Recourse dismissed; prescription not interrupted by annulled payment order in public utility service fee dispute

Şedinţa publică din data de 25 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa la 17 noiembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta UAT Comuna Gura Şuţii prin primar, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei totale de 36.118,94 RON, reprezentând plata de disponibilitate, conform facturilor scadente, emise pentru perioada 19 iulie 2018-19 decembrie 2019.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

Prin încheierea de şedinţă din 21 martie 2022, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru sumele aferente perioadei 19 iulie 2018-16 noiembrie 2018.

Prin sentinţa nr. 610 din 12 septembrie 2022, Tribunalul Dâmboviţa, secţia II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta UAT Comuna Gura Şuţii prin primar, a obligat pârâta la plata sumei de 27.916,66 RON reprezentând plata de disponibilitate, diferenţă debit neîncasat, pentru perioada 16 noiembrie 2018-19 decembrie 2019. A respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată pentru sumele aferente perioadei 19 iulie 2018-16 noiembrie 2018. A obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.464,80 RON.

Împotriva încheierii din 21 martie 2022 şi a sentinţei civile nr. 610 din 12 septembrie 2022 reclamanta A. a declarat recurs, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pârâta a formulat apel împotriva aceloraşi hotărâri.

Prin decizia nr. 74 din 1 martie 2023, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a respins apelurile, ca nefondate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea căii de atac formulate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Autoarea căii de atac arată că hotărârea tribunalului trebuia atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare potrivit art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, coroborat cu art. 2 lit. b) şi art. 10 alin. (2) din acelaşi act normativ, precum şi cu art. 51 alin. (5) din Legea nr. 51/2006 privind serviciile comunitare de utilităţi publice. Consideră că soluţionarea căii de atac conform normelor de la apel este contrară dispoziţiilor legale menţionate mai sus.

Recurenta-reclamantă susţine că în mod greşit curtea de apel a constatat că nu a fost întrerupt cursul prescripţiei prin emiterea somaţiei nr. x din 1 iulie 2020 şi nici prin introducerea cererii de ordonanţă de plată. Arată că, potrivit dispoziţiilor art. 1522 alin. (1) şi (3), ale art. 2537 alin. (2) şi (4), ale art. 2539 alin. (2) şi art. 2540 C. civ., prescripţia se întrerupe şi prin somaţie, dar şi prin cererea de chemare în judecată, chiar respinsă sau anulată, dacă este urmată de o nouă cerere formulată în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare sau de respingere. Menţionează că cererea de ordonanţă de plată a fost introdusă la 8 decembrie 2020 şi a fost admisă prin sentinţa nr. 261 din 19 martie 2021. Prin sentinţa nr. 840 din 6 octombrie 2021, Tribunalul Dâmboviţa a admis cererea în anulare şi a anulat ordonanţa de plată. Consideră că termenul de prescripţie a fost întrerupt.

Aceeaşi parte susţine că pretenţiile sale sunt întemeiate şi apreciază că pârâta trebuie obligată la plata sumelor solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Recurenta-reclamantă a indicat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Referitor la excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata - pârâtă prin întâmpinare, în raport de dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte o va respinge întrucât prin cererea de recurs au fost dezvoltate critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din acelaşi cod.

Referitor la recurs, cu titlu prealabil, instanţa supremă constată că argumentele prin care autoarea căii de atac invocă nerespectarea art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, coroborat cu art. 2 lit. b) şi art. 10 alin. (2) din acelaşi act normativ, precum şi cu art. 51 alin. (5) din Legea nr. 51/2006 privind serviciile comunitare de utilităţi publice pot fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., şi nu a pct. 8, indicat în motivele de recurs.

Conform acestui text de lege, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Înalta Curte va înlătura criticile prin care recurenta-reclamantă arată că, în mod greşit, curtea de apel a calificat drept apel calea de atac declarată de reclamantă.

Ambele părţi au atacat sentinţa pronunţată de tribunal, iar cele două memorii fiind înregistrate pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, dosarul fiind repartizat spre soluţionare unui complet de apel în materia litigiilor cu profesionişti.

Instanţa supremă constată că la nivelul Curţii de Apel Ploieşti funcţionează atât secţia a II-a Civilă, cât şi secţia de contencios administrativ şi fiscal, iar dosarul de apel a fost înregistrat pe rolul secţiei civile, fără ca instanţa sau vreuna dintre părţi să fi invocat necompetenţa materială funcţională a acestei secţii.

Astfel, la termenul de la 18 ianuarie 2023 discuţia referitoare la calificarea căii de atac a fost prorogată pentru termenul de la 1 martie 2023. La acest termen, instanţa a constatat că reclamanta, prin cererea de apel, a solicitat judecata cauzei în lipsă şi a rămas în pronunţare asupra apelurilor declarate.

Din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă că reclamanta a formulat o acţiune în pretenţii decurgând din executarea unui contract administrativ, prin care a solicitat plata unor facturi neachitate de către pârâtă. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 212/2018, "Litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competenţa de soluţionare a instanţelor civile de drept comun."

Înalta Curte reţine că prin Decizia nr. 19/2016, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, "În ipoteza în care partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menţionată în dispozitivul hotărârii atacate, instanţa de control judiciar va respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., în măsura în care aceasta nu poate fi calificată prin aplicarea dispoziţiilor art. 152 raportat la art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.."

Instanţa supremă constată că, deşi reclamanta a denumit "recurs" calea de atac promovată, curtea de apel, având posibilitatea de a califica demersul părţii, în mod corect, a considerat că a fost învestită cu soluţionarea unui apel. Astfel, faţă de faptul că recurenta-reclamantă nu a suferit vreo vătămare, nu se justifică anularea deciziei recurate pentru acest motiv.

Înalta Curte va înlătura criticile pe care recurenta-reclamantă le subsumează pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prin care se arată că au fost încălcate prevederile C. civ. referitoare la întreruperea termenului de prescripţie, întrucât curtea de apel a constatat în mod corect, pe baza înscrisurilor de la dosar, că demersurile efectuate de reclamantă, respectiv transmiterea somaţiei şi formularea unei cereri de ordonanţă de plată care, în final, a fost anulată, nu sunt de natură a întrerupe curgerea termenului de prescripţie. De altfel, succesiunea temporală a acţiunilor reclamantei reprezintă un aspect de fapt, pe care instanţa de recurs nu îl poate cenzura, rolul său fiind limitat la examinarea modului în care au fost aplicate normele de drept material.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 74 din 1 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 74 din 1 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 octombrie 2023.