Leasing penalty clause upheld as lawful; annulment claim rejected after third-degree appeal found inadmissible.

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 29.12.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 10.2.5.5 din contractul de leasing financiar nr. x din 23.09.2008, prin care se stipulează "în situaţia nerestituirii bunului în termenul de 3 zile prevăzut la art. 10.2.5.4, Utilizatorul va suporta contravaloarea dreptului de folosinţă, respectiv ratele de leasing, precum şi o penalitate de 0,55%/zi din valoarea capitalului rămas şi al dobânzilor calculate până la sfârşitul duratei prezentului contract, calculată pentru fiecare zi de întârziere până în momentul restituirii bunului, obiect al prezentului contract", precum şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani încasate în baza clauzei contractuale anulate, ca urmare a constatării caracterului abuziv al acesteia, în cuantum de 363.329,03 RON, reprezentând suma de bani achitată peste valoarea contractului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 968, art. 966, art. 970 C. civ. de la 1864.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, pârâta a invocat excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a instanţei, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului de a contesta şi invoca clauze abuzive ale unui contract de leasing financiar în raport de care este terţ, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune. Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

La termenul din 03.12.2021, instanţa a respins, în şedinţă publică, excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a instanţei, invocată de pârâtă, precum şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin sentinţa civilă nr. 3013/03.12.2021, Tribunalul Bucureşti a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, ca neîntemeiată. Totodată, a respins atât acţiunea, cât şi cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 346 din 3 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, apelul a fost respins, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs, prin care a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8, admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

După o prezentare a situaţiei care a declanşat litigiul şi a parcursului litigios al dosarului, recurentul susţine că, instanţa de apel a oferit o analiză extrem de sumară (o singură pagină), aproape inexistentă, a tuturor aspectelor sesizate prin cererea de apel, limitându-se la aprecierea că există o singură concluzie care poate fi trasă din cererea reclamantului, respectiv, faptul că susţinerile acestuia critică dorinţa de înavuţire excesivă, susţineri ce reprezintă o aserţiune vulgară.

În ce priveşte restul considerentelor deciziei, recurentul susţine că sunt, de fapt, un extras din teoria privind sancţiunea nulităţii, nicidecum o analiză aplicată la prezenta speţă.

Prin urmare, apreciază că motivarea deciziei nu respectă exigenţele art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

În continuare, recurentul susţine că, deşi a criticat sentinţa primei instanţe sub mai multe aspecte, instanţa de apel s-a limitat la teoria instituţiei nulităţii şi a efectelor acesteia, concluzionând, în mod netemeinic, că, şi în situaţia în care ar fi o clauză penală, aceasta nu poate fi supusă regimului nulităţii absolute.

În concluzie, recurentul consideră că decizia nu respectă exigenţele legale în ceea ce priveşte motivarea acesteia, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., învederează că instanţa de apel a procedat la interpretarea greşită a normelor privind incidenţa nulităţii, precum şi la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 5, art. 968 şi art. 970 din C. civ. de la 1864.

Precizează recurentul că, a invocat în faţa instanţelor anterioare faptul că, clauza nr. 10.2.5.5 din contractul de leasing are o cauză ilicită, fiind contrară bunei-credinţe. Din această perspectivă, învederează că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 15 din O.G. nr. 51/1997, privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, potrivit cărora, nu există o obligaţie a utilizatorului decurgând din lege de a plăti, pe lângă penalităţile de întârziere, şi toate celelalte rate de leasing rămase de achitat, precum şi contravaloarea bunului.

Apreciază recurentul că plata cumulativă a acestor sume, implicit a ratelor de leasing ce ar fi datorate în continuare, după reziliere, reprezintă, în fapt, o sarcină excesivă impusă utilizatorului, ajungându-se la situaţia în care este mai profitabil pentru finanţator să nu fie executat contractul, decât să fie executat, deoarece ar obţine plata ratelor de leasing, penalităţile aferente acestora, cât şi valoarea reziduală.

Astfel, consideră că această din urmă ipoteză este aplicată de intimata-pârâtă, având în vedere că debitul ce face obiectul executării silite este compus din ratele de leasing în integralitate (până la finalul perioadei contractuale) + penalităţile aferente + contravaloarea dreptului de folosinţă a bunului, astfel că, şi în prezent, prejudiciul acesteia continuă să crească. Prin urmare, este mai profitabil pentru intimata-pârâtă să rezilieze contractul şi să procedeze la aplicarea clauzei contractuale prevăzută la art. 10.2.5.5.

Recurentul evocă şi dispoziţiile art. 15 alin. (1) din O.G. nr. 51/107, forma în vigoare la data încheierii contractului de leasing, pentru a susţine că, împrejurarea că părţile au prevăzut altfel, ca urmare a interpretării per a contrario a dispoziţiilor menţionate, nu are semnificaţia faptului că legiuitorul permite părţilor să aibă o libertate contractuală nelimitată, de natură a permite finanţatorului obţinerea atât a bunului (contravaloarea dreptului de folosinţă), cât şi a ratelor aferente contractului de leasing pe toată perioada contractuală.

În aceste condiţii, apreciază recurentul că, această clauză, ce obligă la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către utilizator, respectiv fidejusor, comparativ cu pagubele suferite efectiv de finanţator, are o cauză ilicită, contrară cerinţelor bunei-credinţe.

În concluzie, consideră că este nelegală reţinerea instanţei de apel, întrucât această clauză este în contradicţie flagrantă cu justul echilibru ce trebuie să caracterizeze contractul, încă de la momentul semnării lui. Faptul că efectele clauzei s-au produs ulterior, susţine recurentul, nu prezintă relevanţă sub aspectul nulităţii invocate.

În plus, învederează că, jurisprudenţa şi doctrina în materie reţin că, în măsura în care contractul nu prevede în mod expres că se poate deroga de la dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, în sensul în care să se insereze în mod expres faptul că, prin penalitatea stipulată în contract se poate depăşi cuantumul debitului principal, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile legale.

Totodată, solicită să se observe că a argumentat aplicarea sancţiunii nulităţii prin prisma intenţiei pârâtei de a se îmbogăţi prin inserarea unei clauze contractuale contrară bunelor moravuri, astfel că recurentul-reclamant s-a raportat la momentul semnării actului juridic. De asemenea, arată că a susţinut, fără ca instanţa de apel să analizeze în vreun fel, faptul că, cauza ilicită constă în aceea că, prin inserarea clauzei contractuale ce face obiectul cererii de chemare în judecată, intimata-pârâtă a urmărit, în realitate, ca în situaţia rezilierii contractului, să execute obligaţia de plată a ratelor în integralitate, precum şi contravaloarea bunului.

Nu în ultimul rând, susţine că argumentele sale privind atitudinea pârâtei ulterioară rezilierii contractului nu pot conduce la concluzia că a invocat nulitatea acestor acţiuni ulterioare ci, dimpotrivă, conturează ideea că inserarea unei clauze imorale şi care contravine bunelor moravuri i-a permis intimatei exercitarea acestor acţiuni păgubitoare pentru recurent.

În acest context, recurentul indică atitudinea intimatei-pârâte pe parcursul executării silite, lipsa de diligenţă cu privire la valorificarea biletelor la ordin, emiterea unei adrese către Primăria Sectorului 6 în vederea identificării bunurilor imobile aparţinând recurentului, solicitările întreprinse către OCPI, majorarea debitului, afirmaţiile contradictorii ale pârâtei cu privire la data actualizării creanţei.

Nu în ultimul rând, autorul prezentei căi de atac susţine că, valoarea sumelor de bani reprezentând dreptul de folosinţă, percepute de intimata-pârâtă, este rezultatul unui abuz al acesteia, comis prin adăugarea unor sume fără bază contractuală.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 22 mai 2023 şi 03 iulie 2023 .

La 17 iulie 2023, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurentul-reclamant este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat faptul că decizia este nemotivată. În acest sens, a susţinut că instanţa de apel a făcut o analiză sumară a criticilor expuse în memoriul de apel, aspect care vădeşte faptul că nu au fost analizate toate argumentele reclamantului.

Înalta Curte reţine că acest motiv de casare este nefondat, instanţa de apel argumentând soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Astfel, reţine că instanţa de apel a evocat şi aplicat în cauza dedusă judecăţii textele de lege şi actele normative care au stat la baza adoptării soluţiei sale, totodată prezentând raţionamentul-logico juridic de o manieră care permite controlul din partea instanţei superioare.

Potrivit unei jurisprudenţe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenţie deosebită respectării de către instanţe a obligaţiei de a examina problemele ridicate de către părţi, ca o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanţa europeană a arătat totuşi, în mod constant, faptul că "Art. 6 parag. 1 din Convenţie, obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (C.E.D.O. - Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părţilor, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Pornind de la aceste considerente teoretice, instanţa supremă constată, în primul rând, că, prin memoriul de apel, reclamantul a reiterat argumentele expuse în cererea de chemare în judecată, respectiv faptul că, prin inserarea/activarea clauzei contractuale prevăzută la art. 10.2.5.5 din contractul de leasing financiar au fost încălcate dispoziţiile art. 5, art. 968 şi art. 970 din C. civ. de la 1864, faptul că, dispoziţiile art. 15 din O.G. nr. 51/1997 nu prevăd obligaţia utilizatorului de a plăti, pe lângă penalităţile de întârziere, şi celelalte rate de leasing rămase de achitat şi valoarea bunului, precum şi faptul că plata cumulativă a acestor sume reprezintă o sarcină excesivă impusă utilizatorului, fiind mai profitabil pentru finanţator să nu fie executat contractul, decât să fie executat.

Răspunzând acestor critici, prima instanţă a reţinut că, aspectele invocate cu privire la încălcarea dispoziţiilor C. civ. nu au legătură cu pretinsa cauză ilicită, în realitate prevederile contractuale fiind expresia liberei manifestării de voinţă a părţilor, care au înţeles să sancţioneze neîndeplinirea obligaţiei de restituire a bunului. Totodată, a reţinut că, în realitate, reclamantul este nemulţumit de cuantumul penalităţilor şi de modul de derulare a executării silite, că art. 15 din O.G. nr. 51/1997 este inaplicabil cauzei, izvorul obligaţiei fiind contractul, că invocarea art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 este irelevantă, întrucât în contract s-a stipulat contrariul, precum şi că invocarea modului în care s-au derulat procedurile de executare silită şi invocarea diferitelor sume executate nu priveşte obiectul contractului.

În al doilea rând, instanţa supremă reţine că instanţa de apel a respins calea de atac exercitată de reclamant, confirmând astfel soluţia primei instanţe, în fapt şi în drept.

În acest context, în care criticile apelantului-reclamant nu au adus elemente de noutate în raport de propriile susţineri din cererea de chemare în judecată, contrar susţinerilor din memoriul de recurs, nu se poate reţine o omisiune a instanţei de apel de a analiza vreo critică cu care a fost învestită.

Analizând decizia atacată, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a răspuns, printr-un considerent comun, criticilor formulate prin cererea de apel de către reclamant, astfel că, raportat la stadiul procesual în care a fost pronunţată, decizia recurată răspunde exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Astfel, a reţinut, pe de o parte, că aspectele referitoare la executarea clauzei contestate nu pot fi analizate de instanţa învestită cu nulitatea clauzei, iar pe de altă parte, că art. 10.2.5.5 din contract reprezintă o clauză penală, care este permisă de lege şi, prin urmare, a fortiori este morală. Totodată, în ce priveşte causa mediata, a reţinut faptul că, întrucât contractul a fost încheiat în mod liber, nu se poate considera că, din simplul fapt că executarea unei clauze a devenit excesiv de oneroasă, clauza respectivă a fost fundamentată pe un scop imoral.

Totodată, faţă de obiectul prezentei acţiuni, anume constatarea nulităţii unei clauze contractuale, instanţa supremă reţine că, în mod judicios prima instanţă de control judiciar s-a raportat la cauzele şi efectele nulităţii pentru a arăta motivele pentru care au fost înlăturate susţinerile apelantului-reclamant relative la predarea bunului, modalitatea de desfăşurare a executării silite şi la actualizarea debitului de către intimata-pârâtă, după începerea executării silite, reţinând că nulitatea poate avea ca fundament factual doar aspecte anterioare sau concomitente momentului încheierii actului juridic, nu ulterioare, aşa cum pretinde reclamantul.

În plus, instanţa supremă constată şi că, prin memoriul de apel, nu au fost aduse critici împotriva raţionamentului primei instanţe, care nu a considerat incidente în cauză dispoziţiile art. 15 din O.G. nr. 51/1997 şi ale art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, astfel că, menţinând soluţia tribunalului, nu se impunea un răspuns specific argumentelor reclamantului reluate în manieră identică, în apel.

Criticile subscrise motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. nu vor fi primite.

Astfel, în mod nefondat susţine recurentul-reclamant că dispoziţiile art. 15 din O.G. nr. 51/1997, forma în vigoare la data încheierii contractului de leasing-financiar, (23.09.2008), nu impun o obligaţie legală în sarcina utilizatorului de a plăti, pe lângă penalităţile de întârziere, şi toate celelalte rate de leasing rămase de achitat, precum şi valoarea bunului.

Aşa cum corect au reţinut şi instanţele anterioare, textul normativ prevede că dispoziţiile invocate de recurent se aplică în lipsă de stipulaţie contrară. Or, în cauză, instanţa supremă reţine că, prin derogare de la dispoziţiile legale, părţile, finanţator şi utilizator, au procedat la evaluarea convenţională anticipată a prejudiciului suportat de către Finanţator ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor asumate de către Utilizator privind predarea bunului, prin clauza contractuală a cărei anulare se cere.

Prin urmare, în cauză, în situaţia neîndeplinirii obligaţiei de predare a bunului, răspunderea utilizatorului este una contractuală, conform art. 970 C. civ. de la 1864, iar nu una izvorând din lege.

Argumentul per a contrario va fi folosit şi pentru a înlătura criticile recurentului privind incidenţa dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, în vigoare la data încheierii contractului, conform cărora, totalul penalităţilor pentru întârziere în decontare, nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepţia cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul.

În cauză, prima instanţă a reţinut că părţile au stipulat contrariul, prin clauza contestată nr. 10.2.5.5, iar reclamantul nu a contestat aceast aspect în apel, interpretarea dată de prima instanţă clauzei rămânând definitivă.

Prin urmare, în mod corect s-a reţinut faptul că aceste dispoziţii legale nu sunt inaplicabile speţei.

Instanţa supremă constată că au fost invocate formal criticile privind interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 5, art. 968 şi art. 970 C. proc. civ. de la 1864, întrucât recurentul nu a dezvoltat veritabile critici de nelegalitate a deciziei din această perspectivă.

Astfel, prin argumentele aduse în susţinere, recurentul aduce în dezbatere, în realitate, problematica aprecierii caracterului excesiv al sumelor datorate în temeiul clauzei contractuale a cărei nulitate o solicită, a constatării intervenirii unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor şi a stabilirii veritabilei intenţii a intimatei-pârâte atât la semnarea contractului, cât şi pe parcursul executării silite, derivate din proiecţia unui posibil câştig în viitor. Or, stabilirea caracterului excesiv şi a voinţei părţilor pe baza administrării probelor, precum şi afirmarea unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor contrar exigenţelor bunei-credinţe nu se pot constitui în argumente de nelegalitate care să permită încadrarea în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Instanţa de recurs reţine că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii deciziei recurate, relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

De altfel, în expunerea argumentelor sale, recurentul ignoră faptul că, instanţa de apel a reţinut că, atât timp cât contractul a fost încheiat în mod liber, nu se poate considera că, din simplul fapt că executarea unei clauze a devenit extrem de oneroasă, clauza respectivă a fost fundamentată pe un scop imoral.

În plus, aşa cum au reţinut şi instanţele anterioare, solicitându-se constatarea nulităţii absolute a unei clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare şi concomitente datei încheierii contractului de credit, şi nu ulterioare acestei date. Astfel că, susţinerile recurentului privind atitudinea intimatei-pârâte pe parcursul executării silite nici nu a făcut obiectul cercetărilor efectuate de instanţa de apel, care a reţinut că, aspectele referitoare la executarea clauzei contestate nu pot fi analizate de instanţa învestită cu nulitatea clauzei.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate, recurentul tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor lui, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, nu şi al treilea grad devolutiv.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate de recurentul-reclamant, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 346 din 3 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 octombrie 2023.