Counter-guarantee liability: mandatory payment irrespective of beneficiary's financial difficulty and eligibility of punitive interest for specialized financial institutions

Şedinţa publică din data de 26 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 14.04.2021, sub nr. x/2021, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN a chemat în judecată pe pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., solicitând obligarea acestuia să-i plătească contragaranţia în sumă de 316.805,58 RON, pentru garanţia asumată de reclamant în favoarea A. S.A., în baza notificării de includere în plafonul de garantare nr. x/04.07.2012 şi a confirmării de includere in plafonul de garantare nr. x/24.07.2012, beneficiar fiind B. S.R.L., împreună cu dobânda legală penalizatoare, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculată de la data 18.01.2019 (data împlinirii termenului de 90 zile calendaristice în care F.R.C. avea obligaţia să efectueze plata) până la plata efectivă a sumei datorate, cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond.

Prin sentinţa civilă nr. 3180/2021 din 10 decembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea formulată de reclamant şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 316.805,58 RON, reprezentând contravaloare contragaranţie, a dobânzii legale penalizatoare prevăzute de art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2000, de la data de 18.01.2019 până la data achitării debitului, precum şi a sumei de 8.664,73 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Soluţia instanţei de apel. Hotărârea recurată.

Prin decizia civilă nr. 1813/2022 din 16 noiembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul formulat de apelantul-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3180/10.12.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A.-IFN şi a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a obligat pârâtul Fondul Roman de Contragarantare S.A. la plata dobânzii legale penalizatoare calculate conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, păstrând celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate, precum şi la plata sumei de 988,36 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivelor de casare, recurentul a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că soluţia primei instanţe este întemeiată, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile pentru a fi plătită contragaranţia de către F.R.C., întrucât I.M.M.-ul beneficiar se afla în stare de dificultate financiară.

Autorul recursului susţine că soluţia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 1, raportat la pct. 5 şi 13 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011 privind condiţiile de acordare a contragaranţiilor de către FRC, art. 1480, art. 1266-1268, art. 1270 şi art. 2018 C. civ., art. 3 pct. 1 şi pct. 12 din Legea nr. 85/2006, raportate la art. 3.1 alin. (1), art. 4.1, art. 5.1, art. 6.4 alin. (2) şi (4), art. 12.8 din convenţia de contragarantare nr. 1/2012 şi pct. 12 din Anexa C.1, precum şi la art. 2.1. lit. f) pct. III şi art. 4.1 alin. (1) din Norma nr. 1/2012.

Referitor la criteriul de eligibilitate privind starea de dificultate a beneficiarului, recurentul precizează că, deşi instanţa de apel se raportează preponderent la pct. 4 din Anexa C.7 la convenţia de contragarantare nr. 1/2012, în speţă mai sunt aplicabile şi art. 3.1 din convenţie şi art. 4.1 alin. (1) lit. d) din Norma nr. 1/2012, cele două acte fiind emise în aplicarea art. 13 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011 privind condiţiile de acordare a contragaranţiilor.

De asemenea, se arată că potrivit art. 5 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011 IMM-urile aflate în stare de dificultate nu pot fi beneficiare ale garanţiilor.

Consideră recurentul că, din interpretarea textelor evocate, reiese că nu se poate plăti o contragaranţie care a fost acordată unui beneficiar neeligibil, astfel că instanţa de apel nu doar că nu a aplicat corect legislaţia în materie, dar nici nu a interpretat sistematic şi potrivit voinţei concordante a părţilor convenţia de contragarantare nr. 1/2012, încălcând astfel prevederile art. 1266 şi 1267 C. civ.

În ceea ce priveşte condiţia ca societatea beneficiară a garanţiei să nu se afle în stare de dificultate, recurentul susţine că, pentru a verifica îndeplinirea criteriului de eligibilitate, instanţa trebuia să se raporteze la prevederile Legii nr. 85/2006, privind insolvenţa.

Or, se arată că instanţa de apel nu a aplicat prezumţiile în conformitate cu art. 329 C. proc. civ., deşi, din analiza situaţiilor financiare la 31.12.2010 şi 31.12.2011 şi a Bilanţului financiar la 31.12.2012, coroborat cu data declanşării procedurii insolvenţei societăţii (2014), rezultă că erau îndeplinite condiţiile prevăzute în Legea nr. 85/2006.

În consecinţă, recurentul-pârât apreciază că în speţă a fost încălcat mandatul de către intimatul-reclamant, prin nesocotirea pct. 12 din Anexa C1 la Convenţia nr. 1/2012.

În ceea ce priveşte executarea necorespunzătoare a mandatului de către FNGCIMM, se arată că, deşi instanţa reţine că acesta avea obligaţia verificării îndeplinirii criteriilor de eligibilitate, în mod paradoxal constată că şi-a îndeplinit mandatul, întrucât FRC nu a dovedit că intimatul cunoştea starea de dificultate a beneficiarului la momentul verificării condiţiilor de eligibilitate.

Mai arată, recurentul, că şi în ceea ce priveşte legislaţia ajutorului de stat, aceasta impune stoparea ajutorului acordat acestui beneficiar raportat la situaţia de fapt existentă şi, în acest sens, instanţa de apel nu a avut în vedere următoarele prevederi: art. 4 din O.U.G. nr. 23/2011, pct. 2 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011, Cap. I. Prevederi generale din Norma nr. 1/2012 şi Convenţia de contragarantare nr. 1/2012.

În ceea ce priveşte acordarea dobânzii, recurentul consideră că instanţa de apel a aplicat şi interpretat eronat dispoziţiile art. 1 alin. (2), art. 2, art. 4, art. 10 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 1 şi art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar şi art. 3 alin. (3) din C. civ., deoarece a reţinut că se aplică art. 3 alin. (2) din O.G.. 13/2011 raportat la data acordării contragaranţiei şi că nu este incident alin. (3) al aceluiaşi articol deoarece FRC exploatează o întreprindere cu scop lucrativ, având în vedere prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

În continuare, recurentul apreciază că statutul juridic al FRC este diferit faţă de regimul juridic al unei societăţi pe acţiuni obişnuite, care acţionează în condiţii de piată şi are scop lucrativ.

În final, susţine că sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (3) din C. civ. şi art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 13/2011, întrucât este o societate fără scop lucrativ.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 11.05.2023, sub nr. x/2021.

Apărarea formulată în cauză

Intimatul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII IFN S.A. a formulat întâmpinare la recurs, înregistrată la data de 26 mai 2023, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

III. Procedura de soluţionare a recursului

Cu titlu prealabil, se reţine că prezentul proces este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acţiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 14 aprilie 2021, deci după intrarea în vigoare a acestei legi.

Prin rezoluţia din 21 iunie 2023 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 19 octombrie 2023, preschimbat ulterior pentru data de 26 octombrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în temeiul art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.

IV. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

În prealabil, cu referire la criticile recurentului privind analiza instanţei de apel asupra documentelor existente la dosar, care în opinia sa, contrar celor reţinute prin decizia recurată, nu fac dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege şi reluate convenţional pentru acordarea contragaranţiei, în concret fiind vorba despre condiţia privind eligibilitatea beneficiarului pentru acordarea garanţiei, nu pot fi primite.

Vor fi avute în vedere în acest sens dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, calea extraordinară de atac a recursului urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea în condiţiile legii a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Sub acest aspect, la pag. 6-7 din memoriul de recurs, recurentul face ample referiri la probele administrate, la împrejurările de fapt analizate de instanţa de apel, criticând modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, în raport cu situaţia de fapt stabilită în cauză.

Se susţine astfel că, din analiza situaţiilor financiare la 31.12.2020 şi 31.12.2011, coroborate cu bilanţul financiar contabil la 31.12.2012, document care nu se regăsea printre cele pe baza cărora se efectua verificarea criteriului de eligibilitate prevăzut la pct. 4 din Anexa C.7 la Convenţia nr. 1/2012, ar fi reieşit contrariul celor reţinute de instanţa de apel, respectiv faptul că beneficiarul era o întreprindere în dificultate, în sensul art. 2.1 lit. f) pct. iii din Norma 1/2012.

Or, Înalta Curte constată că prin toate aceste critici, circumscrise de autorul căii de atac dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se pretinde, în realitate, o greşită evaluare a situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat în cauză de către instanţa de apel, solicitându-se ca instanţa de recurs, în urma reinterpretării probatoriului administrat, să constate temeinicia susţinerilor potrivit cărora beneficiara B. S.R.L. nu îndeplinea criteriile de eligibilitate la data acordării contragaranţiei, întrucât societatea se afla în stare de dificultate.

În conformitate cu motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi cu caracterul recursului de cale de atac extraordinară, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, rezultă că verificarea aspectelor de netemeinicie este exclusă în această etapă procesuală.

Criticile recurentului, prin care se arată că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat eronat prevederile art. 3.1, art. 4.1, art. 5.1, art. 6.4 alin. (2) şi (4) şi art. 12.8 Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, respectiv art. 4.1 lit. e), din Norma nr. 1/2012, art. 5 şi 13 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011, coroborate cu dispoziţiile art. 1266 şi 1267 C. civ., în contextul în care intimatul, pentru verificarea criteriului de eligibilitate privind starea de dificultate a beneficiarului, nu era ţinut de documentele prevăzute în contract, ci trebuia să facă minime verificări, nu sunt fondate deoarece contravin obligaţiilor asumate de părţi.

În esenţă, se susţine că instanţa de apel trebuia să dea eficienţă tuturor prevederilor legale şi convenţionale în interpretarea lor sistematică corectă şi potrivit voinţei concordante a părţilor, nu doar Anexei C7 la Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, care indică criteriile de eligibilitate ce trebuie respectate. Sub acest aspect, se arată că intimatul nu şi-a executat corespunzător mandatul acordat referitor la analiza criteriului de eligibilitate privind starea de dificultate a beneficiarului garanţiei.

În cauza pendinte, situaţia de fapt stabilită de către instanţele fondului, pe baza probatoriului administrat, pe care se grefează controlul de legalitate realizat în recurs, relevă că între părţi a fost încheiată Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, unde, la art. 3.1 alin. (1), s-a prevăzut că pot fi contragarantate garanţiile acordate în beneficiul întreprinderilor mici şi mijlocii care îndeplinesc condiţiile de eligibilitate prevăzute în Norma nr. 1/2012.

Prin clauza cuprinsă la art. 4.1 din convenţie s-a stabilit că, în vederea asigurării celerităţii activităţii de contragarantare în sprijinul IMM-urilor, pârâta mandatează garantul (reclamanta) să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate şi a condiţiilor de contragarantare din Norme şi să acorde contragaranţii IMM-urilor care fac dovada îndeplinirii acestora, conţinutul detaliat al mandatului fiind prevăzut în anexa la convenţie.

Disputa părţilor se poartă asupra interpretării Anexei C.7 la convenţie, unde s-au prevăzut criteriile de verificare la executarea contragaranţiei, respectiv condiţia ca beneficiarul să nu se afle în stare de dificultate.

Prin decizia atacată s-a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii contractuale a pârâtei FRC ca urmare a faptului că acesta nu a executat, în mod culpabil, obligaţia de plată a sumei care face obiectul contragaranţiei, respingând cererea de executare, în lipsa oricărui temei legal sau contractual şi fără a se fi încălcat limitele mandatului acordat reclamantei, deşi erau îndeplinite toate condiţiile pentru plata contragaranţiei prevăzute de art. 6.4 alin. (2) din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012.

Raportat la considerentele instanţei de apel, care vizează elementele specifice raportului juridic din perspectiva obligaţiilor asumate de părţi, argumentele invocate de recurent cu privire la demersurile suplimentare pe care intimatul trebuia să le efectueze pentru verificarea criteriului de eligibilitate referitor la starea de dificultate a beneficiarului garanţiei nu sunt de natură să infirme raţionamentul instanţei de apel.

Astfel, instanţa de apel a avut în vedere că părţile au stabilit cu claritate criteriile de eligibilitate şi modalitatea de verificare a îndeplinirii acestora, prin Anexa C7 la Convenţia de contragarantare nr. 1/2012 şi elaborarea Normei nr. 1/2012, iar intimatul a fost mandatat să aplice, în concret, procedura de acordare astfel stabilită, scopul urmărit de părţi la încheierea contractului de mandat fiind acela de a realiza celeritatea activităţii de contragarantare.

Clauza cuprinsă la art. 6.4 alin. (2) din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, precum şi Anexa C.7 prevăd că verificările se fac potrivit criteriilor prevăzute în anexă, neexistând nicio menţiune în sensul că verificările ar fi minimale, cum greşit susţine recurentul.

Aşadar, intimatul nu avea obligaţia de a face verificări suplimentare pentru a determina dacă beneficiarul contragaranţiei era în stare de dificultate, întrucât o astfel de cerinţă nu este stipulată în procedura întocmită de recurent.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel a interpretat sistematic şi după voinţa părţilor obligaţiile cocontractanţilor şi a ţinut seama de cuprinsul Anexei C7 la convenţie, care prevede că verificările se fac potrivit criteriilor de eligibilitate prevăzute în anexă, reţinând, totodată, că nu rezultă că verificările ar fi orientative sau minimale.

Interpretarea voinţei părţilor se face în concordanţă cu obligaţiile asumate şi nu poate genera obligaţii suplimentare, respectiv criterii de eligibilitate deduse pe cale de interpretare, cum greşit pretinde recurentul.

De asemenea, demersul de interpretare a normei contractuale trebuie să se rezume la stabilirea voinţei părţilor, iar nu să reprezinte un examen al tuturor tipurilor de interpretare aplicabile normelor juridice, cu atât mai puţin când este vizată interpretarea unor criterii de eligibilitate prevăzute expres şi limitativ în convenţia părţilor.

În consecinţă, Înalta Curte constată că în executarea convenţiei de contragarantare intimatul, în calitate de mandatar, a respectat întocmai instrucţiunile recurentului, în calitate de mandant, astfel cum sunt stabilite expres în contract.

Prin criticile formulate, recurentul încearcă să se desprindă din raportul contractual, transferând părţii adverse o obligaţie care se plasează în afara înţelegerii asumate, în condiţiile în care intimatul a făcut dovada respectării mandatului acordat, iar din documentele supuse verificării nu rezultă că beneficiarul nu era eligibil pentru acordarea contragaranţiei.

De asemenea, nici critica privind aplicarea şi interpretarea greşită a clauzelor prevăzute la art. 6.4 alin. (2) şi (4) din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012 nu este fondată, deoarece aceste prevederi nu îl exonerează pe recurent de plata contragaranţiei, acordarea acesteia efectuându-se cu respectarea integrală a prevederilor convenţionale şi a criteriilor de eligibilitate stabilite de recurent.

O altă critică a recurentului vizează faptul că intimatul-reclamant a încălcat prevederile art. 4.1. şi art. 5.1 din convenţie, întrucât trebuia să dea dovadă de prudenţă şi diligenţă atât la momentul acordării contragaranţiei, dar şi la plata acesteia, prin efectuarea unor verificări suplimentare.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că textul clauzelor în discuţie impune ambelor părţi executarea obligaţiilor cu bună-credinţă şi cu diligenţa unui bun proprietar, iar nu doar uneia dintre ele, părţile învestind instanţa cu o acţiune în răspundere contractuală, aşa încât elementele angajării acesteia sunt cele care trebuie examinate. Acordarea contragaranţiei pentru beneficiar s-a efectuat cu respectarea integrală a prevederilor convenţionale, iar refuzul plăţii contragaranţiei nu are temei legal sau convenţional.

Aşadar, în raport cu situaţia de fapt reţinută prin decizia recurată, nu se poate constata nelegalitatea hotărârii, din perspectiva aprecierii standardului de conduită diligentă impus mandatarului, instanţa de apel procedând la un examen efectiv al conduitei acestuia prin raportare la reglementările contractuale şi nu la alte obligaţii, neprevăzute în contract, cum ar fi demersuri suplimentare.

Pretinsa încălcare a prevederilor pct. 12 din Anexa C.1 la Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, care impuneau garantului obligaţia de a solicita, în mod obligatoriu, punctul de vedere al FRC, pentru evaluarea eligibilităţii în situaţii nestandard, nu poate fi reţinută, în condiţiile în care, în absenţa unei definiţii convenţionale a acestei noţiuni, situaţia reflectată de documentele depuse de intimat în dovedirea criteriului de eligibilitate în discuţie nu poate fi calificată drept nestandard.

Având în vedere înlăturarea argumentelor prin care recurentul susţine că nu are obligaţia de a plăti contragaranţia, vor fi respinse şi criticile referitoare la obligaţia de plată a dobânzii legale, întrucât potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, debitorul unei obligaţii băneşti datorează, pentru neîndeplinirea obligaţiei sale la scadenţă, o dobândă penalizatoare.

Se mai susţine că recurentul este o întreprindere fără scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) C. civ. şi, ca urmare, ar datora o dobândă legală calculată în raport de dispoziţiile art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Înalta Curte va înlătura şi această susţinere întrucât ipoteza avută în vedere de textul de lege prin care rata dobânzii legale se stabileşte diminuat, aceea a unor raporturi juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, nu este incidentă, recurentul fiind organizat, în temeiul art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009, ca instituţie financiară specializată, constituită sub forma unei societăţi pe acţiuni, adică în vederea desfăşurării de activităţi lucrativ, destinaţia profitului realizat în urma acestor activităţi nefiind relevantă din perspectiva caracterului lucrativ al activităţilor înseşi.

Astfel, se constată că instanţa de apel în mod corect a reţinut incidenţa prevederilor art. 3 alin. (2) şi (3) C. civ., din care reiese calitatea de profesionist a recurentului F.R.C., precum şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, modificată, conform cărora în vederea desfăşurării de activităţi cu scop lucrativ, persoanele fizice şi persoanele juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi cu personalitate juridică.

Aşadar, în cauză se constată că atât reclamantul, cât şi pârâtul sunt persoane juridice de drept privat care desfăşoară activităţi de garantare a unor credite, activităţi ce au natură comercială, iar pretenţiile deduse judecăţii au drept cauza juridică neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin convenţia de garantare semnată de cele două părţi în scopul realizării obiectului lor de activitate. Prin urmare, cele două părţi nu sunt autorităţi publice asimilate, în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, iar convenţia nu are ca obiect prestarea unui serviciu de interes public, pentru ca acesta sa intre in categoria contractelor administrative.

În consecinţă, contrar celor susţinute de recurent, nu sunt incidente prevederile art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, instanţa de apel interpretând în mod corect dispoziţiile legale privind statutul recurentului de întreprindere cu scop lucrativ şi constatând că acesta datorează dobânda legală penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Pentru aceste motive, reţinând netemeinicia motivelor de recurs invocate, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 1813/2022 din 16 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 octombrie 2023.