Civil liability for fishing vessel dismantling: Prescriptive bar of damage claim under Decree 167/1958 versus new Civil Code

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi, secţia a II-a civilă, la 05.02.2015, sub nr. x/2013/al, debitoarea reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. Bontea Daniela, a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Direcţia Generală de Pescuit - Autoritatea de Management pentru P.O.P., solicitând:

- obligarea pârâtului la plata sumei de 1.304.968,50 euro, în echivalent RON la data plaţii, reprezentând daune produse ca urmare a dispoziţiei de dezmembrare şi scoatere din circuitul comercial a navelor de pescuit CHEFALU 10, CHEFALU 12 şi PETRU RAREŞ şi ca urmare a refuzului de acordare a fondurilor europene cuvenite;

- obligarea pârâtului la plata dobânzii legale, de la data scoaterii navelor din funcţiune şi până la data plaţii efective, precum şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ. de la 1864 şi art. 1357, art. 1349, art. 1359 din C. civ. din 2009, art. 111 C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din 17 martie 2015, pronunţată de judecătorul-sindic în dosarul nr. x/2013, Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale a judecătorului-sindic.

A respins ca nefondată excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată de pârât prin întâmpinare.

A declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulată de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. Bontea Daniela, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Direcţia Generală de Pescuit - Autoritatea de Management pentru P.O.P., la un complet specializat în cauze maritime şi fluviale cu caracter civil. A dispus înaintarea dosarului la C3 Civ II.

Prin sentinţa civilă nr. 371 din 27 noiembrie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2013, Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat acţiunea având ca obiect pretenţii, formulată de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. Bontea Daniela, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Direcţia Generală de Pescuit - Autoritatea de Management pentru P.O.P., în favoarea Curţii de Apel Galaţi.

Prin încheierea din 03 martie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2013, Curtea de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată excepţia necompetenţei materiale de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. Bontea Daniela, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Direcţia Generală de Pescuit - Autoritatea de Management pentru P.O.P., având ca obiect pretenţii. În temeiul art. 131 C. proc. civ. a apreciat că este competentă general material şi teritorial să judece cauza.

Prin sentinţa civilă nr. 100/2016 din 15 aprilie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2013, Curtea de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. Bontea Daniela, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Direcţia Generală de Pescuit - Autoritatea de Management pentru P.O.P., având ca obiect pretenţii.

Împotriva sentinţei civile nr. 371 din 27 noiembrie 2015, pronunţate în dosarul nr. x/2013 de Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă, a încheierii din 03 martie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2013 şi a sentinţei civile nr. 100/2016 din 15 aprilie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2013, a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. Bontea Daniela, criticându-le pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia nr. 732 din 14 februarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât.

A respins ca inadmisibil recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. Bontea Daniela, împotriva sentinţei civile nr. 371 din 27 noiembrie 2015, pronunţate de Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă.

A admis recursul formulat de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. Bontea Daniela, împotriva încheierii din 03 martie 2016 şi sentinţei civile nr. 100/2016 din 15 aprilie 2016 a Curţii de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

A casat încheierea şi sentinţa atacate şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Galaţi, secţia a II-a civilă.

La 06 noiembrie 2019, reclamanta A. S.R.L. a formulat o cerere de mărire a câtimii obiectului cererii la suma de 2.200.000 EUR, de la suma de 1.300.000 EUR.

Urmare a conflictului negativ de competenţă ivit între secţia a II-a Civilă a Tribunalului Galaţi şi secţia I Civilă a aceleiaşi instanţe, Curtea de Apel Galaţi, prin sentinţa civilă nr. 42/F din 21 octombrie 2020, a stabilit competenţa funcţională de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Galaţi, secţia a II-a civilă, pe rolul căruia dosarul a fost reînregistrat sub nr. x/2013/al.

Prin sentinţa civilă nr. 995 din 04 noiembrie 2021, Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă a admis în parte acţiunea având ca obiect pretenţii, formulată de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. Bontea Daniela, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Direcţia Generală de Pescuit - Autoritatea de Management pentru P.O.P. şi, în consecinţă: a obligat pârâtul la plata către reclamantă a unei despăgubiri de 1.117.077,50 Euro, prin echivalent în RON la cursul BNR din data plăţii, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare calculate în RON la suma de 1.117.077,50 Euro, începând cu 18.01.2010 şi până la data plăţii efective a despăgubirii.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale pentru Direcţia Generală de Pescuit.

Prin decizia civilă nr. 188/2022 din 31 mai 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2013, Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de apelantul-pârât Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale pentru Direcţia Generală de Pescuit împotriva sentinţei civile nr. 995/04.11.2021, pronunţate de Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013

A schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi a respins ca prescrisă acţiunea reclamantei A. S.R.L. - în insolvenţă.

A obligat reclamanta la plata către pârât a sumei de 1.738,14 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

A dispus restituirea către Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a sumei de 58.889,16 RON, reprezentând taxă de timbru nedatorată, achitată cu ordinul de plată nr. x din 07.01.2022.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. Bontea Daniela, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

După prezentarea parcursului litigios, în considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a învederat că decizia a fost dată cu greşita aplicare a legii în raport de situaţia dedusă judecăţii, precum şi cu privire la prescripţia extinctivă.

Sub aspectul corectei determinări a termenului de prescripţie aplicabil în cauză, a susţinut că instanţa de apel a încălcat atât normele de drept material care reglementează momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, cât şi pe cele care reglementează noţiunea de pagubă/prejudiciu suferit.

Astfel, a solicitat să se constate ca instanţa de apel a stabilit în mod greşit că aceasta ar fi cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea la 21.04.2011, respectiv la momentul introducerii cererii de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2011 al Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.

În plus, a precizat că acest moment, 21.04.2011, nu a fost pus în discuţia contradictorie a părţilor, deşi dezbaterile au fost în şedinţă publică, astfel că nu a avut posibilitatea de a se apăra cu privire la acest moment, nici chiar prin concluziile scrise.

A punctat faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., instanţa este chemată să ia toate măsurile necesare în vederea stabilirii adevărului judiciar şi pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice, prin aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente la situaţia de fapt reţinută în cauză.

În acest context, autoarea recursului a precizat că a cunoscut existenţa prejudiciului la 01.03.2012, respectiv la data comunicării deciziei de respingere a contestaţiei formulate pe cale administrativă, prin care a fost respinsă cererea de finanţare, comunicare făcută de intimatul-pârât prin adresa nr. x/06.02.2012 şi primită de aceasta la 01.03.2012, dată menţionată şi de intimat în prima întâmpinare depusă la dosar, fila x, primul aliniat.

A arătat că obiectul dosarului nr. x/2011 a fost "obligaţie de a face, în sensul emiterii deciziei de admitere a cererii de finanţare, cu consecinţa emiterii ordinului de finanţare", astfel că, la acel moment, aceasta nu avea de unde să ştie cum va fi soluţionată cererea de finanţare.

Din punctul de vedere al recurentei nu poate fi avut în vedere un alt moment, deoarece până la decizia de respingere a cererii de finanţare nu putea formula acţiunea în pretenţii, câtă vreme exista posibilitatea ca cererea să fie admisă, iar până la soluţionarea acesteia, acţiunea în pretenţii ar fi fost respinsă ca prematur introdusă, existenţa prejudiciului nefiind, aşadar, certă.

A susţinut că, la momentul 21.04.2011, prejudiciul nu era produs, sigur că se va produce ori iminent, ceea ce impune concluzia că dreptul la acţiune nu era, pe cale de consecinţă, născut.

Recurenta a făcut trimitere la repere jurisprudenţiale, indicând în acest sens deciziile nr. 1133/20.05.2021 şi nr. 1713/24.09.2020 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În continuare, a susţinut că instanţa de apel ar fi confundat "cunoaşterea pagubei" cu "contravaloarea - sub forma finanţării din fonduri europene - celor două nave dezmembrate".

Or, tot în jurisprudenţa Înaltei Curţi (decizia nr. 1705/31.10.2017, decizia în interesul legii nr. 19/03.06.2019, decizia nr. 1133/20.05.2021) s-ar fi reţinut că noţiunea de "cunoaşterea pagubei" nu se referă la cunoaşterea întinderii acesteia, ci a existenţei certe a pagubei.

A arătat că, în cauză, singura dispoziţie legală incidenţă, art. 2528 alin. (1) C. civ., face vorbire despre momentul la care persoana vătămată trebuia să cunoască paguba, deci existenţa acesteia, nu şi cuantumul său, care se determină şi se probează în faţa instanţei, potrivit regulilor de drept comun.

În continuare, recurenta a evocat practică judiciară cu privire la momentul obiectiv (stabilit de judecător) al începerii cursului prescripţiei extinctive în materie delictuală şi a conchis că momentul la care a aflat despre existenţa pagubei este 01.03.2012, astfel încât acţiunea a fost formulată sub imperiul dispoziţiilor noului C. civ., intrat în vigoare la 01.10.2011, iar dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 şi ale deciziei RIL nr. 1/2014 nu îşi găsesc aplicabilitatea în cauză.

Nu în ultimul rând, a apreciat că invocarea prescripţiei extinctive în faza apelului prin note de şedinţă şi nu prin cererea de apel, era tardivă iar instanţa nu o mai putea lua în discuţie.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susţinut că, prin decizia atacată a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 732/14.02.2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în primul ciclu procesual.

Detaliind, a susţinut că, deşi instanţa de apel a precizat că nu mai are a se pronunţa nici asupra celorlaltor excepţii invocate şi nici asupra fondului cererii de chemare în judecată, aceasta ar fi constatat, în mod nelegal şi cu încălcarea autorităţii de lucru judecat că, prin cererea de chemare în judecată, aceasta ar fi reluat pretenţiile ce au făcut obiectul dosarului nr. x/2011, respinse irevocabil prin decizia nr. 4417/30.10.2012 a Înaltei Curţi, ignorând faptul că acest din urmă dosar a avut ca obiect "obligaţie de a face", respectiv de a emite un act administrativ, iar nu un obiect exclusiv patrimonial, reprezentat de solicitarea de obligare a pârâtului la despăgubiri, aşa cum s-a reţinut prin decizia nr. 732/14.02.2019, pronunţată de Înalta Curte.

În aceste condiţii, a învederat că acel considerent al instanţei prin care se reţine că analiza fondului cererii de chemare în judecată ar însemna analiza temeiniciei refuzului de finanţare a cererii - reglementată de legislaţia de contencios administrativ şi soluţionată deja în cadrul dosarului nr. x/2011 -, încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 732/14.02.2019, pronunţate de Înalta Curte.

În ce priveşte reţinerea de către instanţa de apel a autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 4417/30.10.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în dosarul nr. x/2011, a subliniat recurenta că a fost făcută cu încălcarea dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu este îndeplinită condiţia ca hotărârea iniţială, care produce efectele pozitive ale autorităţii lucrului judecat, să fie pronunţată după intrarea în vigoare a actualului C. proc. civ.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ.

La 15 septembrie 2022, intimatul-pârât a formulat, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat la 06 octombrie 2022, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea apărărilor intimatului-pârât.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 25 aprilie 2023, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ambele părţi au depus punct de vedere asupra raportului.

La 19 iunie 2023 recurenta-reclamantă a formula concluzii scrise în susţinerea motivelor de recurs.

Prin încheierea din 20 iunie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la 26 septembrie 2023.

Analizând recursul formulat de recurenta-reclamantă, în baza motivelor de recurs şi a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, deşi recurenta-reclamantă a circumscris criticile formulate împotriva deciziei recurate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., aşa cum în mod corect s-a reţinut şi prin raportul asupra admisibilităţii în principiu, prin cererea de recurs, au fost formulate critici de nelegalitate susceptibile a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În concret, printr-o primă critică, autoarea recursului susţine faptul că instanţa de apel, prin nepunerea în discuţia contradictorie a părţilor a momentului 21.04.2011, data înregistrării cererii de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2021 al Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a încălcat principiul contradictorialităţii, părţile neavând posibilitatea de a formula apărări cu privire la acest moment ce a avut o pondere covârşitoare în decizia de respingere a acţiunii ca prescrisă; critica se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând a fi analizată din perspectiva acestui motiv de nelegalitate.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., "casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.".

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări.

Criticile recurentei-reclamante prin care i se reproşează instanţei de apel încălcarea principiului contradictorialităţii, reglementat de dispoziţiile art. 14 C. proc. civ., prin aceea că nu a pus în dezbaterea contradictorie a părţilor momentul 21.04.2011, stabilit de aceasta ca fiind momentul începerii termenului de prescripţie, nu pot fi susţinute cu temei.

În speţă, instanţa de judecată a fost învestită cu o acţiune în răspundere civilă delictuală, prin care reclamanta-recurentă A. S.R.L. a solicitat contravaloarea daunelor produse ca urmare a dispoziţiei pârâtului-intimat de dezmembrare şi scoatere din circuitul comercial a navelor de pescuit CHEFALU 10, CHEFALU 12 şi PETRU RAREŞ şi ca urmare a refuzului de acordare a fondurilor europene cuvenite, precum şi la plata dobânzii legale de la data scoaterii navelor din funcţiune şi până la data plăţii efective.

Prima instanţă a admis în parte acţiunea reţinând că sunt îndeplinite toate condiţiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului cu privire la prejudiciul încercat de reclamantă în cuantum de 1.117.077,50 Euro, prejudiciu reprezentând valoarea navelor, sumă pe care reclamanta se putea aştepta a o primi în cadrul programului european P.O.P.

Prin apelul exercitat, intimatul-pârât a criticat sentinţa primei instanţe, apreciind că aceasta este netemeinică şi a solicitat schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul respingerii în totalitate a pretenţiilor formulate de reclamantă ca neîntemeiate.

Prin notele de şedinţă depuse pentru termenul din 23.02.2022 apelantul-pârât a reiterat motivele de apel şi a invocat dispoziţiile art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. solicitând admiterea apelului şi, în principal admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, respectiv respingerea acţiunii ca inadmisibilă întrucât a intervenit puterea de lucru judecat, iar pe fondul cauzei respingerea acţiunii ca neîntemeiată întrucât nu există fapta ilicită săvârşită de apelant, prejudiciul intimatei-reclamante nedatorându-se niciunui fapt/act savârşit de acesta.

Prin încheierea de şedinţă din 23.02.2022, instanţa a respins cererea de amânare a cauzei (pe motive medicale) formulată de apărătorul intimatei-reclamante reţinând că apărătorul putea să îşi asigure substituirea, a prorogat discuţia cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi discuţia cu privire la motivul de inadmisibilitate prevăzut de art. 78 C. proc. civ., invocate prin notele de şedinţă formulate de apelantul-pârât la 21.02.2022, urmând ca la termenul din 20.04.2022 să dispună cu privire la acestea dar şi asupra cererii de restituire a taxei judiciare de timbru formulată de apelantul-pârât.

La termenul din 20.04.2022 instanţa, faţă de solicitarea intimatei-reclamante de acordare a unui termen pentru a lua cunoştinţă de concluziile scrise depuse de apelantul-pârât, împreună cu înscrisurile anexate acestora, pentru ca intimatul să depună autorizaţia de dezmembrare şi certificatul în copie certificată pentru cele două nave aflate în discuţie, precum şi pentru ca apelantul să înainteze la dosar Ghidul din anul 2009, a admis cererea de amânare a cauzei şi a prorogat pentru termenul din 18.05.2022 discuţia cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi discuţia cu privire la motivul de inadmisibilitate prevăzut de art. 78 C. proc. civ., invocate de apelant .

La termenul din 18.05.2022, la care ambele părţi au fost prezente, prin reprezentanţi convenţionali, instanţa de apel a pus în discuţia părţilor şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, amânând pronunţarea pentru data de 31.05.2022, pentru a da posibilitatea părţilor de a depune şi concluzii scrise .

Prin decizia recurată, instanţa de control a admis apelul pârâtului, a schimbat în totalitate sentinţa apelată, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de apelantul-pârât şi, pe cale de consecinţă, a respins ca prescrisă acţiunea reclamantei. Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a arătat că, în vederea determinării regimul juridic aplicabil prescripţiei extinctive, trebuie să stabilească data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, şi a legat acest moment de data înregistrării cererii de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2011 al Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, respectiv 21.04.2011. A mai reţinut că, la acel moment în vigoare era Decretul nr. 167/1958 care reglementa regimul prescripţiei de ordine publică şi, în considerarea deciziei RIL nr. 1/2014, a analizat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, chiar dacă aceasta fusese invocată de apelantul-pârât prin note de şedinţă depuse după începerea judecăţii apelului declarat în cauză, constatând, în temeiul dispoziţiilor art. 3 alin. (1) teza I, coroborat cu art. 8 din Decret, că termenul general de prescripţie de 3 ani s-a împlinit pe 21.04.2014, acţiunea din cauza pendinte fiind înregistrată ulterior, pe 05.02.2015. Pe cale de consecinţă, a reţinut că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de apelantul-pârât, este întemeiată.

Înalta Curte, în urma reevaluării actelor dosarului, răspunzând punctual criticilor recurentei-reclamante, reţine că nu este întemeiată critica vizând încălcarea de către instanţa de control a principiului contradictorialităţii, reglementat în art. 14 C. proc. civ.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (4), (5) şi (6) C. proc. civ., "(4) Părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu. (5) Instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate. (6) Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.".

Totodată, art. 22 alin. (2) C. proc. civ., prevede că, "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc. ".

Principiul contradictorialităţii în procesul civil presupune ca orice aspect privitor la litigiu să fie pus în discuţia părţilor, iar actele de procedură şi înscrisurile să fie comunicate între acestea, cu respectarea prevederilor legale, astfel încât să aibă posibilitatea de a-şi exprima opinia în legătură cu problemele de drept substanţial sau procedural ori de fapt din dezbatere.

Instanţa supremă notează şi că dezbaterile în fond poartă, potrivit dispoziţiilor art. 389 C. proc. civ., asupra împrejurărilor de fapt şi temeiurilor de drept invocate de părţi în cererile lor, sau după caz, ridicate de către instanţă din oficiu. Ele dau posibilitatea instanţei să pună eventualele întrebări cu privire la problemele de fapt şi de drept pe care le apreciază relevante în cauză, dând posibilitatea părţilor să ofere explicaţii, să furnizeze lămuriri şi să formuleze apărări cu privire la reflecţiile preliminare pe care instanţa le supune dezbaterii în această formă, pentru ca părţile să nu fie luate prin surprindere, să aibă ocazia de a-şi exprima punctul de vedere, să contribuie astfel la lămurirea instanţei şi chiar să schimbe o evaluare preliminară realizată de aceasta în urma studiului dosarului. Scopul dezbaterilor este, prin urmare, ca judecătorul să aibă toate datele necesare pronunţării unei soluţii juste, după asigurarea plenară a principiilor contradictorialităţii şi a dreptului la apărare.

Plecând de la aceste consideraţii teoretice, Instanţa Supremă, verificând încheierea de dezbateri din 18.05.2022, constată că, făţă de împrejurarea potrivit căreia noului moment invocat - 01.03.2012 - i se aplică regimul prescripţiei de ordine privată, instanţa de control, în raport de regimul de ordine publică invocat de apelantul-pârât -18.01.2010 -, a pus în discuţia părţilor, din oficiu, atât menţiunile din cererea de chemare în judecată din 05.02.2015 (ultimul paragraf de la pagina 3 a acţiunii), cât şi reţinerile instanţei în cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2011, din 11.10.2011, pentru a clarifica momentul când cunoştea reclamanta A. S.R.L. că înregistrează un prejudiciu.

Aşa fiind, contrar celor susţinute de recurentă prin memoriul de recurs, Înalta Curte constată că aspectele avute în vedere de instanţa de control la soluţionarea cererii de apel au fost cunoscute de părţi, dezbaterile procesului purtând asupra tuturor împrejurărilor de fapt şi temeiurilor de drept invocate atât de părţi, în cererile lor deduse judecăţii în apel, cât şi de instanţă, din oficiu, în virtutea rolului judecătorului în aflarea adevărului, părţile având astfel posibilitatea de a-şi expune susţinerile cu privire şi la cele invocate de instanţă, din oficiu, inclusiv de a depune concluzii scrise, pronunţarea fiind amânată în acest scop pentru 31 mai 2022.

Aşa fiind, opus susţinerilor recurentei-reclamante, nu era necesară repunerea cauzei pe rol în vederea punerii în discuţia părţilor a momentului de debut al termenului de prescripţie, respectiv 21.04.2011, de vreme ce instanţa, la termenul de dezbateri a adus în atenţia părţilor dosarul nr. x/2011 şi, implicit, data introducerii acţiunii ce a format obiectul acestui dosar.

De aceea, instanţa de recurs nu identifică o nesocotire de către instanţa de apel a principiilor rolul activ al judecătorului şi al contradictorialităţii, în cauză fiind respectate dispoziţiile legale care guvernează desfăşurarea procesului civil, respectiv cele referitoare la condiţiile stabilite şi impuse de lege cu privire la activitatea de judecată şi la raporturile dintre părţi şi instanţă.

Cu privire la momentul avut în vedere de către instanţa de control în soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte notează faptul că, în realitate, această împrejurare constituie o componentă a procesului deliberativ, ce stă la baza pronunţării hotărârii judecătoreşti adoptate şi care reprezintă o valenţă a principiului iura novit curia, care statuează că, pe baza faptelor stabilite, instanţa va aplica, în mod independent, norma de drept incidentă acestora.

Prin urmare, nu pot fi reţinute susţinerile recurentei potrivit cărora, la termenul de dezbateri, ar fi fost pusă în discuţie excepţia prescripţiei cu referire doar la două posibile momente de debut al termenului de prescripţie, 18.01.2010 (invocat de apelantul-pârât), respectiv 01.03.2012 (invocat de recurenta-reclamantă).

Se mai reţine că principiul invocat de recurenta-reclamantă a fost respectat de instanţa de apel, în deplină conformitate şi cu dispoziţiile art. 20 C. proc. civ., potrivit cărora "judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea şi să respecte el însuşi principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancţiunile prevăzute de lege.".

De asemenea, se constată că judecătorul şi-a îndeplinit rolul activ în aflarea adevărului, potrivit art. 22 C. proc. civ., invocat şi de recurentă, având în vedere că instanţa a înlăturat, motivat, susţinerile reclamantei potrivit cărora, abia la 01.03.2012 a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, când i-a fost comunicat răspunsul negativ la contestaţia în procedura prealabilă formulată împotriva respingerii cererii sale de finanţare şi a stabilit, în urma analizării împrejurărilor de fapt, că încă de la data înregistrării cererii de chemare în judecată în dosarul nr. x/2011, respectiv din 21.04.2011, reclamanta a cunoscut atât paguba (contravaloarea - sub forma finanţării din fonduri a Uniunii Europene - a celor două nave dezmembrate), cât şi pe cel care răspunde de ea (Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale).

Potrivnic susţinerilor recurentei conform cărora instanţa de apel ar fi confundat noţiunea de "cunoaşterea pagubei" cu "contravaloarea celor două nave dezmembrate", Instanţa Supremă, procedând la verificarea celor reţinute de instanţa de apel în considerentele deciziei recurate, constată inexistenţa pretinsei confuzii.

Astfel, se observă că instanţa de control, în urma analizării cererii de chemare în judecată ce a format obiectul dosarului nr. x/2011 al Curţii de Apel Galaţi a arătat că, în motivarea acelei acţiuni, reclamanta a învederat faptul că, prin retragerea navelor, a fost prejudiciată cu beneficiul pe care l-ar fi realizat şi cu lipsa de folosinţă a acestora; prin urmare, a reţinut că de la 21.04.2011, reclamanta a cunoscut atât paguba, prejudiciul reprezentat de pierderea celor două nave dezmembrate, cât şi pe cel care răspunde de ea, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.

Înalta Curte învederează că, în privinţa prescripţiei dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, legiuitorul a stabilit prin prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, regula specială potrivit căreia acesta începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Cum, în speţă, reclamanta şi-a fundamentat despăgubirile solicitate pe dispoziţiile înscrise în art. 998 şi următoarele C. civ. din 1864 şi corespondentul acestora din C. civ. din 2009, se constată că momentul începerii cursului prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei a fost corect determinat din perspectiva celor două momente alternative pe care art. 8 alin. (1) din Decret le stabileşte şi de la care termenul de prescripţie poate începe să curgă, şi anume: momentul subiectiv, respectiv data când păgubitul a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, iar pe de altă parte, momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască paguba şi pe cel răspunzător de aceasta.

Întrucât, în cauză, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost analizată din perspectiva normei speciale în raport cu obiectul învestirii sale şi al temeiului juridic pe care acţiunea reclamantei se fundamentează, Înalta Curte constată că, în raport de situaţia de fapt stabilită în cauză, care nu mai poate fi reevaluată în această fază procesuală, instanţa de apel a determinat în mod judicios data de la care recurenta-reclamantă trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, demers ce implica cunoaşterea de către cel vătămat a acelor elemente şi împrejurări concrete pentru a putea acţiona în scop de obligare la despăgubiri.

Prin urmare, conform celor reţinute de instanţa de control, termenul general de prescripţie de 3 ani a început să curgă la 21.04.2011, de la momentul obiectiv al formulării cererii de chemare în judecată ce a format obiectul dosarului nr. x/2011, când recurenta-reclamantă trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Având în vedere că termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani a început să curgă la 21.04.2011, rezultă că acest termen s-a împlinit la 21.04.2014; de aceea, se impune a se reţine că formularea acţiunii pendinte la 05.02.2015 s-a făcut cu depăşirea termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiunea în angajarea răspunderii civile delictuale stingându-se prin prescripţie, conform art. 1 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Reţinând, aşadar, aplicarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor legale care reglementează prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită, susţinerea recurentei-reclamante potrivit căreia dreptul material la acţiune s-ar fi născut la momentul comunicării deciziei de respingere a contestaţiei formulate pe cale administrativă împotriva respingerii cererii sale de finanţare, respectiv 01.03.2012, nu poate fi primită.

Cât priveşte celelalte critici, subsumate aceluiaşi motiv de casare, prin care se susţine încălcarea de către instanţa de apel a autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 732/14.02.2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2013 (prin care s-a reţinut că litigiu nu este de competenţa instanţei de contencios administrativ, ci a instanţelor de drept comun), respectiv invocarea de către curtea de apel a autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 4417/30.10.2012 pronunţate în dosarul nr. x/2011 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu încălcarea dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu este îndeplinită condiţia ca hotărârea iniţală, care produce efectele pozitive ale autorităţii de lucru judecat, să fie pronunţată după intrarea în vigoare a actualului C. proc. civ., nu pot fi primite pentru considerentele ce succed.

Înalta Curte observă, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, că instanţa de apel, prin considerente, nici nu a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 732/14.02.2019 şi nici nu a invocat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 4417/30.10.2012.

Dimpotrivă, în considerentele deciziei recurate se arată că:

"Dată fiind această soluţie, Curtea nu mai are a se pronunţa nici asupra celorlalte excepţii invocate de apelantul-pârât (a inadmisibilităţii şi a puterii de lucru judecat) şi nici asupra fondului cererii de chemare în judecată. Deşi, în această ultimă privinţă, Curtea constată că, prin acţiunea de faţă, A. S.R.L. nu face decât să reia pretenţiile care au format obiectul dosarului nr. x/2011 (pretenţii iniţial admise, prin sentinţa nr. 300 din 11.10.2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, dar irevocabil respinse prin decizia nr. 4417 din 30.10.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal). Or, analiza fondului prezentei acţiuni ar înseamnă analiza şi a temeiniciei refuzului de finanţare a cererii reclamantei referitoare la cele două nave, în condiţiile în care, pentru contestarea acelui refuz, există o procedură judiciară specială expresă (reglementată de legislaţia specifică de contencios administrativ, primordial de Legea nr. 554/2004), procedură deja urmată de reclamantă. Aşadar, apare ca fiind lipsită de temei legal o pretenţie ca cea care formează obiectul prezentului dosar.".

Prin urmare, s-a reţinut că, de vreme ce excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este întemeiată, instanţa nu se va mai pronunţa cu privire la celelalte excepţii invocate în cauză şi nici asupra fondului cererii de chemare în judecată. De asemenea, a constatat că prin acţiunea ce face obiectul litigiului reclamanta reia pretenţiile ce au format obiectul dosarului nr. x/2011, astfel că a analiza fondul acţiunii ar însemna a se aprecia asupra temeiniciei refuzului de finanţare a cererii şi, atât timp cât reclamanta a urmat deja procedura reglementată de legislaţia specifică de contencios administrativ pentru contestarea acestui refuz, apare ca fiind lipsită de temei o pretenţie ca cea care formează obiectul litigiului.

Deşi instanţa de control inserează în considerente aprecierea cu privire la demersul reclamantei - apare ca fiind lipsită de temei legal o pretenţie ca cea care formează obiectul prezentului dosar - această menţiune nu constituie o dezlegare decisivă a fondului, nefiind însoţită de o analiză corespunzătoare, care să susţină încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 732/2019 sau a invocării autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 4417/2012, astfel încât criticile nu sunt fondate.

Fireşte că este de dorit ca hotărârile judecătoreşti să nu cuprindă aprecieri ce nu se constituie în rezolvări legale ale chestiunilor litigioase, însă această împrejurare nu atrage, per se, nelegalitatea deciziei, iar acest tip de considerente, calificate în doctrină ca supraabundente (care depăşesc sfera dezbaterilor din proces şi aduc hotărârii elemente care nu influenţează în niciun fel soluţia adoptată, ele putând, de altfel, să lipsească din cuprinsul considerentelor), nu intră sub autoritatea de lucru judecat la care se referă dezvoltarea motivelor recursului declarat în cauză.

Faţă de considerentele anterior arătate, Înalta Curte va înlătura criticile recurentei-reclamante încadrate în motivul de casare prevăzut la pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că, în mod judicios, instanţa de apel a constatat întemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru suma de 1.117.077,50 Euro despăgubiri, excepţia fiind invocată cu respectarea regimului imperativ, de ordine publică, ce guvernează Decretul nr. 167/1958.

Din perspectiva criticilor privind încălcarea normelor legale referitoare la aplicarea prescripţiei extinctive prevăzute de C. civ. din 2009 sau de Decretul nr. 167/1958, care se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte le apreciază ca nefiind fondate, urmând a le înlătura pentru considerentele ce succed.

Se susţine că momentul cunoaşterii existenţei prejudiciului, data la care recurenta a cunoscut că nu va mai primi banii, deşi s-a conformat cerinţei şi a casat navele, este 01.03.2012, când i-a fost comunicată decizia de respingere a contestaţiei formulată pe cale administrativă prin care i-a fost respinsă cererea de finanţare; ca atare, nu putea fi avut în vedere un alt moment, întrucât până la soluţionarea cererii de finanţare, acţiunea în pretenţii ar fi fost respinsă ca prematur introdusă. De asemenea, se afirmă că, la 21.04.2011, existenţa prejudiciului nu era certă, prejudiciul nu era produs, sigur că se va produce ori iminent, ceea ce impune concluzia că dreptul la acţiune nu era născut.

Această argumentaţie nu poate fi încadrată cazurilor de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte reţine, prioritar, că, prin aceste critici, deşi invocă încălcarea normelor privind prescripţia extinctivă, prevăzute în C. civ. din 2009 şi în Decretul nr. 167/1958, în realitate, recurenta, fiind nemulţumită de soluţia admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, contestă momentul determinat de curtea de apel ca reprezentând începutul termenului de prescripţie şi în raport cu care s-a stabilit că dreptul la acţiune este prescris.

Or, aşa cum s-a arătat supra, toate aspectele legate de momentul la care a început să curgă prescripţia extinctivă, când recurenta a cunoscut sau trebuia să cunoască naşterea dreptului său la despăgubiri, cu consecinţa stabilirii legii aplicabile, sunt chestiuni ce vizează exclusiv interpretarea şi stabilirea stării de fapt precum şi temeinicia deciziei atacate, excedând cadrului trasat de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Faţă de cadrul procesual în care ne aflăm, recurenta-reclamantă tinde, fără drept, să demonstreze că începutul termenului de prescripţie este altul decât cel stabilit de instanţa de apel, care a judecat cauza pe fond, susţinerile în sens contrar neputând fi examinate.

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii pagubei la momentul invocat de instanţă, pentru argumentele arătate anterior, recurenta-reclamantă tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripţie, urmărind ca, prin reanalizarea probatoriului, să se stabiliească o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel cu privire la momentul la care recurenta a cunoscut prejudiciul şi persoana responsabilă de producerea acestuia, moment în raport de care să se stabiliească aplicarea regimului de ordin privat al prescripţiei guvernat de C. civ. din 2009, invocat de aceasta, şi nu a regimului de ordin public guvernat de Decretul nr. 167/1958, invocat de intimat şi reţinut de instanţa de apel.

Ca atare, Înalta Curte reţine că aceste critici au fost invocate în mod evident cu scopul de a repune în discuţie situaţia de fapt şi probele administrate şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, în vederea determinării unui alt moment la care recurenta a luat cunoştinţă de prejudiciu, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

În acest context legal şi factual, Înalta Curte reţine că în mod judicios a statuat instanţa de apel că legea aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii este Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, a căror norme au caracter imperativ, de ordine publică şi, în temeiul dispoziţiilor art. 18 din acest act normativ, a analizat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, chiar dacă a fost invocată de către apelantul-pârât după începerea judecăţii apelului, excepţie pe care a considerat-o întemeiată şi pe care a admis-o, cu consecinţa respingerii ca prescrisă a acţiunii formulate de reclamantă.

De vreme ce instanţa de apel a stabilit ca moment de debut al termenului de prescripţie data de 21 aprilie 2011, anterior intrării în vigoare a noului C. civ. (1.10.2011), în mod just a apreciat incidente dispoziţiile fostului Decret nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, în considerarea dispoziţiilor art. 6 alin. (4) din C. civ. de la 2011 conform cărora "prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit". În acest context, în mod corect instanţa de apel a analizat excepţia prescripţiei invocată prin note scrise de către apelantă, având în vedere natura juridică a acestei excepţii, sub imperiul legislaţiei anterioare, aceea de excepţie de fond, absolută şi peremptorie ce poate fi invocată oricând în cursul procesului inclusiv de instanţă din oficiu, concluzie ce se degajă din art. 18 din fostul Decret nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, conform căruia "instanţa judecătorească şi organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este prescris".

Reţinând, aşadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. Bontea Daniela, împotriva deciziei nr. 188/2022 din 31 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. Bontea Daniela, împotriva deciziei nr. 188/2022 din 31 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 septembrie 2023.