Contractual delay penalties for construction work: scope of appellate review of factual findings and default from stipulated deadline

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a chemat-o în judecata pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 240.437,27 RON, reprezentând plăţi făcute de reclamantă altor furnizori pentru achiziţionarea produselor/materialelor necesare pentru finalizarea lucrării constituind obiectul contractului de furnizare şi execuţie nr. x/09.08.2017; a sumei de 26.408,70 RON, reprezentând contravaloare servicii prestate pentru finalizarea lucrării, conform contractului de montare sisteme de ventilaţie nr. 2/09.01.2019 încheiat cu C. S.R.L., şi a sumei de 51.500 euro, cu titlu de penalităţi de întârziere conform art. 2 din actul adiţional nr. x/10.10.2018 la contractul de furnizare şi execuţie nr. x/09.08.2017, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1270, art. 1516, art. 1518, art. 1522 alin. (5), art. 1530-1531, art. 1538 alin. (1) şi (4) C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 2451/07.12.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 25.01.2021, a fost admisă cererea de chemare în judecată privind pe reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 240.437,27 RON şi suma de 26.408,70 RON, reprezentând pretenţii, suma de 51.500 euro, reprezentând penalităţi de întârziere şi suma de 13.303 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile anterior menţionate a declarat apel pârâta B. S.R.L., solicitând anularea hotărârii apelate, rejudecarea cauzei şi respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 430 A din 21 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 2451/07.12.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019. A fost schimbată, în parte, sentinţa apelată, în sensul că, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată. Au fost respinse capetele de cerere privind plata sumelor de 240.437,27 RON şi 26.408,70 RON, reprezentând pretenţii, ca neîntemeiate.

Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5.991 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în primă instanţă.

A fost menţinută dispoziţia din sentinţă referitoare la obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 51.500 euro, reprezentând penalităţi de întârziere. A fost obligată intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 29.655,49 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea, în parte, a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, susţine că, decizia atacată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material. Totodată, precizează că înţelege să critice doar soluţia instanţei de apel cu privire la capătul trei din cererea de chemare în judecată şi cu privire la cheltuielile de judecată la care a fost obligată recurenta.

În continuare, autoarea prezentei căi de atac învederează că, recepţia luată în calcul de instanţa de apel reprezintă, de fapt, actul administrativ al finalizării celor două autorizaţii de construire obţinute de beneficiar şi care vizează întreaga construcţie, nu numai lucrările executate de recurentă la instalaţiile de ventilaţie şi desfumare, hidranţi exterior şi interior, conform contractului părţilor.

Arată că, instanţa de apel a reţinut faptul că, potrivit art. 1538 C. civ., prejudiciul cauzat prin neexecutarea obligaţiei contractuale a fost evaluat anticipat de către părţi, prin clauza penală prevăzută la art. 2 din actul adiţional nr. x/10.10.2018 la contractul de furnizare şi execuţie nr. x, încheiat la 09.08.2017. De asemenea, instanţa de apel a reţinut că recurenta nu a dovedit existenţa unei cauze exoneratoare de răspundere.

În legătură cu aceste aspecte, recurenta învederează că, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a art. 1530 şi art. 1548 din C. civ. şi a omis să observe şi să aplice dispoziţiile art. 1517 din acelaşi Cod. Interpretate coroborat, aceste dispoziţii conduc, susţine recurenta, la concluzia conform căreia, debitorul răspunde atunci când este vinovat de neexecutare şi atunci când există o neexecutare care îi este imputabilă. Per a contrario, atunci când debitorul nu este vinovat, acesta nu răspunde, indiferent dacă există în contract o clauză penală sau nu.

În continuare, arată că, din probele administrate în cauză, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, rezultă cu evidenţă că părţile au încheiat actul adiţional nr. x/10.10.2018, prin care au prevăzut, pe de o parte, prelungirea contractului de furnizare şi execuţie până la data de 01.11.2018, iar pe de altă parte, că nerespectarea termenului de finalizare a lucrărilor atrage obligaţia Prestatorului la plata unor penalităţi de întârziere de 500 euro/zi de întârziere. Recurenta subliniază că, în contractul nr. x/09.08.2017 nu se prevede o procedură de predare a lucrărilor care să stabilească finalizarea acestora.

Astfel, precizează că, "finalizarea lucrărilor" este o situaţie de fapt care poate fi dovedită cu orice mijloc de probă şi care, oricum, a intervenit anterior semnării procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor de către beneficiar cu Primăria şi Inspectoratul de Stat în Construcţii (ISC), la 11.02.2019.

Susţine că, acest moment al finalizării lucrărilor trebuia stabilit cu certitudine de către instanţa de apel, înainte de a stabili întinderea eventualei răspunderi contractuale a recurentei, pentru a nu crea un avantaj fictiv şi abuziv unui creditor neprejudiciat, care a contribuit şi la întârzieri din cauza achiziţionării cu întârziere a materialelor necesare execuţiei lucrărilor recurentei (aşa cum reiese din facturile de achiziţie existente la dosar - anexe la raportul de expertiză).

Recurenta precizează că, lucrările ce au făcut obiectul contractului de furnizare şi execuţie au fost lucrări complexe, executate şi finalizate separat, iar ulterior au fost testate şi verificate separat din punct de vedere al calităţii.

În acest context, învederează că, instanţa a ignorat faptul că, la 01.11.2018 (data finalizării lucrărilor), s-a întrunit şi Comisia de recepţie convocată de beneficiarul A. S.R.L., conform menţiunii din procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, semnat la 11.02.2019. În acest ultim proces-verbal, se menţionează, la pct. 3, că recepţia s-a desfăşurat în intervalul 01.11.2018-11.02.2019, ceea ce înseamnă că, la aceeaşi dată, respectiv 01.11.2018, a început procedura de recepţie a întregului imobil din Şos. x.

Aşadar, recurenta consideră că, la 01.11.2018, lucrările acesteia erau finalizate, întrucât prin finalizare nu se înţelege şi testarea şi verificarea calitativă a acestora.

Ulterior datei de 01.11.2018 (data la care trebuiau finalizate lucrările recurentei), între părţi s-au încheiat mai multe procese-verbale, care erau absolut obligatorii pentru cartea tehnică a construcţiei, aşa cum indicase şi Comisia de recepţie. Potrivit recurentei, din aceste procese-verbale rezultă că lucrările erau finalizate la data de 23.11.2018.

Totodată, învederează că, ulterior datei de 01.11.2018, au fost semnate între părţi şi procese-verbale de control intern al calităţii, de verificare a calităţii lucrărilor şi pentru probe de funcţionare a instalaţiilor, care menţionează faptul că lucrările sunt executate şi funcţionează corespunzător.

Or, dacă la 01.11.2018 lucrările recurentei nu ar fi fost finalizate, Comisia care s-a întrunit la acea dată, aşa cum se specifică în procesul-verbal de recepţie din 11.02.2019, ar fi procedat conform art. 17 din Regulamentul privind recepţia construcţiilor din 18.05.2017, aprobat prin H.G. nr. 343/2017, având obligaţia să suspende procesul de recepţie la terminarea lucrărilor, având capacitatea să constate existenţa unor lucrări nefinalizate sau neexecutate conform art. 17 alin. (1) lit. b) din Regulament.

Per a contrario, se atestă faptul că lucrările recurentei erau executate, deci finalizate la 01.11.2018. Ulterior, au fost testate şi probate, aşa cum a solicitat Comisia de recepţie, întrucât întreaga clădire se afla în cursul procedurii de recepţie. Pentru control şi verificări de calitate, au fost întocmite procesele-verbale din cursul lunii ianuarie 2019, care, în opinia instanţei de apel, ar fi reprezentat o nefinalizare a lucrărilor recurentei din 31.01.2019.

Recurenta precizează că, în mod contrar celor reţinute de instanţa de apel, faptul că procesele-verbale au fost semnate cu observaţii cu privire la unele echipamente nu înseamnă că lucrările nu erau finalizate, ci testarea şi verificarea calităţii era necesară pentru completarea cărţii tehnice a imobilului, în perioada recepţiei.

În susţinere, recurenta redă dispoziţiile art. 15 alin. (3) lit. b), c) şi d) din Regulamentul privind recepţia construcţiilor din 18.05.2017, aprobat prin H.G. nr. 343/2017 şi precizează că, faptul că procesele-verbale nu au fost încheiate pentru lucrările recurentei-pârâte, ci au fost încheiate după întrunirea Comisiei de recepţie, adică după 01.11.2018, nu presupune o culpă a recurentei, o întârziere în finalizarea lucrărilor care să atragă răspunderea contractuală sub forma penalităţilor de întârziere.

Totodată, susţine că finalizarea lucrărilor este o etapă, iar testarea şi verificarea calităţii acestora este o altă etapă, însă nu se pot realiza testări şi verificări de calitate, fără a avea lucrări finalizate. Prin urmare, apreciază că instanţa de apel a instituit o culpă fictivă în sarcina pârâtei, extinsă temporal peste termenul la care aceasta din urmă şi-a îndeplinit obligaţia.

A doua critică a recurentei priveşte pronunţarea deciziei cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1538 şi art. 1548 C. civ., deoarece, prin probele administrate, respectiv expertiza tehnică judiciară, a fost răsturnată prezumţia de culpă.

Totodată, invocă faptul că instanţa de apel a omis să observe şi să aplice dispoziţiile art. 1517 C. civ., potrivit cărora, o parte nu poate invoca neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acţiune sau omisiune.

În acest sens, susţine faptul că, aparţine reclamantei culpa pentru nefinalizarea de către recurentă a obligaţiilor contractuale până în data de 01.11.2018, întrucât i-a livrat cu întârziere materialele necesare finalizării lucrărilor.

Arată recurenta-pârâtă că, din Anexa 25 - Fişe parteneri, se poate observa că o mare parte din materiale au fost achiziţionate de către intimata-reclamantă după data de 01.11.2018, unele chiar în luna decembrie 2018 (Anexa A25.6 şi A25.2 pag. 11 pct. F7 din raportul de expertiză).

Totodată, arată că achiziţia acestor materiale direct de către reclamantă ulterior datei de 11.10.2018 (data semnării actului adiţional nr. x/10.10.2018) a fost convenită de părţi, iar această modalitate de lucru nu este contestată, fiind prezentată şi în raportul de expertiză. Or, aceste materiale, fie nu au fost achiziţionate niciodată, nefiind plătite de reclamantă, aşa cum se reţine şi în decizia recurată, fie au fost achiziţionate cu întârziere, aşa cum rezultă din devizele de expediţie.

În acest condiţii, recurenta-pârâtă susţine că a fost culpa cocontractantului beneficiar, care, potrivit art. 1517 C. civ., nu poate invoca neexecutarea obligaţiilor recurentei la termen, atâta vreme cât, prin acţiunea sa, a contribuit la executarea peste termen a obligaţiei prestatorului.

Autoarea recursului învederează că, în mod greşit instanţa de apel a apreciat culpa pârâtei în depăşirea termenului de finalizare până la data de 11.02.2019 (data finalizării recepţiei imobilului realizată cu Primăria şi ISC), deoarece societatea recurentă a dovedit că nu există o neexecutare la termen, în principal, iar în subsidiar, nu există nici intenţie, nici culpă în ceea ce priveşte neexecutarea la termen a obligaţiilor contractuale.

Dintr-un alt punct de vedere, recurenta-pârâtă invocă faptul că, în mod nelegal, instanţa de apel s-a raportat la data încheierii procesului-verbal la terminarea lucrărilor, semnat de reclamanta A. S.R.L. cu Primăria şi I.S.C., conform Regulamentului privind recepţia construcţiilor din 18.05.2017, şi anume 11.02.2019, ca fiind data finalizării lucrărilor executate de recurentă.

Susţine că, procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor este un act administrativ, încheiat potrivit legii, pentru finalizarea unei autorizaţii de construire şi pentru ca o construcţie să poată intra în circuitul civil, şi produce efecte de drept administrativ. Conchide că, în niciun caz nu poate fi luat în considerare ca dată determinantă pentru finalizarea unor lucrări de instalaţii înglobate în construcţie şi calcularea unor penalităţi contractuale.

Se mai susţine că, finalizarea lucrărilor din contract a avut loc anterior realizării recepţiei imobilului cu Primăria, astfel încât penalităţile nu se pot calcula până la recepţia imobilului cu Primăria.

În plus, susţine că, în lipsa unei definiţii a finalizării lucrărilor, contractul se interpretează în favoarea celui care se obligă, respectiv în favoarea recurentei. Astfel, finalizarea se poate interpreta ca fiind înaintea testării lucrărilor, astfel încât, dacă urmau să fie testate, înseamnă că acestea erau finalizate.

Mai arată că, actul adiţional nr. x/10.10.2018 vorbeşte despre finalizarea lucrărilor, care trebuia realizată până la 01.11.2018, însă, la momentul semnării acestui act adiţional, o parte din lucrări erau finalizate, iar cealaltă parte a fost finalizată până la 01.11.2018, dar înainte de data recepţiei imobilului realizată cu Primări sectorului 2. În acest sens, invocă practica ÎCCJ (decizia nr. 1467/2016 a secţiei a II-a Civile).

Printr-o altă critică, recurenta invocă faptul că, instanţa de apel nu a aplicat art. 1539 C. civ., aspect care ar fi condus la respingerea pretenţiilor intimatei-reclamante în ce priveşte clauza penală, reclamanta fiind decăzută din dreptul de a mai solicita penalităţi de întârziere, întrucât a acceptat fără rezerve executarea obligaţiei principale.

Astfel, arată că, cel care se pretinde creditor al lucrărilor executate cu întârziere, adică intimata-reclamantă, poate cere penalitatea stipulată pentru întârzierea executării obligaţiei principale doar în cazul în care nu renunţă la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligaţiei.

Prin urmare, consideră că era important de observat de către instanţa de apel dacă reclamanta a acceptat fără rezerve executarea obligaţiei. Precizează recurenta că, din toate înscrisurile administrate în cauză, cât şi din expertiza efectuată în apel, rezultă că A. S.R.L. a acceptat fără rezerve executarea obligaţiei principale, semnând fără obiecţiuni toate procesele-verbale încheiate cu recurenta, precum şi faptul că nu a ridicat niciodată pretenţii asupra clauzei penale, până la introducerea cererii de chemare în judecată.

Învederează recurenta că, reclamanta a procedat în acest mod deoarece nu a avut niciun prejudiciu.

Mai invocă recurenta şi faptul că, corelativ cu neaplicarea art. 1539 C. civ., instanţa de apel nu a observat şi aplicat dispoziţiile art. 21 din Regulamentul privind recepţia construcţiilor din 18.05.2017, aprobat prin H.G. NR. 343/2017.

Astfel, arată că, prin semnarea procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, beneficiarul/investitorul îşi asumă în integralitate cele consemnate în acesta şi nu mai poate reveni cu alte pretenţii în afara celor indicate în procesul-verbal de recepţie, chiar dacă la semnarea acestuia nu a participat executantul. În realitate, art. 21 din Regulament instituie fără doar şi poate sancţiunea decăderii, indiferent de calitatea beneficiarului sau de valoarea clauzei penale ori a prejudiciului.

Totodată, susţine, pe de o parte, că art. 21 din Regulament reprezintă un caz special de aplicare a regulii generale reglementate în art. 1539 C. civ., iar pe de altă parte, că art. 21 din Regulament trebuie interpretat şi în contextul actului normativ care îl cuprinde, respectiv coroborat cu dispoziţiile art. 22 alin. (1) şi art. 23 din Regulament, care atestă preluarea construcţiei ex lege de către beneficiar, prin semnarea procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, chiar şi în lipsa executantului.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă invocă faptul că, instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Regulamentul privind recepţia construcţiilor din 18.05.2017, aprobat prin H.G. nr. 343/2017, conform cărora, "data finalizării recepţiei la terminarea lucrărilor este data semnării de către investitor a procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor".

Arată, astfel, că, nesocotind dispoziţiile legale incidente în materie, prima instanţă de control judiciar a considerat că data finalizării lucrărilor recurentei (de instalaţii ventilaţie, desfumare, hidranţi şi pompe) este data semnării procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, adică 11.02.2019. Cu alte cuvinte, susţine recurenta, în mod nelegal, în concepţia instanţei de apel, cele două date se suprapun, deşi în realitate nu există nicio legătură între acestea.

Precizează, în acest sens, că, potrivit legii, data semnării procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor - 11.02.2019, este data finalizării recepţiei, iar nu data finalizării lucrărilor. Aceasta înseamnă că finalizarea lucrărilor recurentei a fost făcută înainte de data de 11.02.2019.

În concluzie, susţine că, neaplicând legea, instanţa de apel a stabilit o greşită întindere a răspunderii recurentei, calculând greşit penalităţile până la data finalizării recepţiei - 11.02.2019, în loc să le calculeze până la data finalizării lucrărilor.

Mai arată că, instanţa de prim control judiciar era obligată să stabilească data finalizării lucrărilor cu certitudine, iar nu să o suprapună nelegal cu data finalizării recepţiei, înainte să pronunţe o hotărâre care poate conduce automat la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantei, întrucât acesteia i s-a creat artificial dreptul de a beneficia de despăgubiri pentru o perioadă în care nu avea nici măcar contractual dreptul.

În continuare, se redau dispoziţiile art. 5 din Regulament, potrivit cărora, prin admiterea recepţiei se certifică faptul că executantul şi-a îndeplinit obligaţiile în conformitate cu prevederile contractului de lucrări/de execuţie, ale documentaţiei privind proiectarea, ale autorizaţiei de construire/desfiinţare, precum şi ale documentaţiei privind execuţia.

O altă critică a recurentei priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1522 C. civ., instanţa de apel considerând în mod greşit că recurenta a fost pusă în întârziere prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, învederează că nu putea fi pusă în întârziere la un termen ulterior executării obligaţiei principale. Cum imobilul fusese recepţionat la 11.02.2019, ulterior acestui moment nu mai poate exista o punere în întârziere a executantului, decât cel mult pentru lucrări de remediere pentru vicii prevăzute în procesul-verbal de recepţie sau apărute în perioada de garanţie a lucrării.

O altă critică dezvoltată în memoriul de recurs priveşte faptul că, instanţa de apel a omis să facă aplicarea art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ., deşi se impunea aplicarea acestei prevederi legale, având în vedere contextul de fapt, respectiv îndeplinirea obligaţiilor contractuale integral şi cu bună-credinţă, realizarea unor lucrări de calitate, testarea şi verificarea lucrărilor în perioada de recepţie a clădirii din 01.11.2018 până la 11.02.2019, ceea ce prezumă finalizarea acestora înainte de 01.11.2018.

Prin urmare, consideră recurenta că, instanţa de apel avea aptitudinea legală să diminueze cuantumul penalităţii, chiar şi din oficiu, făcând un just calcul al acesteia, cu atât mai mult cu cât data finalizării lucrărilor nu este data recepţiei realizată cu Primăria şi ISC.

Pentru situaţia în care se reţine ca fiind corecte statuările instanţei privind data finalizării lucrărilor, recurenta solicită să se constate că instanţa de apel avea posibilitatea legală de a diminua penalitatea contractuală, întrucât singurele operaţiuni realizate după 01.11.2018 au fost cele de verificare şi testare a lucrărilor, aşa cum prevedea şi Comisia de recepţie. Lucrările fuseseră executate, însă mai trebuiau testate pentru a fi întocmite documentele de calitate pentru cartea tehnică a construcţiei.

Pe de altă parte, susţine că penalitatea de 500 euro pe zi este excesivă, abuziva chiar, şi nu corespunde unui prejudiciu real al creditorului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recursul a fost comunicat intimatei-reclamante, care, la 14 iulie 2023, a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte, care, la 31 iulie 2023, a depus la dosar răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul de faţă, în temeiul motivelor invocate şi a normelor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, instanţa supremă reţine, potrivit stării de fapt necontestate de părţi, că, reclamanta A. S.R.L., în calitate de beneficiar, şi pârâta B. S.R.L., în calitate de furnizor sau executant, au încheiat contractul de furnizare şi execuţie nr. x/09.08.2017, având ca obiect execuţia şi montajul lucrărilor de ventilaţie - desfumare, hidranţi interiori şi exteriori - la imobilul situat în Bucureşti, şos. x, sector 2 . Lucrările care trebuiau executate de către pârâtă au fost detaliate în anexele financiare nr. 1-8 (ofertă) la contract .

Prin actul adiţional nr. x din 10.10.2018, părţile au convenit prelungirea termenului de execuţie a lucrărilor până la data de 01.11.2018 . Prin art. 2 din actul adiţional menţionat, părţile au stabilit că "nerespectarea termenului de finalizare a lucrărilor atrage obligaţia Prestatorului la plata unor penalităţi de întârziere de 500 eur/zi de întârziere".

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 240.437,27 RON, reprezentând plăţi făcute de reclamantă altor furnizori pentru achiziţionarea produselor/materialelor necesare pentru finalizarea lucrării constituind obiectul contractului de furnizare şi execuţie nr. x/09.08.2017; a sumei de 26.408,70 RON, reprezentând contravaloare servicii prestate pentru finalizarea lucrării, conform contractului de montare sisteme de ventilaţie nr. 2/09.01.2019 încheiat cu C. S.R.L., şi a sumei de 51.500 euro, cu titlu de penalităţi de întârziere conform art. 2 din actul adiţional nr. x/10.10.2018 la contractul de furnizare şi execuţie nr. x/09.08.2017, cu cheltuieli de judecată.

De asemenea, reţine că, potrivit memoriului de recurs, criticile recurentei privesc doar soluţia instanţei de apel asupra capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, în cuantum de 500 euro/zi, precum şi la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimata-reclamantă în primă instanţă.

Analizând memoriul de recurs, se constată că, deşi recurenta a susţinut faptul că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1517, art. 1530, art. 1548 şi art. 1548 C. civ. privind repararea prejudiciului de către persoana vinovată, clauza penală şi cauzele de exonerare de răspundere pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale, în realitate, normele de drept material pretins a fi fost încălcate de instanţa de apel au fost invocate pur formal, criticile formulate în susţinere vizând exclusiv chestiuni de fapt, de apreciere a probatoriului, de temeinicie (aşa cum învederează chiar şi recurenta), care nu mai pot face obiectul cenzurii instanţei de recurs, ştiut fiind că recursul este o cale de atac extraordinară, nedevolutivă (nu conduce la o nouă judecată în fond), prin care se asigură exclusiv un control de legalitate asupra hotărârii judecătoreşti atacate.

Astfel, în realitate, argumentele dezvoltate de recurentă, concretizate, în esenţă, în susţinerea, pe de o parte, a faptului că finalizarea lucrărilor este o situaţie de fapt ce poate fi dovedită cu orice mijloc de probă şi care a intervenit anterior semnării procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor de către beneficiar cu Primăria şi I.S.C. la 11.02.2019, şi pe de altă parte, a faptului că instanţa de apel a instituit o culpă fictivă în sarcina recurentei, urmăresc reaprecierea probei cu expertiza în construcţii, precum şi a probei cu înscrisuri (contractul de furnizare şi execuţie, actul adiţional, procesele-verbale de control a calităţii lucrărilor la care recurenta a făcut referire în memoriul de recurs, procese-verbale de testare), în vederea stabilirii unei alte situaţii de fapt, contrare celei reţinute de instanţa de apel, cu privire la data finalizării lucrărilor şi la partea culpabilă pentru neîndeplinirea obligaţiei de finalizare a lucrărilor, precum şi cu privire la existenţa şi întinderea prejudiciului pretins de intimata-reclamantă.

Înalta Curte reţine că interpretarea probelor şi stabilirea datei finalizării lucrărilor şi a culpei - elemente ale chestiunilor de fapt (questio facti) ale cauzei deduse judecăţii - ţine de aprecierea suverană a instanţelor de fond, atributul esenţial al instanţei de recurs constituindu-l interpretarea legii.

Din această perspectivă, recurenta-pârâtă nu a reuşit să dezvolte critici de nelegalitate, susţinerile sale vizând netemeinicia alegată a deciziei recurate.

A mai invocat recurenta şi faptul că, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1538 C. civ. raportat la dispoziţiile art. 1548 din acelaşi Cod, întrucât, prin probele administrate, în speţă expertiza tehnică judiciară, a fost răsturnată prezumţia de culpă. În acest sens, recurenta susţine că, aparţine reclamantei culpa pentru nefinalizarea de către recurenta-pârâtă a obligaţiilor contractuale până la data de 01.11.2018, întrucât reclamanta a livrat cu întârziere materialele necesare finalizării lucrărilor.

Nici din această perspectivă, recurenta nu a reuşit să contureze o critică de nelegalitate în privinţa aplicării textelor legale invocate, prin susţinerile sale urmărind, în realitate, reevaluarea şi reinterpretarea de către instanţa de recurs a probatoriului administrat, în vederea reţinerii unei alte situaţii de fapt cu privire la partea culpabilă de neexecutarea obligaţiei de finalizare a lucrărilor la termenul stabilit în actul adiţional nr. x/11.10.2018.

Or, stabilirea situaţiei de fapt intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive, în urma evaluării probelor administrate în cauză, respectiv prezumţii, expertiza tehnică, fişe partener şi restul înscrisurilor depuse în probaţiune şi la care recurenta-pârâtă a făcut referire.

Controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii hotărârii recurate, neputând fi repusă în discuţie evaluarea probelor administrate în cauză.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrare, în vederea stabilirii unei alte situaţii de fapt.

Este de precizat, în acest context, că instanţa de apel a stabilit, în urma evaluării probatoriului, că, potrivit menţiunilor din raportul de expertiză întocmit în cauză, proiectul a fost modificat, iar ultima modificare a avut loc în luna iunie 2018. Astfel, a reţinut că, având în vedere data actului adiţional nr. x, anume 10.10.2018, rezultă că, la momentul la care şi-a asumat finalizarea lucrărilor până la 01.11.2018 şi achiziţionarea materialelor de către reclamantă, pârâta avea cunoştinţă de conţinutul şi amploarea lucrărilor suplimentare. Prin urmare, a reţinut că aceste aspecte nu constituie circumstanţe care să o exonereze pe pârâtă de răspundere.

Or, criticile recurentei se referă, în esenţă, la această stare de fapt reţinută de instanţa de apel. Recurenta urmăreşte, astfel, să demonstreze culpa reclamantei, care rezultă din probele de la dosar, aşa cum recunoaşte în cuprinsul cererii de recurs.

Prin urmare, critica referitoare la greşita aplicare/interpretare a prevederilor art. 1538 C. civ. raportat la art. 1548 din acelaşi Cod a fost formal invocată de recurentă, întrucât se fundamentează pe o situaţie de fapt diferită de cea stabilită de instanţele devolutive. Cu alte cuvinte, pretinsa nelegalitate săvârşită de instanţa de apel este consecinţa netemeiniciei situaţiei de fapt la care a ajuns instanţa.

În plus, instanţa supremă reţine că argumentele recurentei sunt şi contradictorii, întrucât, pe de o parte, susţine că a finalizat lucrările contractate înainte de 01.11.2018, iar pe de altă parte, susţine că este vina intimatei-reclamante pentru nefinalizarea lucrărilor la data de 01.11.2018, ceea ce reprezintă, practic, o negare a primei ipoteze.

Criticile, subscrise de recurentă motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., privind valoarea probatorie a procesului-verbal la terminarea lucrărilor semnat de reclamantă cu Primăria şi Inspectoratul de Stat în Construcţii la 11.02.2019, inaplicarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1539 C. civ., relative la acceptarea fără rezerve a lucrării şi privind neaplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 15, art. 17, art. 20 alin. (1), art. 21 şi art. 22 din Regulamentul privind recepţia construcţiilor din 18.05.2017, aprobat prin H.G. nr. 343/2017 sunt invocate omisso medio direct în calea de atac a recursului, neputând fi primite spre analiză în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceleaşi considerente, vor fi înlăturate şi argumentele privind o posibilă îmbogăţire fără justă cauză a intimatei-reclamante, prin activarea clauzei penale, întrucât aceste susţineri nu au făcut obiectul cercetării în apel, fiind invocate pentru prima dată prin memoriul de recurs.

În consecinţă, în contextul în care, pe de o parte, instanţa de apel, în urma administrării şi interpretării probatoriului, a stabilit că pârâta-recurentă este vinovată de neexecutarea, în termenul stabilit, a obligaţiilor asumate şi că sunt îndeplinite şi restul condiţiilor pentru atragerea răspunderii contractuale a pârâtei, iar pe de altă parte, recurenta-pârâtă nu a adus nicio critică de nelegalitate acestui raţionament, Înalta Curte reţine că, în mod judicios, prin decizia atacată, s-a dat eficacitate clauzei penale prevăzute la art. 2 din actul adiţional din 03.10.2018.

Critica privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1522 C. civ., subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată.

Potrivit dispoziţiilor invocate de recurent, "(1) Debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligaţiei, fie prin cererea de chemare în judecată".

Instanţa de apel a reţinut faptul că, în lipsa depunerii dovezii de comunicare a notificărilor nr. x/29.01.2019 şi a celei datate 01.10.2018, se poate considera că pârâta-recurentă a fost pusă în întârziere prin cererea de chemare în judecată.

Instanţa de recurs reţine că, în realitate, în speţă nu era necesară punerea în întârziere de către creditor, în condiţiile art. 1522 C. civ.. Debitoarea pârâtă era de drept în întârziere, în condiţiile art. 1523 alin. (1) C. civ., din moment ce prin actul adiţional nr. x la contractual încheiat de părţi s-a stipulat că simpla împlinire a termenului stabilit pentru executare produce un asemenea efect. De altfel, acesta este textul de lege aplicat de instanţa de apel, din moment ce a acordat penalităţi pentru executarea cu întârziere a obligaţiei, de la data scadenţei stipulate de părţi.

Nici critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 1539 C. civ. nu poate fi primită. Potrivit tezei ultime a acestui text de lege, renunţarea la penalităţi sau acceptarea fără rezerve a executării obligaţiei sunt elemente ale situaţiei de fapt. Avem în vedere că renunţarea la un drept nu se prezumă, aşa cum pretinde recurenta. Cum, potrivit art. 13 C. civ., renunţarea la un drept nu se prezumă, era în sarcina pârâtei-recurente să dovedească incidenţa articolului pretins încălcat (art. 1539 teza ultimă C. civ.).

Critica privind omisiunea instanţei de apel de a proceda la o reducere a penalităţii, în condiţiile art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ., subscrisă de recurentă aceluiaşi motiv de casare, nu poate fi primită.

În primul rând, instanţa supemă reţine că art. 1541 C. civ. prevede posibilitatea judecătorului de a reduce penalităţile contractuale în situaţia în care obligaţia principală a fost executată în parte şi această executare a profitat creditorului şi în cazul în care penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului. Din redactarea textului de lege care prevede că "instanţa nu poate reduce penalitatea decât atunci când (…)", rezultă că judecătorul nu are obligaţia, ci posibilitatea de a aplica acest text de lege. Or, doctrina a stabilit că normele de drept civil imperative sunt acelea care impun subiectelor de drept civil o acţiune sau le obligă la o abstenţiune şi care, sub sancţiune, nu permit să se deroge de la ele sau să nu se aplice, ceea ce nu poate fi reţinut în ce priveşte dispoziţiile supuse discuţiei.

În al doilea rând, reţine că, prin apelul formulat, pârâta-recurentă nu a avut o asemenea solicitare, astfel că formularea acestei cereri direct în recurs este făcută omisso medio, neputând fi analizată în această etapă procesuală.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate invocat de recurentul-pârât, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 430 A din 21 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 octombrie 2023.