Contractual liability for undetected mite infestation: scope of diligence obligation and inadmissibility of re-evaluating expert evidence in extraordinary appeal

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la 13.08.2019, sub dosar nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata prejudiciului în cuantum de 573.678,94 RON şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1350 şi urm. C. civ., cu aplicarea art. 1170, art. 1270 şi art. 1530 şi urm. C. civ.

La 04.11.2019, pârâta B. S.R.L. a depus întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie a C. şi C. S.A., prin care a solicitat obligarea chematei în garanţie C. să-i plătească suma de 573.678,94 RON şi cheltuielile de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 803/PI/08.12.2021, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.; a fost respinsă, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta B. S.R.L., în contradictoriu cu chemata în garanţie C. S.A. şi a fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 107.225,59 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamanta A. S.R.L., prin care a solicitat, în principal, schimbarea în tot a soluţiei instanţei de fond şi admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, iar în subsidiar, reducerea cheltuielilor de judecată acordate pârâtei în primă instanţă, constând în onorariu de avocat.

Prin decizia civilă nr. 666/A din 14 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L. şi cu intimata - chemată în garanţie C. S.A., prin lichidator judiciar D.., împotriva sentinţei civile nr. 803/PI/08.12.2021, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2019.

A fost schimbată sentinţa apelată, în sensul că, a fost admisă acţiunea şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 573.678,94 RON.

În baza art. 75 alin. (1) teza finală coroborat cu art. 262 alin. (4) din Legea 85/2014, s-a constatat încetată acţiunea formulată de către pârâta B. S.R.L. împotriva chematei în garanţie C. S.A., prin lichidator judiciar D..

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 17.300 RON, reprezentând onorariu de avocat şi 4.671 RON taxă de timbru în apel, precum şi a sumei de 43.200,79 RON, reprezentând onorariu de avocat, onorariu expert şi taxă judiciară de timbru, în primă instanţă.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel. Totodată, a solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate recurentei prin prezentul recurs.

Cu titlu preliminar, recurenta-pârâtă învederează că, în raport de cele reţinute de instanţa de apel, criticile sale vizează, pe de o parte, nelegalitatea hotărârii din prisma celor reţinute de instanţa de apel cu privire la încălcarea obligaţiilor contractuale şi legale care îi reveneau în calitate de prestator, iar pe de altă parte, nelegalitatea hotărârii prin raportare la faptul că decizia a fost pronunţată exclusiv în baza unor prezumţii simple/judiciare, care erau inadmisibile, prin raportare la normele procedurale aplicabile în cauză.

Astfel, în ce priveşte afirmaţia făcută în cadrul deciziei atacate (pag. 29 paragrafele 5 şi 6), potrivit căreia, dacă societatea E. a identificat acarienii, atunci şi recurenta ar fi putut şi ar fi trebui să detecteze la rândul ei prezenţa acestor acarieni cu ocazia controlului efectuat cu trei săptămâni anterior, susţine recurenta că se încalcă în mod flagrant dispoziţiile contractuale şi i se impută acesteia o faptă ilicită prin raportare la un moment la care nu i se poate atrage răspunderea sub nicio formă.

În acest sens, evocă dispoziţiile art. 8 din contract şi susţine că, în mod contrar dispoziţiilor acestui articol, instanţa de apel a apreciat prezenţa acarienilor şi săvârşirea faptei ilicite prin raportare la momente complet diferite în timp şi fără a lua în considerare faptul că este vorba despre o marfă perisabilă, ale cărei stări şi proprietăţi se modificau prin simpla trecere a timpului.

Susţine că, nu se poate atrage răspunderea recurentei în baza constatării făcute de societatea de certificare din Polonia, la mai bine de trei săptămâni de la momentul efectuării inspecţiei de către recurentă. Învederează că, este evident că, în lipsa unor condiţii omogene (frigidere speciale de laborator), un bun perisabil îşi schimbă proprietăţile şi poate fi infestat de la o zi la alta. Tocmai de aceea, aprecierea săvârşirii unei fapte ilicite de către autoarea prezentei căi de atac trebuia să fie făcută strict prin raportare la momentul efectuării inspecţiei în gara Voiteni (în perioada 11.09.2018-17.09.2018), şi nu prin raportare la un moment ulterior (02.10.2018).

În această ordine de idei, consideră că, prin menţiunile făcute în cuprinsul deciziei atacate, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile contractuale, care reglementează momentul în raport de care se poate atrage răspunderea B. (art. 8 din contract), cât şi dispoziţiile legale în materia răspunderii contractuale (art. 1350 C. civ.), prin urmare fiind incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În al doilea rând, recurenta-pârâtă arată că obligaţia sa, asumată prin contract, era o obligaţie de diligenţă, care, deşi ar părea că este una de rezultat, dată fiind procedura de eşantionare în baza căreia se făcea controlul, obligaţia devine în esenţa ei una de diligenţă, câtă vreme nu putea garanta în totalitate acurateţea rezultatelor.

Învederează că obligaţia de diligenţă este compusă din mai multe obligaţii de rezultat pe care debitorul este obligat să le îndeplinească pentru a face dovada executării obligaţiei ce îi revenea. În speţă, obligaţia recurentei de verificare a calităţii mărfii, deşi nu impunea în sarcina acesteia obligaţia de a garanta rezultatul acestor analize, presupunea o serie de obligaţii de rezultat ce intrau în conţinutul său şi pe care, susţine recurenta, le-a respectat în totalitate: prelevarea probelor conform normativelor aplicabile, trimiterea probelor către laborator, respectarea procedurii de inspecţie şi verificarea a prezenţei insectelor în marfă.

În acest context, susţine recurenta-pârâtă că, fără fundament, instanţa de apel a schimbat natura juridică a obligaţiei, transformând-o într-una de rezultat, punând în sarcina recurentei-pârâte obligaţii pur subiective care nu sunt prevăzute de lege, de normativele în vigoare sau de contract, stabilind practic obligaţia de identificare sub orice formă a acarienilor.

Raportat la aceste susţineri, învederează că devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, deşi instanţa de apel a reţinut şi a calificat obligaţia recurentei ca fiind una de diligenţă, întreaga motivare este construită în jurul unei obligaţii de rezultat. Totodată, prin schimbarea în mod voit a naturii juridice a obligaţiei ce revenea recurentei, în încercarea de a justifica soluţia pronunţată, instanţa de prim control judiciar a încălcat dispoziţiile art. 1481 C. civ., privitoare la clasificarea obligaţiilor în obligaţii de mijloace şi de rezultat, fiind incident şi motivul de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În al treilea rând, susţine că, identificarea faptei ilicite şi atragerea răspunderii recurentei pe de-o parte, prin trimiterea la o serie de presupuneri care contrazic realitatea şi pe de altă parte, prin negarea unor fapte care arată contrariul, încalcă chiar regimul juridic al răspunderii civile contractuale.

În acest sens, face referire la considerentele instanţei de apel, care se regăsesc la pag. 29, antepenultimul paragraf din decizie. Precizează că, prin intermediul unor noţiuni şi presupuneri extrem de generale ("dacă ar fi căutat" şi "Curtea nu are niciun dubiu"), instanţa a încercat sub orice formă să identifice o faptă ilicită în sarcina pârâtei.

Reiterează faptul că, a respectat procedurile prevăzute de normativele în vigoare pentru verificarea şi inspectarea mărfii - inclusiv sitarea mărfii - iar probele efectuate, atât în teren, cât şi în laborator, au indicat absenţa acarienilor. Notează faptul că, aceeaşi marfă şi aceleaşi probe inspectate de recurentă au fost analizate la 22.10.2018 de un laborator imparţial ales de către intimata-reclamantă (laborator F.), iar în urma inspecţiei, acest laborator a confirmat practic lipsa acarienilor în marfă la momentul efectuării inspecţiei în gara Voiteni în perioada 11.09-17.09.2018.

Or, susţine că, instanţa de apel a ignorat complet aceste rezultate, singurele în raport de care ar fi putut fi atrasă răspunderea recurentei-pârâte şi s-a rezumat la a prezuma că, dacă pârâta ar fi căutat mai atent, ar fi găsit acarieni. Totodată, precizează că, menţinerea mărfii în condiţii speciale de laborator, pentru a păstra proprietăţile acesteia, era făcută tocmai pentru ca, în caz de neclarităţi, să existe probe care să arate calitatea mărfii la momentul inspecţiei.

Astfel, arată că, argumentul instanţei, potrivit căruia, starea mărfii în vagon s-ar fi schimbat faţă de momentul la care s-a făcut inspecţia, vine tocmai în dezacord cu dispoziţiile art. 8 din contract, care stabilesc că singurul moment şi singura marfă în raport de care se poate atrage răspunderea recurentei este cel/cea a efectuării inspecţiei, lucru de altfel firesc prin raportare la faptul că marfa era una perisabilă.

De asemenea, raţionamentul instanţei şi imputarea unei fapte ilicite prin ignorarea completă a realităţii faptice şi a unor probe care susţin exact contrariul, contravine chiar dispoziţiilor generale în materia răspunderii contractuale reglementate de art. 1350 C. civ. şi urm. - acest aspect fiind încadrat în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În altă ordine de idei, invocă faptul că, în mod contrar celor reţinute de instanţa de apel la fila x paragraf. 2-4 din decizie, recurenta nu avea obligaţia legală sau contractuală de a impune metode de verificare suplimentare, altele decât cele prevăzute de lege şi de normativele aplicabile în materie. Prin urmare, susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1350 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Cu toate acestea, precizează că a efectuat oricum verificarea prin sitare, iar rezultatele laboratoarelor din Italia şi Polonia menţionează că verificarea mărfii a fost făcută vizual, acesta fiind standardul aplicat la nivelul european de către toate societăţile de certificare în domeniul calităţii produselor.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine, sub un prim aspect, faptul că instanţa de apel şi-a întemeiat în mod greşit soluţia pe prezumţii judiciare, deşi, în raport de dispoziţiile art. 329 C. proc. civ., acestea pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori.

Astfel, învederează că, în cauză, prezumţiile instanţei au fost făcute în legătură cu o serie de chestiuni tehnice pe care un martor nu le-ar cunoaşte şi nu le-ar putea relata. În acest sens, indică reţinerile instanţei de la pag. 29 din decizie, penultimul paragraf.

O altă critică, subscrisă aceluiaşi motiv de casare, priveşte nesocotirea dispoziţiilor art. 330 C. proc. civ. privitoare la încuviinţarea expertizei, prin faptul că instanţa de apel, în rejudecare, a dat prioritate concluziilor unui raport de expertiză întocmit de un expert necompetent.

Astfel, arată că, deşi prima instanţă a ignorat complet raportul de expertiză întocmit de expertul G., tocmai pentru că, aşa cum arăta şi răspunsul Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară, din cuprinsul raportului nu se putea determina cu exactitate care a fost cauza infestării, instanţa de apel a înţeles să îşi fundamenteze întreaga argumentaţie pe acest raport.

Totodată, susţine că, dacă instanţa se considera nelămurită, trebuia să suplimenteze probatoriul şi să apeleze la un specialist în entomologie, iar nu să ţină cont de concluziile unui expert în agronomie.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Recursul a fost comunicat intimatei-reclamante la 10.03.2023, care a formulat întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat, în principal, să se constate ca fiind nul recursul formulat, iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte, care a formulat, la 13.04.2023, răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, înlăturarea apărărilor intimatei şi admiterea recursului.

La 15 martie 2023, intimata-chemată în garanţie a depus la dosar o cerere de încetare a judecăţii recursului faţă de această parte, în temeiul art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014.

Analizând recursul declarat în cauză, în temeiul motivelor invocate şi a normelor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi validată.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii, instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente care trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii. Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum şi la susţinerile recurentei legate de nemotivarea hotărârii recurate, Înalta Curte constată, din examinarea considerentelor deciziei civile recurate, că instanţa de apel a argumentat în fapt şi în drept soluţia de admitere a apelului declarat de apelanta-reclamantă, răspunzând în mod logic criticilor de apel cu analiza cărora a fost învestită.

Contrar opiniei recurentei, nu pot fi apreciate ca fiind contradictorii considerentele instanţei de apel privind natura obligaţiei contractuale a pârâtei. Aceasta, întrucât instanţa de prim control judiciar nu a reţinut că pârâta avea exclusiv o obligaţie de diligenţă, ci a reţinut că obligaţiile pârâtei sunt, într-o anumită măsură, obligaţii de mijloace şi nu de rezultat.

Instanţa supremă reţine că, în mod just a observat instanţa de apel faptul că, între obligaţiile de rezultat şi obligaţiile de mijloace există legături şi interferenţe, deoarece aproape fiecare obligaţie de rezultat presupune o anumită diligenţă din partea debitorului şi fiecare obligaţie de mijloace presupune şi una sau mai multe activităţi de rezultat ale aceluiaşi debitor.

Or, instanţa de apel nici nu putea să reţină exclusiv o obligaţie de diligenţă din partea pârâtei, care, potrivit contractului, acţionează în calitate de profesionist în vederea executării, la cererea beneficiarului, de lucrări şi servicii de control calitativ şi cantitativ de specialitate. Raportat la obiectul acţiunii, răspundere contractuală, şi la motivele de apel cu care a fost învestită, în mod judicios instanţa de prim control judiciar a analizat atât natura obligaţiilor care îi reveneau recurentei-pârâte, în temeiul contractului de prestări servicii, cât şi îndeplinirea sau neîndeplinirea acestora, în vederea stabilirii părţii culpabile.

Înalta Curte constată că au fost invocate formal criticile, subscrise motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., privind încălcarea dispoziţiilor art. 1481 C. civ., întrucât au la bază premisa invalidată de către instanţa de recurs, privind schimbarea naturii juridice a obligaţiei pârâtei, din una exclusiv de diligenţă, într-o obligaţie de rezultat.

A mai invocat recurenta şi faptul că, instanţa de apel, în aprecierea faptei ilicite şi a răspunderii pârâtei, a încălcat atât dispoziţiile contractuale care reglementează momentul în raport de care se poate atrage răspunderea B. (art. 8 din contract), cât şi dispoziţiile legale în materia răspunderii contractuale, respectiv art. 1350 C. civ.

În acest sens, recurenta învederează că, instanţa de prim control judiciar nu a ţinut cont de condiţiile de păstrare şi de momentul colectării probelor în vederea testării rapiţei de către societatea din Polonia, care a identificat prezenţa acarienilor la 02.10.2018, în comparaţie cu data efectuării inspecţiei în gara Voiteni (în perioada 11.09.2018-17.09.2018), precum şi faptul că, instanţa a interpretat extensiv dispoziţiile contractuale, reţinând în sarcina recurentei mai multe obligaţii decât aceasta şi-a asumat. Totodată, a susţinut că, deşi nu era prevăzut în contract, recurenta a efectuat sitarea mărfii, aducând la cunoştinţă instanţei acest aspect, prin notele de şedinţă depuse la termenul din 24.10.2022.

În primul rând, instanţa supremă reţine că, nu poate fi analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. încălcarea dispoziţiilor art. 8 din contractul de prestări servicii nr. x/01.07.2018, care prevăd obligaţiile contractuale ale pârâtei. Motivul de casare invocat sancţionează hotărârile date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, or dispoziţia contractuală, rezultat al acordului de voinţă al părţilor, nu are aceeaşi valoare juridică. Pe de altă parte, interpretarea prevederilor contractuale de către instanţa de apel şi stabilirea situaţiei de fapt cu privire la existenţa şi executarea obligaţiilor contractuale a fost făcută după administrarea şi interpretarea probatoriului. Or, în recurs nu se pot reanaliza probele, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la starea de fapt reţinută de instanţa de apel.

În al doilea rând, instanţa de recurs constată că, recurenta invocă prevederile art. 1350 C. civ., pentru a susţine reţinerea greşită a unei fapte ilicite în sarcina sa, însă prin raportare la o clauză contractuală şi la existenţa unor înscrisuri - rapoarte de inspecţie, note de şedinţă şi raport inspecţie F., cărora instanţa de apel nu le-ar fi dat relevanţă în construirea silogismului judiciar care a stat la baza adoptării deciziei recurate.

Aşadar, instanţa supremă constată că, în realitate, criticile recurentei-pârâte nu privesc nelegalitatea deciziei atacate ci, mai degrabă, netemeinicia ei. Recurenta urmăreşte, în esenţă, reinterpretarea probatoriului (contract de prestări servicii, expertize, înscrisuri, rapoarte de control), în vederea demonstrării unei alte stări de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel, cu privire, pe de o parte, la calitatea rapiţei la momentul încărcării în vagoanele de tren, iar pe de altă parte, cu privire la lipsa culpei pârâtei în nerespectarea obligaţiilor contractuale.

Această argumentaţie nu poate fi încadrată cazului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât recursul urmăreşte verificarea aplicării legii la o situaţie de fapt stabilită anterior de instanţele devolutive, iar nu o reconfigurare a elementelor de fapt care să atragă incidenţa textelor legale invocate de recurentă.

De altfel, aceleaşi argumente au fost supuse analizei în apel, instanţa de prim control judiciar reţinând, pe baza evaluării probei cu expertiza efectuată în cauză, şi pe care instanţa de recurs nu o poate reinterpreta, existenţa unei infestări anterior momentului încărcării rapiţei în vagoane, în gara Voiteni.

Faptul că instanţa de apel a infirmat soluţia primei instanţe, în dezacord cu opinia recurentei-pârâte, nu atrage casarea unei hotărâri, în lipsa incidenţei unuia dintre motivele de casare prevăzute în mod limitativ de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Stabilind că infestarea cu acarieni s-a produs anterior încărcării în vagoane a rapiţei, instanţa de apel a dat eficienţă principiului efectului devolutiv al apelului şi a verificat dacă pârâta putea sau trebuia să descopere această infestare, în urma controlului efectuat de către inspectorii săi.

Prin urmare, dispoziţiile art. 1350 C. civ. au fost invocate formal, de vreme ce recurenta-pârâtă nu arată modalitatea greşită în care instanţa de apel a aplicat aceste dispoziţii, ci se cantonează în a relua aceleaşi argumente din întâmpinarea din apel cu privire la interpretarea probatoriului, urmărind, în realitate, prin devoluarea integrală a fondului, să demonstreze, pe de o parte, că rapiţa nu era contaminată cu dăunători la momentul controlului, iar pe de altă parte, că recurenta şi-a îndeplinit atât obligaţiile contractuale, cât şi obligaţia suplimentară reţinută de instanţă, privind sitarea rapiţei.

Însă legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, nu şi al treilea grad de jurisdicţie devolutiv.

Este nefondată critica recurentei-pârâte, subsumată motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privind faptul că instanţa de apel s-a întemeiat în mod nelegal pe o prezumţie judiciară pentru a reţine faptul că, transportul de rapiţă din 14.09.2018 oferea suficiente exemplare de dăunători pentru ca pârâta-recurentă să îi descopere.

Analizând decizia atacată, instanţa supremă reţine că, pentru a determina atât starea rapiţei la momentul la care a fost încărcată în transportul din 14.09.2018, cât şi posibilitatea recurentei-pârâte de a descoperi prezenţa dăunătorilor, instanţa a avut în vedere raportul de expertiză efectuat de expertul G., care a relevat faptul că, gradul de infestare a fost între 5 şi 50 de indivizi la mia de grame în 7 vagoane şi numai în două vagoane o concentraţie de 100 sau peste 100 de indivizi la mia de grame şi că, la încărcare, marfa era mucegăită (pag. 27 decizie). Totodată, s-a reţinut că, şi poziţia dnei expert H. a fost concordantă cu a d-nului expert G., în sensul că, numărul exemplarelor de acarieni descoperite în vagoanele ajunse în Polonia, confirmă existenţa infestării anterior momentului încărcării rapiţei în gara Voiteni (pag. 28 decizie). În ce priveşte posibilitatea recurentei-pârâte de a descoperi dăunătorii, instanţa de apel menţionează expres că reţine ca probe, pe de o parte, cercetarea efectuată de societatea de inspecţie E. din Polonia, recomandată chiar de către pârâtă, care a reuşit să identifice o concentraţie infimă de acarieni, dar şi corespondenţa reclamantei cu partenerul său din Polonia, care, de asemenea, a identificat acarieni în 8 din 10 vagoane verificate, iar pe de altă parte, în dovedirea vinovăţiei pârâtei, raportul emis în urma inspecţiei din 14.09.2018, în care s-a menţionat că starea rapiţei este uşor mucegăită şi are un miros de învechit (pag. 29 decizie).

Raportat la aceste considerente decizorii ale instanţei de apel, instanţa supremă reţine că dispoziţiile art. 329 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, concluzia la care a ajuns instanţa de apel fiind întemeiată pe raportul de expertiză şi pe înscrisuri, nu pe prezumţii judiciare.

Înalta Curte notează că, recurenta-pârâtă confundă prezumţiile judiciare, ca mijloc de probă, cu raţionamentul logico-juridic complex pe care instanţa de apel l-a expus în cadrul motivării sale şi care s-a axat, în principal, pe analizarea probelor relevante (expertize de specialitate, înscrisuri), raportat la susţinerile din apelul exercitat de reclamantă şi la apărările pârâtei. Însă, modalitatea de apreciere a probatoriului în vederea stabilirii situaţiei de fapt nu poate face obiectul cercetării în calea extraordinară de atac, nedevolutivă, a recursului.

De asemenea, nu poate fi primită critica recurentei privind nesocotirea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 330 C. proc. civ., prin faptul că a dat prioritate concluziilor unui raport de expertiză întocmit de un expert necompetent.

În primul rând, instanţa supremă reţine că, deşi expertul G. a fost desemnat de prima instanţă la termenul din 24.02.2021, la care părţile au fost prezente, recurenta-pârâtă nu s-a opus desemnării acestui expert, astfel că, în raport de dispoziţiile art. 174 alin. (3) şi art. 178 alin. (3) lit. b) din C. proc. civ., susţinerea invocată direct prin cererea de recurs este, pentru aceste motive, tardiv formulată.

În al doilea rând, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 264 alin. (2) C. proc. civ., în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare.

Totodată, reţine că, instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situaţiei de fapt.

Prin urmare, instanţa de recurs nu poate reevalua probatoriul administrat în cauză, cum, în realitate, urmăreşte recurenta, spre a acorda valoarea probatorie expertizei întocmite de dnul expert I., expertiză favorabilă recurentei, în defavoarea expertizei întocmite de dnul expert G., ale cărei concluzii au fost reţinute de instanţa de apel în fundamentarea soluţiei pronunţate în cauză.

Nu în ultimul rând, instanţa supremă va înlătura şi susţinerile recurentei privind faptul că, în situaţia în care instanţa de apel era nelămurită, ar fi trebuit să apeleze la un specialist în entomologie, întrucât, pe de o parte, acestea vizează aspecte factuale ale cauzei, iar pe de altă parte, nu se poate invoca într-o cale de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care părţile nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 666/A din 14 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 25.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 666/A din 14 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 25.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 octombrie 2023.