Arbitration of insurance claims without written agreement: ASF Norm 18/2017 does not imply consent to compulsory arbitration

Şedinţa publică din data de 25 octombrie 2023

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituţionalizat la 6 octombrie 2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 10.771,78 RON, reprezentând contravaloarea reparaţiilor autorismului înmatriculat sub nr. x şi obligarea pârâtei la plata penalităţilor de 0,2%/zi de întârziere de la data de 1 noiembrie 2018 şi până la plata integrală a debitului datorat, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta B. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii soluţionării cererii pe calea arbitrajului şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin încheierea din 5 ianuarie 2022, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat a recalificat excepţia inadmisibilităţii, invocată prin întâmpinare, ca fiind excepţia necompetenţei instanţei arbitrale de a soluţiona cauza. Prin aceeaşi încheiere, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat a respins această excepţie.

Prin hotărârea arbitrală nr. 50 din 10 martie 2022, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, cu opinie majoritară, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă, a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 10.771,78 RON, reprezentând diferenţa de despăgubire neplătită aferentă dosarului de daună x, a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei de 22.961,64 RON, reprezentând penalităţi de întârziere de 0,2%/zi de întârziere pentru perioada 1 noiembrie 2018 - 1 octombrie 2021 şi în continuare până la plata integrală a debitului solicitat şi a obligat pârâtEI să achite reclamantei suma de 1.081 RON, reprezentând jumătate din cheltuielile arbitrale avansate de aceasta.

B. S.A. a formulat acţiune în anulare împotriva încheierii de şedinţă din 5 ianuarie 2022 şi a hotărârii arbitrale nr. 50 din 10 martie 2022, în temeiul dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. A solicitat şi suspendarea hotărârii arbitrale.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă sub nr. x/2022.

Prin încheierea din 20 aprilie 2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a admis cererea de suspendare a hotărârii arbitrale nr. 50 din 10 martie 2022 până la soluţionarea acţiunii în anulare.

La 9 mai 2022, A. S.R.L. a formulat acţiune în anulare prin care a solicitat anularea în parte a hotărârii arbitrale, cu consecinţa admiterii în tot a acţiunii arbitrale, în temeiul dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Pârâta B. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia tardivităţii formulării acţiunii în anulare de către reclamanta A. S.R.L. şi a susţinut că acţiunea arbitrală promovată de reclamantă este inadmisibilă.

Prin încheierea din 22 septembrie 2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a luat act că pârâta nu mai susţine excepţia tardivităţii şi că excepţia inadmisibilităţii acţiunii este o apărare de fond.

Prin sentinţa nr. 109 din 21 octombrie 2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a respins acţiunea în anularea hotărârii arbitrale, formulată de A. S.R.L., ca rămasă fără obiect. A admis acţiunea în anulare formulată de B. S.A. privind anularea hotărârii arbitrale nr. 50 din 10 martie 2022 şi a încheierii din 5 ianuarie 2022, pronunţate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, în dosarul arbitral nr. x/2021 A anulat încheierea din 5 ianuarie 2022 şi hotărârea arbitrală nr. 50 din 10 martie 2022 şi a trimis cauza spre soluţionare Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti. A obligat reclamanta A. S.R.L. la plata către pârâta B. S.A. a sumei de 150 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe şi împotriva încheierii din 20 aprilie 2022, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând desfiinţarea hotărârilor atacate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Cu titlu prealabil, reclamanta invocă excepţia lipsei calităţii de reprezentant legal al intimatei, faţă de faptul că persoana care a semnat contractul de asistenţă juridică nu deţinea funcţia de administrator.

Autoarea căii de atac arată că instanţa a reţinut că, în lipsa unei convenţii arbitrale valabile, părţile nu pot apela la arbitraj şi că Norma ASF nr. 18/2017 reglementează procedura de soluţionare a petiţiilor, nu şi soluţionarea unei acţiuni în pretenţii îndreptată împotriva unei societăţi de asigurare. Susţine că instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii arbitrale a interpretat diferit prevederile Normei ASF nr. 18/2017 şi că intenţia legiuitorului european, potrivit Directivei nr. 2009/138 şi Directivei nr. 2016/97, a fost de a da posibilitatea părţilor să apeleze la o arbitraj sau la o procedură care să ofere garanţii comparabile. Apreciază că dispoziţiile normei au caracter special şi se aplică cu prioritate faţă de cele ale art. 548 C. proc. civ., legea dând posibilitatea reclamantului de a alege modalitatea de soluţionare a litigiului. Afirmă că în domeniul asigurărilor părţile pot apela la arbitraj şi în lipsa unei convenţii arbitrale, cu condiţia de a respecta dispoziţiile 115 alin. (1) C. proc. civ. privitoare la competenţa teritorială. Mai susţine că art. 7 pct. 4 lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017 reprezintă o excepţia de la principiul forţei obligatorii a contractului reglementat de art. 1270 C. civ. întrucât în această situaţie contractul se modifică "din cauze autorizate de lege". Arată că, în domeniul asigurărilor, contractul este guvernat de Legea nr. 132/2017 şi Norma nr. 20/2017, iar modalitatea de soluţionare a litigiilor este prevăzută de Norma nr. 18/2017 şi că o eventuală convenţie arbitrală între asigurat şi asigurător ar limita drepturile persoanei prejudiciate. În opinia aceleiaşi părţi, lipsa acestei convenţii este complinită prin dispoziţiile art. 7 pct. 3 din Norma nr. 18/2017, iar art. 542 pct. 1 C. proc. civ. nu exclude soluţionarea pe calea arbitrajului a litigiilor izvorâte din contractele RCA.

Recurenta-reclamantă a indicat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întîmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant, respingerea ca inadmisibil a recursului declarat împotriva încheierii din 20 aprilie 2022 şi respingerea ca nefondat a recursului declarat împotriva sentinţei arbitrale.

Recurenta-reclamantă nu formulat răspuns la întâmpinare.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Referitor la recursul promovat împotriva încheierii din 20 aprilie 2022 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, instanţa supremă, faţă de dispoziţiile art. 612 raportat la art. 484 alin. (5) şi coroborate cu cele ale art. 634 C. proc. civ., notează că cererea de suspendare se soluţionează prin încheiere definitivă, care nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca inadmisibil recursul formulat împotriva încheierii din 20 aprilie 2022 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Cu privire la recursul declarat împotriva sentinţei nr. 109 din 21 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, instanţa supremă reţine că dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. au fost indicate în mod formal întrucât din cererea de recurs nu se desprind critici de nelegalitate care să poată fi analizate din această perspectivă.

Instanţa supremă mai reţine că argumentele prin care recurenta susţine, în esenţă, că în domeniul asigurărilor, părţile pot apela la arbitraj şi în lipsa unei convenţii arbitrale, subsumate de aceasta pct. 8 al art. 488 alin. (1) din acelaşi cod vor fi analizate din perspectiva pct. 5 întrucât autoarea căii de atac aduce în discuţie încălcarea normelor de procedură referitoare la competenţa tribunalului arbitral de a soluţiona cererea de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar.

Instanţa supremă subliniază că în cauză, pe calea recursului, cenzura de legalitate nu poate privi decât modalitatea în care s-a dat dezlegare motivelor acţiunii în anulare, astfel cum s-a statuat în Decizia nr. 1/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Prin urmare, hotărârea arbitrală fiind desfiinţată în temeiul art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., problema de drept de care depinde soluţionarea recursului presupune stabilirea măsurii în care titularul unei cereri de despăgubire, formulată în temeiul art. 21 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie şi nesoluţionată de asigurător, are dreptul de a învesti un tribunal arbitral cu soluţionarea conflictului generat de temporizarea soluţionării cererii, în lipsa unei convenţii arbitrale.

Raportat la dispoziţiile art. 549 - art. 551 C. proc. civ., se constată că arbitrajul se organizează şi se desfăşoară potrivit înţelegerii părţilor, reflectată în convenţia arbitrală, cu respectarea principiului libertăţii de voinţă a acestora, sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum şi a dispoziţiilor imperative ale legii.

Înalta Curte va înlătura criticile invocate întrucât, în mod corect, curtea de apel a admis acţiunea în anulare formulată de pârâta B. S.A., a anulat hotărârea arbitrală şi a trimis cauza spre soluţionare instanţei de drept comun. Astfel, instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare a constatat că între părţi nu a fost încheiată o convenţie care să cuprindă o clauză compromisorie şi a statuat în mod corect că fără o convenţie arbitrală valabilă (clauză compromisorie sau compromis) nu poate exista arbitraj. În acest sens sunt şi prevederile art. 543 şi art. 548 şi urm. C. proc. civ., potrivit cărora arbitrajul se organizează şi se desfăşoară potrivit convenţiei arbitrale, care trebuie încheiată în scris, sub sancţiunea nulităţii.

Vor fi, de asemenea, înlăturate criticile prin care recurenta susţine că Norma ASF nr. 18/2017 privind procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare şi brokerilor de asigurare ar complini lipsa convenţiei arbitrale deoarece din chiar titlul actului că aceasta reglementează, în principal, "procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare".

După ce se detaliază modalitatea de derulare a unei asemenea proceduri, la art. 7 alin. (3) din Norma menţionată se prevede că, "în vederea soluţionării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăţi, brokeri şi asiguraţi, contractanţi, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanţii acestora, la solicitarea uneia dintre părţi, se utilizează metodele alternative de soluţionare a litigiilor, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare", iar la alin. (4) se reglementează obligaţia conducerii executive a societăţilor şi brokerilor şi coordonatorul colectivului de analiză şi soluţionare a petiţiilor de a asigura participarea la procedurile de soluţionare alternativă atunci când se solicită de către consumator.

Din textele legale evocate rezultă că se pune, astfel, accent pe faptul că soluţionarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluţionare alternativă a litigiilor se face cu respectarea dispoziţiilor legale privitoare la acestea şi că, prin aceasta, nu se limitează dreptul părţilor de a se adresa instanţelor de judecată abilitate.

Prin urmare, dispoziţiile art. 7 alin. (3) şi (4) din Norma ASF nr. 18/2017 nu instituie o clauză compromisorie de drept, ci oferă părţilor posibilitatea de a apela la soluţionarea litigiilor pe calea arbitrajului, fără însă ca o asemenea procedură să capete caracter obligatoriu, în lipsa acordului pârâtului din acţiunea arbitrală în sensul soluţionării litigiului pe această cale.

Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia Norma ASF nr. 18/2017 este o normă specială derogatorie de la prevederile normei generale, respectiv C. proc. civ., deoarece principiul de drept specialia generalibus derogant implică faptul că norma specială este cea care derogă de la norma generală şi că aceasta este de strictă interpretare la cazul respectiv.

Or, în cauză, Norma ASF nr. 18/2017 nu este derogatorie de la dreptul comun, în sensul de a permite tribunalului arbitral să se considere competent să soluţioneze litigiul, chiar în lipsa acordului unei părţi. O astfel de ipoteză ar fi fost valabilă în situaţia în care ar fi existat un text legal care ar fi permis ca, într-o situaţie similară cu cea dedusă judecăţii în faţa instanţei arbitrale, aceasta să poată fi soluţionată de arbitraj în lipsa unei convenţii arbitrale.

Se mai reţine că Norma în discuţie reglementează exclusiv procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare şi brokerilor de asigurare şi, în consecinţă, nu poate adăuga sau modifica prevederile legale referitoare la conţinutul contractelor de asigurare RCA reglementate de Legea nr. 132/2017, cum în mod corect a reţinut curtea de apel.

Nu poate fi primită nici critica privind arbitrabilitatea obligatorie a litigiilor decurgând din asigurări, întrucât Norma ASF nr. 18/2017 stabileşte că petenţii au posibilitatea să apeleze la "metodele alternative de soluţionare a litigiilor, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare", fără a impune o astfel de procedură şi a exonera petenţii de la obligaţia respectării condiţiilor prevăzute de lege, dacă decid să le acceseze.

Fără a nega posibilitatea rezolvării unor asemenea categorii de litigii prin intermediul unor proceduri de soluţionare alternativă a litigiilor, Înalta Curte constată că această cale rămâne deschisă părţilor doar în condiţiile încheierii în scris a unei convenţii arbitrale potrivit C. proc. civ., care reglementează tocmai modalitatea în care poate interveni jurisdicţia alternativă, de esenţa procedurii arbitrale fiind compromisul părţilor.

Vor fi înlăturate şi criticile vizând greşita interpretare de către curtea de apel a Directivei nr. 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare şi a Directivei (UE) nr. 2016/97 a Parlamentului European şi a Consiliului privind distribuţia de asigurări, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. întrucât legislaţia Uniunii evocată contrazice interpretarea propusă de recurentă.

Astfel, actele normative unionale stabilesc că procedurile de soluţionare extrajudiciară, respectiv de arbitraj, sunt instituite în conformitate cu actele legislative relevante ale Uniunii Europene şi cu cele din dreptul intern. Or, procedura iniţiată de recurentă şi finalizată cu hotărârea arbitrală anulată de curtea de apel, nu a respectat dispoziţiile legale din dreptul intern, faţă de care nu se poate susţine incidenţa unor norme derogatorii sau prioritatea dreptului european faţă de dispoziţiile din dreptul naţional.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 109 din 21 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii din 20 aprilie 2022 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 109 din 21 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 octombrie 2023.