Bank's appeal rejected; variable-rate clauses in consumer credit contracts held abusive, affirming partial consumer win.

Şedinţa publică din data de 1 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorul 3 Bucureşti, secţia Civilă la 02.03.2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. şi S.C. C. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate nulitatea clauzelor inserate la art. 6 din contractul de credit nr. x/07.12.2007 şi la art. 5 din contractul de credit nr. x/05.02.2008, privind dreptul băncii de a stabili în mod unilateral cuantumul dobânzii, să oblige pârâta să recalculeze dobânda, începând cu al doilea an contractual, după formula Euribor 6M + marja de 1,2 p.p. pentru contractul nr. x/2007 şi după formula Euribor 6M + marja de 1,5 p.p. pentru contractul nr. x/2008, să constate îmbogăţirea fără just temei a pârâtei ca urmare a majorării dobânzii şi să-i restituie reclamantei sumele percepute cu acest titlu; a mai solicitat să constate caracterul neexigibil al celor două contracte de credit, prin perceperea în mod abuziv a unor sume cu titlu de dobânzi nedatorate, fapt ce a condus la preluarea abuzivă a creditelor în portofoliul S.C.

C. S.R.L., nulitatea clauzelor care permit băncii declanşarea scadenţei anticipate a creditelor, inserate la art. 9.3 din condiţiile generale ale contractului nr. x/2007 şi la art. 8.3 din condiţiile generale ale contractului de credit nr. x/2008, nulitatea contractului de cesiune de creanţă nr. x încheiat între pârâte, cu privire la creanţele înscrise la poziţiile 311 şi 312 din anexă şi să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâtei B. S.A. să încheie acte adiţionale la ambele contracte de credit şi să comunice graficele de rambursare în care să fie indicată dobânda curentă; a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei privind cesiunea, prevăzută în anexa la contractul de credit nr. x/2007 şi a nulităţii absolute parţiale a clauzei de la art. 10 din anexa la acelaşi contract, a nulităţii clauzelor privind comisionul de acordare de 2,5% flat şi comisionul de administrare în cuantum de 26 euro/lună, inserate la art. 9 lit. b) şi c) din contractul nr. x/2007, respectiv la art. 9 lit. a) şi b) din contractul nr. x/2008, care prevede un comision de administrare de 10 euro/lună şi obligarea pârâtelor la restituirea sumelor încasate în mod abuziv cu titlu de comision de acordare credit şi de administrare credit, la care se adaugă dobânda legală, calculată de data achitării fiecărei sume şi până la data efectuării expertizei; a mai solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei de 10.000 euro, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin efectele clauzelor abuzive, precum şi a cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 15520/10.11.2015, Judecătoria Sectorul 3 Bucureşti, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

La rândul său, prin sentinţa civilă nr. 1263/01.03.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorul 3 Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul către Curtea de Apel Bucureşti în vederea soluţionării acestuia.

Prin sentinţa civilă nr. 116/08.04.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Astfel învestit, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a pronunţat sentinţa civilă nr. 8067/20.12.2016, prin care a respins ca neîntemeiată acţiunea şi a obligat reclamanta la plata către pârâta B. S.A. a sumei de 6.592,14 RON şi către pârâta S.C. C. S.R.L. a sumei de 1.355,31 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 514/07.03.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul şi a obligat-o pe apelantă la plata către fiecare intimată a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs.

Prin decizia nr. 1147/12.05.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul, a casat în parte decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel, apreciind că hotărârea recurată nu a fost motivată cu privire la caracterul abuziv al clauzelor care reglementează dobânda contractuală, astfel că, în rejudecare, instanţa de apel urma să analizeze clauzele cuprinse în art. 6 din contractul de credit bancar nr. x/07.12.2007 şi în art. 5 din contractul de credit bancar nr. x/05.02.2008 privind dobânda variabilă, prin prisma prevederilor Legii nr. 193/2000 şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a pronunţat decizia civilă nr. 281/16.02.2022, prin care a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a admis în parte acţiunea şi a constatat caracterul abuziv al clauzelor privind dobânda de referinţă variabilă, parte componentă a dobânzii curente, inserate la art. 6 teza finală din contractul de credit bancar nr. x/07.12.2007 şi la art. 5 teza finală din contractul de credit bancar nr. x/05.02.2008; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei civile atacate şi a respins cererea intimatelor de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, B. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În motivare, a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, invocând, astfel, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub acest aspect, a relevat că instanţa de apel a reţinut greşit caracterul abuziv al clauzelor referitoare la modul de stabilire a dobânzii curente, precum şi posibilitatea băncii de a modifica discreţionar nivelul dobânzii de referinţă variabilă, întrucât aceasta se calculează potrivit unor criterii obiective, în funcţie de mai mulţi factori şi se afişează la sediul său.

Potrivit recurentei, clauzele contestate fac parte din obiectul principal al contractelor, sunt redactate în mod clar şi neechivoc, astfel că sunt excluse de la analiza caracterului abuziv, întrucât sunt exprimate într-un limbaj inteligibil, în conformitate cu art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Evocând jurisprudenţa instanţei supreme, a subliniat că a respectat obligaţia de transparenţă, clauzele contractuale fiind clare şi lipsite de echivoc, întrucât pentru înţelegerea lor nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

În continuare, a arătat că instanţa de apel a interpretat eronat art. 4 din Legea nr. 193/2000, apreciind că în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele acestei norme de drept.

Referitor la condiţia negocierii, a susţinut că instanţa de apel a apreciat greşit asupra lipsei acestei etape precontractuale, întrucât din probatoriul administrat rezultă că intimata-reclamantă nu a fost interesată să negocieze şi nu a avut nicio iniţiativă în acest sens, pe care banca să o refuze; a mai arătat că, în ceea ce priveşte caracterul negociat al convenţiilor de credit, instanţa de apel a răsturnat sarcina probei, reţinând că intimata-reclamantă nu ar fi putut influenţa clauzele contractuale.

Privitor la cerinţa bunei-credinţe, recurenta a menţionat că, în aprecierea caracterului abuziv trebuie determinată atitudinea subiectivă a profesionistului, respectiv dacă inserarea clauzei are la bază intenţia acestuia de a-şi crea un avantaj ca urmare a unei poziţii speciale în care s-ar fi aflat la momentul încheierii contractului.

Evocând dispoziţiile art. 970 C. civ. şi ale art. 4-7 din Legea nr. 363/2007, a arătat că analiza conduitei sale urmează a fi făcută prin raportare la înţelesul noţiunilor de practici comerciale înşelătoare, conform art. 6 din legea menţionată. Or, intimata-reclamantă nu a făcut dovada unor astfel de practici pentru a răsturna prezumţia de bună-credinţă instituită de art. 1.899 alin. (2) C. civ.

Recurenta a mai afirmat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit caracterul abuziv al clauzelor privind determinarea dobânzii contractuale.

După evocarea jurisprudenţei instanţei supreme, a subliniat că modificarea nivelului dobânzii nu este o operaţiune efectuată în mod discreţionar de bancă, iar factorul de care depinde evoluţia ratei dobânzii este specificat în contract, astfel că instanţa de apel a reţinut eronat că dobânda poate fi modificată în mod unilateral de către instituţia bancară.

Potrivit recurentei, clauzele contractuale privind dobânda variabilă din contractele de credit nu pot fi considerate abuzive, întrucât, pe de o parte, nu se aduce niciun argument pentru care li s-ar putea reţine caracterul abuziv, iar pe de altă parte, aceste clauze înglobează în fapt costurile principale ale contractului pentru ca respectivul client să cunoască cu certitudine care sunt obligaţiile sale principale în schimbul creditului acordat. De altfel, a elimina aceste clauze ar însemna a lăsa contractele de credit fără preţ, transformându-le în contracte cu titlu gratuit.

La 27.06.2022 intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa motivelor de nelegalitate, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În conformitate cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost analizat de completul de filtru, care a dispus comunicarea lui către părţile litigante.

La termenul din 26.04.2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepţia nulităţii, a admis în principiu recursul şi a acordat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea căii de atac cu citarea părţilor.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin memoriul de recurs, autoarea căii de atac a criticat, subsumat cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., modul de aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, prin prisma cărora instanţa de apel a reţinut caracterul abuziv al clauzelor privind dobânda de referinţă variabilă, parte componentă a dobânzii curente, inserate la art. 6 teza finală din contractul de credit bancar nr. x/07.12.2007 şi la art. 5 teza finală din contractul de credit bancar nr. x/05.02.2008.

În esenţă, a arătat că raţionamentul instanţei de apel este greşit, întrucât, din probatoriul administrat rezulta caracterul negociat al acestor clauze, faptul că au fost redactate într-un limbaj clar şi inteligibil şi că nu încalcă buna-credinţă.

Contrar susţinerilor recurentei, examinând decizia recurată, Înalta Curte reţine că statuările instanţei de apel sunt conforme dispoziţiilor legale evocate, astfel că toate criticile vor fi înlăturate.

Aşadar, instanţa de apel, în limitele decizie de casare, a analizat clauzele în discuţie din perspectiva îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 193/2000, stabilind totodată că obligaţia de plată a dobânzii face parte din obiectul principal al contractului de credit, în sensul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Aşa cum s-a reţinut şi în hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-26/13, Kásler contra O.T.P., exprimarea într-un limbaj uşor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical, ci presupune ca fiecare dintre părţile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii şi întinderii propriilor drepturi şi obligaţii şi, în egală măsură, ale celor ale cocontractantului.

Totodată, prezumţia instituită de textul legal invocat nu este una absolută, aceasta putând fi răsturnată atât timp cât clauza nu este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil. Simpla încadrare a clauzei contractuale în obiectul principal nu atrage în mod automat excluderea ei de la examenul caracterului abuziv.

Caracterul inteligibil al limbajului vizează posibilitatea consumatorilor să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele, îndeosebi economice, care decurg din cuprinsul clauzelor contractului.

În speţă, dobânda curentă variabilă prevăzută de clauza inserată la art. 6 teza finală din contractul de credit bancar nr. x/07.12.2007 şi la art. 5 teza finală din contractul de credit bancar nr. x/05.02.2008 conţine o componentă variabilă, denumită dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile B. S.A. şi un element fix, marja de 1,20, respectiv 1,50 puncte procentuale.

Exceptând acest element fix, Înalta Curte constată că nu se poate identifica algoritmul de stabilire a dobânzii de referinţă variabilă, după primele 12 luni de la încheierea contractului, componenta variabilă nefiind clară, ci dimpotrivă, echivocă şi obscură, deoarece nu se cunoaşte mecanismul de formare şi determinare a dobânzii curente după primele 12 luni în care dobânda a fost fixă.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului, "orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate."

Or, în speţă, aşa cum se poate constata şi cum în mod judicios a reţinut şi instanţa de apel, clauza referitoare la dobânda variabilă nu răspunde exigenţelor normelor legale evocate, criteriul costului resurselor de creditare, în funcţie de care banca putea să modifice în mod unilateral rata dobânzii curente revizuibile, în lipsa altor elemente de identificare, neputând oferi clientului reprezentarea condiţiilor intervenirii cazului de modificare a dobânzii, care sunt, astfel, greu de evaluat şi de anticipat.

Totodată, cu privire la caracterul previzibil al clauzei contractuale, care trebuie să fie formulată astfel încât consumatorul să poată anticipa consecinţele posibile în funcţie de care dobânda poate varia, în situaţia în care ipoteza modificării dobânzii devine incidentă, Înalta Curte constată că cele două clauze atribuie doar băncii dreptul să aprecieze asupra întrunirii situaţiei premisă pentru modificarea dobânzii, fără posibilitatea celeilalte părţi de a aprecia asupra ei, astfel încât să considere că schimbările intervenite asupra costului resurselor de creditare sunt semnificative şi îndreptăţesc banca la activarea clauzei.

Prin urmare, în absenţa oricăror elemente clare, transparente şi obiective, pe baza cărora să poată fi înţelese componenta variabilă a dobânzii curente şi mecanismul de determinare a acesteia, în mod corect a apreciat instanţa de apel că o atare clauză nu satisface cerinţa prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, anume aceea de a fi exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.

Următoarele critici vizează presupusa manieră eronată în care instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte noţiunile de "negociere", "dezechilibru semnificativ", "contrar cerinţelor bunei-credinţe", prevăzute de acest text de lege, susţinând că în realitate prevederile contractuale sunt rezultatul negocierii dintre părţi şi nu sunt de natură a produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile acestora, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Referitor la condiţia negocierii directe a clauzelor contractuale, instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor", iar confom alin. (2) al aceluiaşi articol, "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv".

Pornind de la prezumţia că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, legiuitorul a impus profesionistului sarcina de a prezenta probe în sensul negocierii. Împrejurarea că intimatei-reclamante i-au fost prezentate, în etapa precontractuală, datele esenţiale ale ofertei băncii, nu poate fi interpretată în sensul existenţei unei negocieri, ci doar în acela în care i-au fost aduse la cunoştinţă condiţiile contractuale practicate de bancă.

Astfel, în măsura în care un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, sarcina probei îi revine, conform art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000.

Or, în lipsa probelor privind negocierea, contractul de credit este unul standard, preformulat, consumatorul putând doar să adere sau nu la el, nu şi să intervină pentru a-i schimba conţinutul.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat chestiunea negocierii şi a conţinutului acesteia în privinţa clauzelor contractuale raportat la elementele cauzei, reţinând că în speţă nu s-a probat parcurgerea unei asemenea etape, fiind lipsite de relevanţă susţinerile băncii privind însuşirea clauzelor contractuale de către intimata-reclamantă, posibilitatea acesteia de a negocia, dar nefructificată şi acceptarea fără obiecţiuni de către acesta a ofertei de creditare, în lipsa unor probe care să facă dovada existenţei unei negocieri efective.

Astfel, constatând că recurenta-pârâtă nu a depus dovezi pe baza cărora să se poată reţine că a existat o negociere directă cu consumatorul a conţinutului clauzelor contractuale, apte să răstoarne prezumţia relativă a lipsei negocierii, instituită de lege, precum şi că în speţă sunt întrunite cerinţele privind dezechilibrul semnificativ creat între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, în ceea ce priveşte clauza privind dobânda remuneratorie variabilă, în mod judicios instanţa de apel a dat eficienţă sancţiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, constatând caracterul abuziv al celor două clauze din contractele de credit.

Recurenta a mai criticat decizia instanţei de apel şi cu privire la posiblitatea de modificare unilaterală a dobânzii, arătând ca variabilitatea acesteia depinde de evoluţia dobânzii interbancare practicate de alte bănci.

Referitor la aceste critici, Înalta Curte reţine că la data semnării contractelor de credit, forma în vigoare a art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 prevedea că o clauză este abuzivă dacă acordă comerciantului dreptul să modifice, în mod unilateral, clauzele contractuale, însă făcea trimitere la necesitatea existenţei unui motiv întemeiat pentru ca o clauză de tipul celei analizate să nu dobândească caracter abuziv.

În hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfaleneV, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că, în ceea ce priveşte aprecierea care trebuie realizată în privinţa unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanţă esenţială aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri şi, pe de altă parte, dacă aceşti consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reţinut, de asemenea, că, în ceea ce priveşte, în primul rând, obligaţia de informare a consumatorului, este esenţial ca persoana fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conţinutul dispoziţiilor în cauză (par. 50), precum şi faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informaţi despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil şi despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că, prin clauzele al căror caracter abuziv a fost reţinut de instanţa de apel, aceasta şi-a rezervat dreptul de a modifica unilateral nivelul dobânzii în raport cu dobânda de referinţă variabilă care se afişa la sediile sale şi care, potrivit acesteia, se modifica în funcţiile de costul resurselor de creditare ale băncii, fără însă ca aceste noţiuni să fie definite în mod clar şi neechivoc în contract. Or, în condiţiile în care clauzele contractuale trebuie formulate într-un mod care să ofere unui observator obiectiv posibilitatea de a aprecia asupra temeiniciei motivelor de modificare unilaterală a contractului, clauza analizată este abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor pe care le cuprinde de către consumator.

Înalta Curte constată că, deşi sunt subsumate de autoarea căii de atac dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile referitoare la presupusa manieră eronată în care instanţa de apel a aplicat norme de drept material, atunci când a stabilit că prevederile contractuale privind modificarea unilaterală a dobânzii nu au fost negociate cu consumatorul, lipsind elementul bunei-credinţe, precum şi la constatarea, considerată eronată, că în speţă există un dezechilibru contractual între prestaţiile reciproce ale părţilor vizează, în realitate, o greşită evaluare a situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat în cauză. Argumentele expuse în cadrul acestor critici urmăresc doar o reconfigurare a situaţiei de fapt stabilită de instanţa devolutivă de prim control judiciar prin prisma materialului probator; astfel, recurenta îşi întemeiază motivul de recurs invocat pe afirmaţii privind probatoriul administrat în dovedirea caracterului negociat al contractului, costurile resurselor de creditare şi posibilitatea verificării acestora, interpretarea clauzelor contractuale, dar şi indicii de variaţie ai dobânzii în raport cu care a susţinut că dobânda de referinţă variabilă nu a înregistrat fluctuaţii.

Or, aceste susţineri trimit la elemente ataşate situaţiei de fapt, dar şi la modalitatea în care a fost valorificat probatoriul administrat, aspecte care scapă cenzurii instanţei de recurs, a cărei examinare este limitată, potrivit art. 483 alin. (3) raportat la art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie.

Astfel, sub pretextul încălcării normelor de drept material, recurenta a criticat, în realitate, modul de administrare sau de interpretare a probelor şi modul de soluţionare a litigiului în raport cu situaţia de fapt, chestiuni care nu mai pot fi examinate pe calea recursului, reglementat ca o cale extraordinară de atac prin care se exercită controlul de legalitate al unei hotărâri judecătoreşti, legea prevăzând dublul grad de jurisdicţie, nu şi pe al treilea.

Având în vedere argumentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că nicio critică nu a demonstrat nelegalitatea deciziei atacate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 281/16.02.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 noiembrie 2023.