Refusal of recognition of Belarusian judgment upheld due to EU restrictive measures asset freeze

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2023

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta SOCIETATEA PE ACŢIUNI DE TIP DESCHIS A. - SOCIETATEA DE ADMINISTRARE A HOLDINGULUI "A." a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. recunoaşterea în vederea punerii în executare a hotărârii judecătoreşti străine din 14 februarie 2019, pronunţate în dosarul nr. x -6/2018 de Curtea de Apel Economică din Regiunea Minsk.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa nr. 1573 din 8 iunie 2021 a respins, ca neîntemeiată, cererea de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti străine, pronunţată în materie contractuală de către o instanţă din Republica Belarus. Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că nu ar fi îndeplinită condiţia stipulată de art. 1096 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., întrucât nu s-ar fi probat reciprocitatea cu privire la efectele hotărârilor străine între România şi Belarus.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel reclamanta, înregistrat la data de 30 august 2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin decizia nr. 193/A din 13 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.

Pentru a decide în acest sens, a reţinut, în esenţă, că titularul cererii de recunoaştere judiciară a hotărârii judecătoreşti pronunţate în Belarus nu trebuie să dovedească reciprocitatea de fapt, deoarece aceasta este prezumată relativ de lege, conform art. 2561 alin. (2) C. civ.. Pârâta era cea care trebuia să probeze că hotărârile judecătoreşti pronunţate în România nu produc efecte/nu beneficiază de autoritate de lucru judecat în Republica Belarus, o asemenea dovadă fiind necesar să provină exclusiv de la autorităţile române cu competenţă în materie, respectiv Ministerul Justiţiei, prin consultare cu Ministerul Afacerilor Externe. Or, intimata-pârâtă nu a făcut o atare dovadă contrară.

În schimb, instanţa de apel a constatat că există un alt motiv de refuz de recunoaştere a hotărârii străine, anume cel stipulat expres de art. 2 alin. (1) şi art. 8 d alin. (1) raportat la art. 1 pct. 15 (v) din Regulamentul (CE) nr. 765/2006, astfel cum a fost modificat şi completat prin Regulamentul (UE) 2022/212 al Consiliului.

Împotriva deciziei nr. 193/A din 13 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, precum şi împotriva încheierii din 12 decembrie 2022, pronunţate de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2020, în termen legal a declarat recurs reclamanta SOCIETATEA PE ACŢIUNI DE TIP DESCHIS A. - SOCIETATEA DE ADMINISTRARE A HOLDINGULUI A. - SOCIETATEA DE ADMINISTRARE A HOLDINGULUI "A."

Recursul a fost înregistrat la data de 25 mai 2023 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Hotărârile susarătate au fost criticate sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Incidenţa Regulamentului (CE) nr. 765/2006 al Consiliului privind măsurile restrictive împotriva preşedintelui B. şi a anumitor funcţionari din Belarus nu a fost invocată în termenul legal, critică subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici, a arătat că Regulamentul susarătat a reprezentat un element extrinsec procedurii de judecată şi nu putea reprezenta un motiv de apel care să poată fi invocat din oficiu de către instanţă. Mai mult, prin invocarea unor motive de ordine publică, conform art. 479 alin. (1) teza II C. proc. civ., trebuie să se tindă la admiterea căii de atac, iar nu la respingerea acesteia. Câtă vreme pârâta nu a promovat un apel incident, pentru a se putea susţine că motivele de ordine publică sprijină poziţia unei apelante, instanţa nu putea invoca incidenţa Regulamentului în defavoarea celui care a exercitat calea de atac.

Totodată, a învederat că, deşi o regulă de drept este de ordine publică, incidenţa acesteia asupra raportului juridic dedus judecăţii nu putea reprezenta un motiv de ordine publică, atâta vreme cât procesul civil de faţă opune interese private, în materia recunoaşterii unei hotărâri străine. În sfârşit, a susţinut că incidenţa Regulamentului trebuia invocată în primă instanţă sau, cel mai târziu, prin intermediul apelului, sub sancţiunea decăderii.

Tot subscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut încălcarea, de către instanţa de apel, a principiului disponibilităţii, a rolului activ şi a principiului dublului grad de jurisdicţie, prin invocarea, la termenul din 12 decembrie 2022, a includerii recurentei la data de 21 iunie 2021, în Anexa 1 a Regulamentului CE nr. 765/2005 al Consiliului.

În esenţă, deşi toate motivele de apel au fost găsite întemeiate, instanţa de apel a confirmat hotărârea primei instanţe, prin raportare la un pretins motiv de ordine publică invocat din oficiu, neanalizat de prima instanţă şi neinvocat de pârâtă.

A susţinut recurenta că instanţa de apel a încălcat şi limitele efectului devolutiv al apelului, valorificând un motiv nou, deşi judecata trebuia limitată la ceea ce s-a judecat de către prima instanţă.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat lipsa de imparţialitate a instanţei de apel, prin invocarea incidenţei Regulamentului CE nr. 765/2006 al Consiliului în favoarea pârâtei-intimate, deşi această parte a fost reprezentată de avocat pe durata procesului.

Potrivit recurentei, în lipsa unui apel incident al intimatei-pârâte, instanţa nu putea invoca din oficiu un motiv de ordine publică, atitudinea instanţei degenerând într-un ajutor acordat părţii adverse, cu înfrângerea teoriei aparenţei de imparţialitate şi obiectivitate.

A mai relevat recurenta că vătămarea adusă reclamantei prin nemotivarea hotărârii instanţei de fond nu putea fi înlăturată decât prin anularea sentinţei, conform art. 480 alin. (2) raportat la art. 175 alin. (1) C. proc. civ.. Faptul că instanţa de prim control judiciar a analizat şi apreciat întemeiate motivele de apel privind incidenţa art. 2561 alin. (2) C. proc. civ. nu a fost de natură să înlăture vătămarea.

O altă critică formulată de recurentă vizează încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei pronunţate în dosarul nr. x/2020 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, critică subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, arată recurenta că în mod greşit a constatat instanţa de apel că nu există în decizia instanţei supreme considerente relative la incidenţa Regulamentului. Sub un prim aspect, arată că prima instanţă de control judiciar s-a pronunţat asupra acestui aspect pe baza unui înscris nesupus dezbaterii contradictorii a părţilor, cel mai probabil depus la dosar după închiderea dezbaterilor.

Sub un al doilea aspect, instanţa de apel nu a examinat argumentul reclamantei, privind invocarea de către partea adversă a chestiunii incidenţei Regulamentului şi a unui eventual incident la recunoaşterea hotărârii în dosarul nr. x/2020. Instanţa supremă a respins recursul pârâtei, consecinţa fiind cea a recunoaşterii hotărârii străine.

Cum dosarul de faţă a fost suspendat până la soluţionarea dosarului nr. x/2020, tocmai pentru că depindea de un drept ce forma obiectul unei alte judecăţi, înseamnă că soluţia nu poate fi diferită în prezentul dosar. Din această perspectivă, recurenta apreciază că motivarea instanţei de apel este contradictorie. Astfel, se arată că suspendarea s-a dispus pentru a se evita pronunţarea de hotărâri contradictorii, pe de o parte, iar, pe de altă parte, hotărârile pronunţate în cele două dosare sunt contradictorii.

Prin urmare, instanţa de apel a nesocotit chestiuni judiciare dezlegate anterior, deşi exista identitate de părţi şi identitatea de chestiune judecată. Mai mult, autoritatea de lucru judecat este ocrotită nu numai de dreptul naţional, şi intră şi în conţinutul art. 6 § 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În sfârşit, recurenta a invocat şi critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

O primă critică vizează caracterul nepatrimonial al unei cereri de recunoaştere hotărâre străină şi al neafectării, în consecinţă, a resurselor financiare ale reclamantei.

Susţine recurenta că recunoaşterea hotărârii nu produce în sine un efect patrimonial, ci doar executarea silită ar conduce la un asemenea folos. Dreptul de creanţă nu este recunoscut recurentei prin admiterea cererii de faţă, ci el a fost deja recunoscut prin intermediul hotărârii judecătoreşti străine, deci preexistă recunoaşterii hotărârii.

Totodată, a relevat că art. 8 d alin. (1) din Regulament este inaplicabil, întrucât ipoteza textului are în vedere "cererile legate de contract sau tranzacţie". Or, cererea de faţă este legată de o hotărâre judecătorească, nu de un contract sau tranzacţie. Pentru aceleaşi considerente, apreciază că nici prevederile art. 1 pct. 15 (v) din Regulamentul nr. 765/2006 nu sunt incidente.

În sfârşit, recurenta a arătat că în mod nelegal i-au fost respinse argumentele privind încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, premisa instanţei de apel, potrivit căreia în statul de origine nu s-ar respecta drepturile omului, în general, fiind o împrejurare ce nu a fost stabilită de o instanţă independentă şi imparţială.

Astfel, i-a fost încălcat dreptul de acces la instanţă, fără o justificare rezonabilă, în condiţiile în care Regulamentul însuşi nu conţine dispoziţii exprese care să interfereze cu activitatea de justiţie, ci se referă la "fonduri" şi "resurse economice". Or, instanţa de apel a omis a analiza această chestiune.

De asemenea, a susţinut recurenta că a fost încălcat principiul egalităţii, prin tratarea în mod diferit a unor persoane juridice aflate în situaţii comparabile, fără ca pentru aceasta să existe o justificare rezonabilă şi neutră.

A mai relevat recurenta că instanţa de apel a încălcat principiul previzibilităţii legii şi securităţii raporturilor juridice, prin aceea că a înlăturat apărarea sa, privind inaplicabilitatea Regulamentului, decurgând din includerea recurentei în Anexa 1 la data de 21 iunie 2021, ulterior introducerii cererii de faţă, la 28 decembrie 2020. Procedând astfel, a încălcat art. 25 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit recurentei, a fost încălcat şi principiul securităţii raporturilor juridice, prin pronunţarea unor hotărâri contradictorii, în sensul că, în dosarul nr. x/2020, cererea de recunoaştere a fost admisă, iar în prezenta cauză a fost respinsă.

În sfârşit, recurenta a invocat încălcarea dreptului de proprietate, ocrotit de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie şi de art. 44 din Constituţia României, care subscrie noţiunii de "bun" şi creanţele. Imposibilitatea satisfacerii dreptului de creanţă consfinţit printr-o hotărâre judecătorească străină reprezintă, în opinia recurentei, o veritabilă privare de proprietate.

Prin întâmpinare, intimata A. S.R.L. Bucureşti a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât decizia atacată este legală, iar instanţa de apel nu a încălcat vreo normă de drept procesual sau material.

Recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizând nerespectarea regulilor de procedură a căror nesocotire atrage sancţiunea nulităţii, nu pot fi primite.

Astfel, contrar criticilor susţinute prin motivele de recurs, potrivit cărora invocarea Regulamentului (CE) nr. 765/2006 al Consiliului, din oficiu, de către instanţa de prim control judiciar, ar contravenii regulilor judecăţii în apel, reţine, în primul rând, că în această etapă procesuală pot fi invocate motive şi mijloace de apărare noi, extrinsece procedurii urmate în faţa instanţei de fond. Principiul consacrat de art. 478 alin. (1) C. proc. civ., tantum devolutum quantum judicatum semnifică doar faptul că prin intermediul apelului nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe, cadru explicitat prin alin. (3) din acelaşi articol. Altfel spus, în apel este inadmisibilă schimbarea calităţii părţilor, cauzei şi obiectului cererii de chemare în judecată, după cum este inadmisibilă şi formularea de pretenţii noi.

În schimb, în ce priveşte motivele şi mijloacele de apărare noi, neinvocate în faţa primei instanţe, acestea pot face obiectul analizei instanţei de apel, dacă au fost "arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare", aşa cum rezultă explicit din prevederile art. 478 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ.

Dacă intimata din apel poate formula mijloace de apărare noi doar în limitele procedurale defipte de lege, respectiv prin întâmpinare, instanţa de apel nu este limitată în demersul său de a invoca din oficiu încălcarea normelor juridice de ordine publică. Contrar susţinerilor recurentei, dreptul judecătorului de a invoca din oficiu încălcarea unor norme de ordine publică nu este limitat, în condiţiile art. 479 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., doar la acele aspecte care tind la admiterea apelului, fiind interzise cele care au caracterul de "apărări", de natură să sprijine poziţia părţii care nu a declarat apel.

Este adevărat că, în principiu, invocarea incidenţei unor norme de ordine publică în defavoarea reclamantei, singura parte care a declarat apel, ar putea intra în contradicţie cu principiul non reformatio in peius, consacrat de art. 481 C. proc. civ.. În speţă, însă, cererea de chemare în judecată fusese respinsă, ca neîntemeiată, astfel că reclamanta nu putea pierde ceva din ceea ce câştigase în faţa primei instanţe, în situaţia în care se adăugau motivelor de refuz de recunoaştere a hotărârii străine şi temeiuri noi.

În sfârşit, este vădit nefondată susţinerea recurentei, potrivit căreia incidenţa Regulamentului trebuia invocată în primă instanţă sau prin intermediul apelului declarat de pârâtă, sub sancţiunea decăderii. Pe lângă faptul că, în etapa apelului, se pot invoca motive şi apărări noi, aşa cum s-a explicitat în precedentele considerente, se cuvine reamintit că nici în cursul judecăţii fondului şi nici la data pronunţării sentinţei apelate, 8 iunie 2021 societatea recurentă nu fusese inclusă în Anexa 1 la Regulamentul (CE) nr. 765/2006. Acest fapt s-a produs în ziua următoare publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (25 februarie 2022), a Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2022/300 al Consiliului din 24 februarie 2022 privind punerea în aplicare a art. 8 a din Regulamentul (CE) nr. 765/2006 privind măsuri restrictive privind situaţia din Belarus. Aşadar, nu se poate reţine nici eventuala incidenţă a prevederilor art. 247 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora părţile sunt obligate să invoce toate mijloacele de apărare şi toate excepţiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute.

Neîntemeiată este şi susţinerea potrivit căreia invocarea incidenţei Regulamentului nu putea reprezenta un aspect de ordine publică, de natură a fi invocat din oficiu, de către instanţa de apel. Dincolo de faptul că un astfel de regulament este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în toate statele membre ale Uniunii Europene, caracterul imperativ al normelor invocate rezultă din textele incidente speţei, "se interzice punerea la dispoziţie" - art. 2 alin. (2), "nu se dă curs niciunei cereri legate de orice contract" - art. 8 d alin. (1). De altfel, recurenta nu neagă caracterul imperativ al normelor incidente, ci susţine că prezentul proces opune interese private. Or, este evident că scopul edictării Regulamentului este acela de a salvgarda ordinea publică la nivelul Uniunii Europene, astfel că normele incidente au caracter de ordine publică.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel, punând în dezbaterea părţilor împrejurarea că includerea apelantei în Anexa 1 la Regulament ar putea constitui un impediment în recunoaşterea hotărârii străine, nu a încălcat principiul disponibilităţii şi nici limitele rolului activ al judecătorului. Instanţa de apel a respectat principiul disponibilităţii, astfel, cum este consacrat de art. 9 şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., părţile fiind cele care au determinat, în esenţă, existenţa procesului, prin declanşarea procedurii judiciare precum şi conţinutul procesului prin stabilirea cadrului procesual, în privinţa părţilor, obiectului şi cauzei, precum şi a fazelor şi etapelor pe care procesul le-a parcurs. Totodată, dreptul judecătorului de a invoca, din oficiu, încălcarea normelor juridice de ordine publică, nu este de natură să încalce principiul disponibilităţii fiind recunoscută această prerogativă a instanţei tocmai în scopul salvgardării principiului legalităţii, ce presupune, între altele, soluţionarea litigiului conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile (art. 22 alin. (1) C. proc. civ.), precum şi în scopul aflării adevărului. Remarcăm, în acest sens, că prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. evocă silogismul judiciar care constituie esenţa rolului judecătorului, anume stabilirea situaţiei de fapt, aplicarea normelor de drept substanţial incidente situaţiei de fapt respective şi deducerea de efecte juridice, adică pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice.

Reţinerea, în fundamentarea soluţiei din apel, a unui motiv care nu a fost examinat de prima instanţă nu este de natură să încalce cerinţele previzibilităţii, de vreme ce incidenţa unor norme de ordine publică a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor şi nici cerinţele dublului grad de jurisdicţie. Sub acest ultim aspect, reamintim dreptul instanţei de apel de a examina motive şi apărări noi.

Cât priveşte pretinsa înfrângere a aparenţei de imparţialitate, prin invocarea din oficiu a unei anumite împrejurări, ce a reprezentat un ajutor acordat părţii adverse, reprezentate de avocat, şi care nu a declarat ea însăşi apel, constată că este o critică nefondată. În primul rând, o atare conduită a instanţei este un drept prevăzut de lege, iar pentru salvgardarea cerinţelor procesului echitabil, instanţa de apel a asigurat garantarea contradictorialităţii şi egalităţii părţilor, dând posibilitatea apelantei-reclamante să formuleze toate apărările pe care le-a apreciat relevante.

În al doilea rând, pentru a garanta imparţialitatea judecătorilor C. proc. civ. instituie mijloace juridice adecvate, puse la îndemâna părţilor. Dacă ar fi apreciat că imparţialitatea instanţei de apel este pusă sub semnul îndoielii prin punerea în discuţia părţilor, din oficiu, a unor chestiuni de drept, de natură să favorizeze poziţia părţii adverse, apelanta avea la dispoziţie mijlocul procedural prevăzut de art. 44 C. proc. civ., de a formula o cerere de recuzare de îndată ce situaţia i-a fost cunoscută. Neprocedând astfel, recurenta nu poate invoca aspecte ce puteau fi invocate doar în cursul soluţionării apelului, fiind decăzută din acest drept.

Instanţa constată nefondate şi criticile privind pretinsa încălcare, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 480 alin. (2) raportat la art. 175 alin. (1) C. proc. civ., prin neaplicarea sancţiunii nulităţii sentinţei atacate.

Astfel, trebuie reţinut că în speţă nu erau incidente prevederile art. 480 alin. (2) C. proc. civ., întrucât prima instanţă nu a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului şi judecata nu s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată. Ceea ce a invocat reclamata, pe calea apelului, a fost nu nulitatea hotărârii instanţei de fond, pentru nemotivare, ci omisiunea analizării unor apărări formulate în acea etapă procesuală.

În atare condiţii, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 480 alin. (6) C. proc. civ., apreciind că nu se impune anularea hotărârii apelate, cu reţinerea procesului spre judecare, eventualele lacune ale motivării putând fi suplinite de instanţa de apel. De altfel, nici pe calea recursului reclamanta nu a putut arăta ce vătămare a drepturilor sale procesuale i-ar fi cauzat instanţa de apel, prin remedierea motivării soluţiei date de instanţa de prim control judiciar.

Nici criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reţinute. Astfel, recurenta arată că instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că a suspendat judecata prezentei cauze până la soluţionarea dosarului nr. x/2020 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru a evita pronunţarea de hotărâri contradictorii. Pe de altă parte, s-au pronunţat hotărâri contradictorii, din moment ce, în celălalt dosar, s-a recunoscut hotărârea judecătorească, iar în cauza de faţă, s-a pronunţat o hotărâre de refuz de recunoaştere.

Constată că decizia atacată nu conţine, în considerente, niciun element de contrarietate. Ceea ce a reţinut instanţa de apel este doar faptul că, în dosarul ce a prilejuit suspendarea, se analiza chestiunea reciprocităţii în ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul de origine al hotărârii, chestiune ce urma a fi tranşată şi în cauza de faţă. În schimb, învestită cu susţinerea apelantei, potrivit căreia soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2020 ar beneficia de aspectul pozitiv al puterii de lucru judecat, a reţinut, în mod corect, că incidenţa Regulamentului, ca impediment la recunoaşterea hotărârii străine, nu a fost deloc analizată în respectivul dosar.

Or, reglementarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat are drept raţiune faptul că o chestiune tranşată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, având legătură cu raporturile juridice deduse judecăţii, nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre. Pentru a exista însă identitate de chestiuni litigioase, este necesar ca respectiva chestiune să fi fost tranşată în primul proces. Contrar celor susţinute de recurentă nu este suficient ca aspectul să fi fost doar invocat în primul proces, dar în totalitate ignorat de către instanţă, căci nu există niciun risc de contrazicere între cele două hotărâri, din moment ce în cel de al doilea proces se analizează chestiuni nedezlegate anterior jurisdicţional.

Cât priveşte susţinerea nepunerii în dezbaterea contradictorie a părţilor a conţinutului deciziei pronunţate în dosarul nr. x/2020 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceasta contravine imperativelor logicii. Avem în vedere faptul că recurenta însăşi a invocat aspectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al acelei decizii în procesul de faţă.

Instanţa constată nefondate şi criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În esenţă, recurenta a susţinut că cererea de recunoaştere a unei hotărâri judecătoreşti străine nu are caracter patrimonial şi nu afectează, prin urmare, resursele financiare ale societăţii din Belarus.

Contrar susţinerilor recurentei, o cerere de recunoaştere a unei hotărâri judecătoreşti străine are caracter patrimonial, în măsura în care acea hotărâre recunoaşte o creanţă în favoarea titularului cererii, izvorând din executarea unei obligaţii contractuale. Avem în vedere faptul că procesul civil, în general, parcurge mai multe etape, care nu se limitează la obţinerea unei hotărâri judecătoreşti favorabile, ci cuprinde toate fazele necesare, inclusiv executarea silită în cadrul căreia creditorul îşi poate realiza în mod efectiv drepturile statornicite într-un titlu executoriu, prin constrângerea patrimonială a debitorului. Aşadar, valorificarea unui drept patrimonial imprimă un asemenea caracter tuturor fazelor procesuale ce conduc la realizarea efectivă a dreptului, deci inclusiv unei cereri de recunoaştere a unei hotărâri judecătoreşti străine.

Nefondate sunt şi susţinerile privind inaplicabilitatea art. 2 alin. (2), art. 8 d alin. (1) şi art. 1 pct. (15) (v) din Regulament.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (2) se interzice punerea la dispoziţia persoanelor fizice sau juridice, a entităţilor sau organismelor incluse pe lista din Anexa 1, în mod direct sau indirect, precum şi utilizarea în beneficiul acestora, a oricăror fonduri sau resurse economice.

În explicitarea interdicţiei stipulate la art. 2 alin. (2), prevederile art. 8 d alin. (1) lit. a) stipulează în sensul că nu se dă curs niciunei cereri legate de orice contract sau tranzacţie a cărei executare a fost afectată, în mod direct sau indirect, în totalitate sau parţial, de măsurile impuse în temeiul acestui Regulament, în cazul în care sunt formulate de persoane juridice care figurează pe lista din Anexa 1.

Contrar susţinerilor recurentei, potrivit cărora textele mai sus arătate ar viza doar cereri relative la contracte sau tranzacţii, nu şi cereri referitoare la hotărâri judecătoreşti, instanţa reţine că Regulamentul însuşi defineşte sfera sa de aplicare, prin definiţiile incluse în articolul 1.

Astfel, potrivit art. 1 pct. 15 lit. (v), cererea la care face referire art. 8 (d) înseamnă orice cerere, contencioasă sau necontencioasă, formulată la data intrării în vigoare a regulamentului, ori anterior sau ulterior datei respective, în temeiul unui contract sau al unei tranzacţii, ori în legătură cu un contract sau o tranzacţie, şi include şi o cerere de recunoaştere sau de executare, inclusiv prin procedura de exequatur, a unei hotărâri judecătoreşti, a unei hotărâri arbitrale sau a unei hotărâri echivalente, indiferent de locul unde a fost pronunţată.

Aşadar, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normelor de drept unional din moment ce noţiunile puse în dezbatere beneficiază de o interpretare oficială, anume definirea acestora de însuşi legiuitorul comunitar.

În sfârşit, constată nefondate şi criticile relative la încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, prin aplicarea Regulamentului (CE) nr. 765/2006, respectiv dreptul de acces la o instanţă şi dreptul la egalitate. În esenţă, se susţine că argumentele instanţei de apel, potrivit cărora îngheţarea fondurilor şi a resurselor economice a fost dispusă de Consiliul Uniunii Europene tocmai ca urmare a încălcării drepturilor omului de către societatea A. pornesc de la o premisă eronată. Astfel, această împrejurare nu a fost constatată de o instanţă independentă şi imparţială, pe baza unor probe certe şi directe.

Instanţa de recurs reţine că Anexa 1 la susmenţionatul Regulament cuprinde o listă a persoanelor fizice sau juridice, a entităţilor şi a organismelor care au fost identificate de Consiliu ca fiind responsabile de încălcări grave ale drepturilor omului sau de represiunea împotriva societăţii civile şi a opoziţiei democratice, care obţin avantaje de pe urma regimului B. sau sprijină acest regim ş.a.m.d.

Potrivit art. 8 a din Regulament, în cazul în care Consiliul decide să supună o persoană fizică sau juridică, o entitate sau un organism măsurilor menţionate la art. 2 alin. (1), acesta modifică Anexa 1 şi comunică decizia sa, inclusiv motivele includerii pe listă, persoanei sau entităţii vizate. Acesta din urmă are posibilitatea să prezinte observaţii sau dovezi substanţiale noi, iar Consiliul are posibilitatea să îşi reexamineze decizia. Aşadar, există o procedură de verificare a motivelor includerii în listă, ce cade în competenţa unei instituţii comunitare.

Prin urmare, recurenta nu poate solicita unei instanţe naţionale să înlăture de la aplicare un act normativ comunitar, cu aplicare directă în statele membre, pe considerentul că un act al unei instituţii comunitare ar încălca drepturile fundamentale. Astfel, Curtea de la Luxemburg este competentă să controleze, din perspectiva respectării drepturilor fundamentale, actele instituţiilor comunitare. Aşadar, corect au fost înlăturate de către instanţa de apel susţinerile relative la încălcarea, printr-un act de drept comunitar, a drepturilor fundamentale ale omului relative la accesul la instanţă, a art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sau a art. 1 din Protocolul nr. 1, din moment ce CJUE este aptă să controleze, din perspectiva respectării drepturilor fundamentale, actele instituţiilor comunitare, iar recurenta nu a uzat de aceste mecanisme.

Cât priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 25 alin. (1) C. proc. civ., constată că în speţă nu s-a pus problema aplicării în timp a unor norme de procedură civilă naţionale. Dimpotrivă, ceea ce face obiectul dezbaterii este modalitatea de punere în aplicare a unui act comunitar cu efect direct, al cărui scop este acela de a îngheţa sau de a interzice punerea la dispoziţie a unor fonduri sau resurse economice în favoarea unor entităţi apreciate vinovate de grave încălcări ale drepturilor omului, care aduc atingere în mod grav democraţiei ori statului de drept în Belarus şi, mai recent, sunt implicate în agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei. Normele cuprinse în acest Regulament sunt mai degrabă de drept material decât de drept procesual, iar Regulamentul a fost publicat mult anterior începerii procesului de faţă (în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 25 octombrie 2006), fiind modificat prin multe acte ulterioare. Evenimentul ce a intervenit în cursul prezentului litigiu este doar includerea societăţii recurente în Anexa 1 la Regulament.

În ce priveşte modalitatea de aplicare în timp a Regulamentului, aceasta rezultă explicit din conţinutul actului însuşi, respectiv art. 1 pct. 15, potrivit căruia dispoziţiile sale sunt incidente oricărei cereri "formulată la data intrării în vigoare a prezentului regulament, ori anterior sau ulterior datei respective". De altfel, legiuitorul comunitar dispune numai pentru viitor, inclusiv cu privire şi la procese în curs de judecată la data intrării în vigoare a Regulamentului. Interpretarea şi aplicarea normelor de drept comunitar nu poate fi făcută prin prisma principiilor de drept naţional, dreptul european cuprinzând noţiuni autonome, cu efect imediat şi direct, cu prevalenţă a dreptului comunitar asupra dreptului naţional contrar.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge prezentul recurs, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Societatea pe Acţiuni de tip deschis A. - SOCIETATEA DE ADMINISTRARE A HOLDINGULUI A. împotriva încheierii din 12 decembrie 2022 şi deciziei civile nr. 193A din 13 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 10 octombrie 2023.