare a prejudiciului.

Distinct de materia în care a fost pronunţată respectiva decizie de unificare a jurisprudenţei, argumentele expuse în cadrul ei îşi păstrează relevanţa pe deplin şi în speţa de faţă, în care problema de drept supusă dezlegării este, în esenţă, aceeaşi.

De aceea, având în vedere perioada în care recurenta a efectuat plăţile pretins necuvenite către intimată, 24.08.2011-01.03.2013, Înalta Curte reţine că dreptul la acţiune al acesteia privind restituirea sumelor achitate s-a născut în acest interval, la momentul efectuării fiecărei plăţi, când trebuia să cunoască eventualul caracter nedatorat al acestora, întrucât avea obligaţia de a fi diligentă şi de a verifica, anterior achitării, modul de îndeplinire de către intimată a obligaţiilor asumate prin contractele încheiate; astfel, prin prisma dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 şi ale art. 2.517 C. civ., incidente în speţă, rezultă că termenul de prescripţie s-a împlinit în intervalul 24.08.2014-01.03.2016, anterior învestirii instanţei, la 07.11.2016.

Din această perspectivă, nu pot fi reţinute argumentele recurentei, potrivit cărora numai în urma controlului Curţii de Conturi şi a extinderii verificărilor dispuse de această instituţie a cunoscut paguba, deoarece o asemenea ipoteză i-ar permite ca, prin propria pasivitate, să modifice unilateral momentul de început al termenului de prescripţie; or, prescripţia extinctivă are rolul de a sancţiona tocmai pasivitatea persoanei care nu a acţionat, în termenul legal, pentru apărarea dreptului sau interesului său legitim.

Totodată, Înalta Curte, confirmând statuările instanţei de apel, înlătură şi criticile recurentei privind efectul întreruptiv pe care l-ar fi produs restituirea de către intimată, în luna mai 2014, a sumelor de 673.293 RON şi 74.728,22 RON, întrucât, pentru a întrerupe prescripţia, recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie trebuie să fie neechivocă.

În prezenta cauză, recunoaşterea ca necuvenite şi restituirea de către intimată a unor sume care nu au făcut obiectul acţiunii nu are niciun efect asupra celor pretinse de recurentă şi contestate de partea adversă; aşadar, plata sumelor recunoscute nu a întrerupt termenul de prescripţie extinctivă a dreptului la acţiune pentru valorificarea celorlalte.

Ultima critică vizează chestiunea accesoriilor aferente sumelor restituite de către intimată.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine, spre deosebire de instanţele de fond, că din petitul cererii de chemare în judecată rezultă că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata accesoriilor pentru suma de 74.728,22 RON, restituită de aceasta din urmă în 31.05.2014 (nu şi pentru suma de 673.293 RON, însă).

Din această perspectivă, instanţa supremă subliniază că recurenta ar fi fost îndreptăţită să primească accesorii aferente sumei de 74.728,22 RON, calculate pentru perioada 07.11.2013-31.05.2014.

Cu toate acestea, validând sentinţa primei instanţe, care a aplicat în mod nelegal sancţiunea derivată din incidenţa prescripţiei pentru întreaga acţiune, curtea de apel a apreciat că autoarea demersului judiciar ar fi avut deschisă calea prevăzută de art. 444 C. proc. civ., iar această dezlegare nu a fost criticată în recurs, după cum reprezentantul recurentei a şi confirmat astăzi, în şedinţă publică; în considerarea naturii de ordine privată a prescripţiei în reglementarea noului C. civ., Înalta Curte nu a invocat din oficiu niciun motiv de recurs.

Având în vedere argumentele expuse mai sus, rezultă că nicio critică nu a demonstrat nelegalitatea deciziei recurate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A. împotriva deciziei civile nr. 743/A/10.05.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 noiembrie 2023.