Interpretation of variable remuneration contract clauses and applicability of punitive interest for business-related debts

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 06.02.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. a solicitat instanţei să dispună:

1. obligarea pârâtei la achitarea către reclamant a sumei totale de 516.676 RON, reprezentând valorificarea O.A.V.T. acordate cu titlu de bonus de performanţă în funcţie de rentabilitatea acţiunilor pentru acţionarii pârâtei, potrivit Contractului de mandat nr. x/19.11.2015 şi Contractului de mandat nr. x/25.08.2015;

2. actualizarea tuturor sumelor precizate la punctul 1 cu rata de inflaţie;

3. achitarea sumelor precizate la punctele 1 şi 2 cu reţinerea la sursă a taxelor şi impozitelor datorate aplicabile la data scadenţei fiecărei sume în parte;

4. acordarea cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1350 şi urm., art. 1530 şi urm., art. 2538 din C. civ., ale Legii nr. 72/2013, respectiv ale O.G. nr. 13/2011.

Pârâta a formula întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat, reclamantul a solicitat respingerea apărărilor formulate de către pârâtă ca nefondate şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Prin sentinţa civilă nr. 806 din 25 martie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NATIONALA DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. şi în consecinţă:

- a obligat pârâta să achite reclamantului contravaloarea remuneraţiei cuvenite cu titlu de bonus de performanţă în cuantum brut de 516.676 RON, la care se va adăuga dobânda legală penalizatoare calculată de la scadenţa fiecărei obligaţii de plată şi până la momentul achitării efective a debitului, precum şi suma de bani reprezentând actualizarea creanţei principale cu rata de inflaţie în valoare de 43.866 RON;

- a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 12.466 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate, reţinerea cauzei spre judecare, iar pe fondul cauzei respingerea cererii de chemare în judecată formulată de către intimatul-reclamant A., ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1864 din 25 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă COMPANIA NATIONALA DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. şi a obligat apelanta la plata către intimat a sumei de 6.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtă COMPANIA NATIONALA DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată formulate de reclamant, ca neîntemeiată. De asemenea, a solicitat obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru achitată în apel şi recurs.

În esenţă, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea instanţei de apel este nelegală, întrucât nu s-au identificat, interpretat şi aplicat corect normele de drept material incidente.

În ceea ce priveşte interpretarea prevederilor contractuale aplicabile, recurenta-pârâtă a menţionat că acestea trebuie să se realizeze pe baza regulilor pe care C. civ. le stabileşte în materia interpretării contractului.

A susţinut că instanţa de apel trebuia să interpreteze contractul în aşa fel încât să ţină cont de voinţa reală a părţilor la momentul încheierii contractului, să urmărească în mod coordonat şi sistematic sensul prevederilor contractuale şi, nu în ultimul rând, să confere eficacitate clauzelor vizate.

Sub un prim aspect, a criticat decizia atacată din perspectiva faptului că aceasta încalcă principiul libertăţii de voinţă exclusivă, statornicit de art. 1169 din C. civ. (principiul libertăţii de a contracta - "părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri.").

Autoarea căii de atac a relevat faptul că potrivit art. 3.4 din contract, mandatarul beneficiază de o componentă variabilă a remuneraţiei, în conformitate cu prevederile Anexei nr. 1 pentru îndeplinirea criteriilor şi obiectivelor de performanţă aprobate de AGA, prevăzute în planul de administrare şi preluate în planul de management, precum şi că primul paragraf al Anexei nr. 1 la contract prevede că mandatarul beneficiază de remuneraţia variabilă sub rezerva încadrării în limitele generale aprobate de Adunarea Generală a Acţionarilor.

Totodată, recurenta-pârâtă a precizat că art. 13.1 din contract prevede faptul că actul se completează cu orice alte prevederi legale incidente, deci şi cu O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice. Or, conform art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011 elementele componentei variabile sunt interdependente.

În continuare, a precizat că, astfel cum se poate citi norma legală evocată, componenta variabilă nu poate fi decât una singură, indiferent de numărul elementelor sale componente, art. 37 alin. (2) reglementând faptul că:

"Remuneraţia membrilor de consiliu de administraţie sau, după caz, a membrilor consiliului de supraveghere este formată dintr-o indemnizaţie fixă lunară şi o componentă variabilă constând într-o cotă de participare la profitul net al societăţii, o schemă de pensii sau o altă formă de remunerare pe baza indicatorilor de performanţă.".

În opinia recurentei-pârâte, art. 3.4 din contract coroborat cu art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011 nu poate fi interpretat decât în sensul în care cele 3 elemente ale componentei variabile sunt interdependente.

Prin urmare, atât timp cât unul dintre elemente nu poate fi acordat din cauza neîndeplinirii condiţiilor impuse punctual prin Anexa nr. 1 la contract, rezultă, în mod automat, că nici celelalte elemente nu pot fi acordate.

A învederat că atât instanţa de apel, cât şi prima instanţă ar fi trebuit să reţină că intimatul-reclamant nu a dovedit, conform art. 249 din C. proc. civ., îndeplinirea condiţiilor pentru a beneficia de bonusul de performanţă, care face obiectul litigiului.

Cu alte cuvinte, a susţinut că este absurd a se reţine dreptul intimatului-reclamant doar la un element al componentei variabile, independent de celelalte elemente, de vreme ce norma legală prevede o singură componentă variabilă dependentă de îndeplinirea tuturor indicatorilor de performanţă.

În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că nu au fost îndeplinite condiţiile pentru acordarea bonusului, subliniind că răspunderea contractuală este supusă principiului disponibilităţii, astfel că părţile pot conveni în orice mod înlăturarea sau diminuarea acesteia, chiar şi în condiţiile în care au stipulat în mod expres în contract cazurile de răspundere, întrucât creditorul are dreptul de a uza de mijloacele legale pentru a-şi acoperi prejudiciile suferite ca urmare a neexecutării obligaţiilor contractuale.

Aplicând acest principiu, recurenta-pârâtă a afirmat că se află în ipoteza în care şi-a exercitat dreptul de a nu achita sume necuvenite, ulterior constatării neîndeplinirii performanţei.

În acest sens, a susţinut că modul de redactare a contractului relevă că sumele sunt interdependente, chiar dacă au fost identificate distinct, topica şi construcţia gramaticală neputând conduce spre concluzia caracterului divizibil al obligaţiilor asumate.

De asemenea, a arătat că principiul consensualismului presupune asumarea echilibrului contractual înăuntrul şi în afara formei scrise, astfel încât efectele să devină aplicabile doar în baza îndeplinirii obligaţiilor. A precizat că, forma cerută pentru opozabilitate reprezintă, în fapt, un demers pe care îl pot face părţile semnatare pentru garantarea îndeplinirii obligaţiilor. Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A. a mizat pe echilibrul contractual şi comportamental din partea intimatului, care ar fi trebuit să-şi evalueze performanţele.

Astfel, a susţinut că un contract de mandat nu este doar un simplu acord al voinţelor, ci reprezintă interesele reunite ale părţilor, ale căror prestaţii trebuie să fie proporţionale şi coerente, pentru a se asigura echilibrul contractual, cu atât mai mult cu cât contractul în discuţie este unul încheiat pe termen lung, cu executare succesivă, caracterizat prin continuitate, încredere şi asumare a riscurilor. În cuprinsul cererii de recurs, s-a făcut referire la art. 1350 din C. civ., conform căruia "Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat.".

Recurenta-pârâtă a considerat că proba neexecutării obligaţiilor este uşor de administrat, situaţiile financiare consolidate demonstrând faptul că nu există performanţă din partea reclamantului.

Tot în sensul neîndeplinirii de către intimatul-reclamant a obligaţiilor contractuale şi, implicit, a criteriilor care conduceau la acordarea bonusului, a susţinut că din situaţiile financiare şi datele din planul de administrare rezultă că au fost stabiliţi indicatori de performanţă care urmau să fie avuţi în vedere la acordarea componentei variabile, precum şi obiectivul aferent fiecărui an, începând din 2015 până în 2017.

A precizat recurenta-pârâtă că bonusul de performanţă poate fi acordat numai în măsura în care se constată îndeplinirea indicatorilor aferenţi primului element al componentei variabile, fiind dependent de rentabilitatea acţiunilor Transelectrica pentru acţionarii societăţii. Or, rentabilitatea este dependentă de implementarea în mod corespunzător a planului de administrare.

Aceasta, întrucât pachetul O.A.V.T. nu are nicio valoare la acordare (sunt opţiuni pe acţiuni virtuale), dar urmează să capete una concretă odată cu depunerea cererii de valorificare, când se poate evalua plus-valoarea adusă de către mandatar acţiunilor Transelectrica S.A., dependent de îndeplinirea indicatorilor de performanţă asumaţi contractual, prin planul de administrare. În opinia recurentei, dacă s-ar admite că fiecare element al componentei variabile al remuneraţiei este autonom, atunci mandatarii ar putea urmări în exercitarea mandatului doar propriile interese.

A mai susţinut că interpretarea instanţei de apel, conform căreia acordarea bonusului este condiţionată prin voinţa părţilor doar de indicatorul rentabilităţii acţiunilor, este total eronată şi nesusţinută de dovezile administrate, fiind în dezacord cu voinţa reală a părţilor.

Printr-o ultimă critică, autoarea căii de atac a considerat nelegală menţinerea sentinţei instanţei de fond în privinţa dobânzilor şi a actualizării cu indicele de inflaţie, calculate la valoarea prevăzută de art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011, apreciind că acesta, aplicabil doar în raporturile dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante, nu este incident raportului litigios, în care numai recurenta este profesionist, în sensul art. 3 alin. (2) din C. civ. şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Totodată, a susţinut că reglementarea actuală nu prevede că dispoziţiile aplicabile în raporturile dintre profesionişti vor guverna ambele părţi, chiar dacă pentru una dintre ele actul juridic are caracter civil (comercial), spre deosebire de dispoziţiile art. 56 Codul comercial, abrogate prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 267/2009 privind C. civ.

Drept urmare, apreciază că se impune o cenzurare a considerentelor instanţei de apel, sub acest aspect, solicitând casarea hotărârii recurate şi respingerea capetelor de cerere accesorii, ca şi consecinţă a respingerii capetelor de cerere privind debitele principale.

În fine, a expus, pe scurt, situaţia de fapt, arătând că intimatul-reclamant a îndeplinit, în perioada 25.08.2015-30.05.2017, funcţia de membru al Consiliului de supraveghere al Transelectrica S.A., în temeiul contractelor de mandat nr. x/25.08.2015 şi nr. y/19.11.2015, precum si al Hotărârii AGOA nr. 3/29.04.2015, respectiv faptul că, prin clauzele contractului a fost convenită şi remuneraţia, constând într-o componentă fixă şi o variabilă formată din 3 elemente: 12 indemnizaţii fixe pentru îndeplinirea indicatorilor "EBITDA", timp mediu de întrerupere şi total investiţii; bonus de performanţă în funcţie de rentabilitatea acţiunilor pentru acţionari; bonus suplimentar de performanţă.

În concluzie, a reiterat solicitarea de admitere a recursului, casarea deciziei recurate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. De asemenea, a solicitat obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru achitată în apel şi recurs.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 483 alin. (1) coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum şi toate celelalte prevederi menţionate în cuprinsul cererii de recurs.

Prin întâmpinarea depusă la 02 martie 2023, intimatul-reclamant a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea căii de atac ca neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepţiei nulităţii recursului şi înlăturarea apărărilor de fond ale intimatului-reclamant.

Analizând recursul formulat de recurenta-pârâtă, în baza motivelor de recurs şi a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Procesul de faţă a fost generat de încheierea, între părţi, a contractelor de mandat nr. x/25.082015 şi nr. x/19.11.2015, în temeiul cărora intimatul a exercitat mandatul de membru al Consiliului de supraveghere în cadrul societăţii recurente.

În etapele devolutive anterioare, instanţele de fond au luat act că, prin clauza cuprinsă în art. 3.1, părţile au agreat că mandatarul va beneficia de o indemnizaţie fixă lunară, iar prin art. 3.4, şi de o remuneraţie variabilă, pentru îndeplinirea unor criterii şi obiective de performanţă.

În scopul definirii remuneraţiei, părţile au stabilit prin Anexa 1 la contractele de mandat că, suplimentar indemnizaţiei fixe, mandatarul avea dreptul la o remuneraţie în componentă anuală variabilă (pct. 2 din Anexă) şi de un bonus de performanţă (pct. 3 din Anexă).

Ca urmare a încetării, la 30 mai 2017, a calităţii intimatului de membru al Consiliul de supraveghere în cadrul societăţii recurente, acesta a adresat instanţei cererea de faţă, prin care urmăreşte să obţină bonusul de performanţă, reglementat de pct. 3 din Anexa 1, cerere care a fost admisă în primă instanţă, demers urmat de respingerea apelului societăţii.

În recurs, a fost invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., text de lege potrivit căruia hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea ori cu greşita aplicare a normelor de drept material.

Din această perspectivă, Înalta Curte subliniază că doar criticile recurentei care pun în dezbatere nelegalitatea deciziei, nu şi cele care vizează modalitatea de interpretare a probelor şi de stabilire a situaţiei de fapt vor fi examinate, întrucât analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă, după cum rezultă din conţinutul art. 483 alin. (3) şi ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dincolo de criticile de nelegalitate spre cele de eventuală netemeinicie.

Aceasta deoarece sistemul de drept naţional nu cunoaşte decât dublul grad de jurisdicţie (fond şi apel), iar căile extraordinare de atac pot fi exercitate doar în condiţiile prevăzute de lege, nu însă şi pentru ca părţile să supună instanţelor de control judiciar orice nemulţumire asupra hotărârii anterioare.

De aceea, Înalta Curte nu va putea evalua măsura în care intimatul-reclamant a îndeplinit criteriile şi obiectivele de performanţă sau posibile erori materiale în cuantumul sumelor indicate de reclamant, căci aceasta presupune un examen al fondului, neîngăduit în recurs; aşa fiind, statuările instanţelor devolutive asupra acestui aspect reprezintă chestiuni tranşate ce nu pot fi cenzurate ori verificate pe calea recursului.

În considerarea motivului de casare invocat, sub un prim aspect, autoarea căii extraordinare de atac a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute în materia interpretării contractului în C. civ. la art. 1266 alin. (1), art. 1267, art. 1268 alin. (1), (2), (4) şi (5), respectiv dispoziţiile art. 1169 privind principiul libertăţii de a contracta, precum şi art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice.

Din perspectiva acestor critici, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei.

Astfel, pornind de la prevederile Anexei nr. 1 la contractul de mandat şi având în vedere principiul voinţei interne a părţilor, instanţa de control în mod corect a reţinut că nu poate fi primită critica apelantei-pârâte privind greşita interpretare a dispoziţiilor contractuale.

Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 1169 C. civ., "Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordine publică şi de bunele moravuri.", iar dispoziţiile art. 1266 C. civ., privitoare la interpretarea contractului după voinţa concordantă a părţilor, stabilesc următoarele:

"(1) Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor. (2) La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului.".

De asemenea, în conformitate cu art. 1270 alin. (1) C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante şi, în baza art. 1516 alin. (1) C. civ., creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei.

Instanţa supremă reţine că, Anexele nr. 1 la contractele de mandat nr. x/25.08.2015 şi nr. y/19.11.2015, care au completat contractele de mandat, prevăd, distinct pentru fiecare componentă a remuneraţiei variabile, reperele în funcţie de care aceasta se acordă.

Astfel, componenta anuală variabilă a remuneraţiei, prevăzută de pct. 2 din Anexa nr. 1, se acorda pentru îndeplinirea cumulativă a indicatorilor de performanţă "Timpul mediu de întrerupere", "EBITDA" şi "Total investiţii", asumaţi în planul de administrare pentru fiecare an de mandat, iar bonusul de performanţă, prevăzut de pct. 3 din Anexă, se acorda în funcţie de rentabilitatea acţiunilor Transelectrica pentru acţionarii societăţii, determinat conform clauzelor inserate la lit. a)-d) de la acelaşi punct.

Instanţa de apel, în analiza efectuată, a reţinut că Anexa nr. 1 la contractele de mandat condiţionează doar componenta anuală variabilă de îndeplinirea cumulativă a indicatorilor de performanţă asumaţi în planul de administrare, respectiv "Timpul mediu de întrerupere", "EBITDA" şi "Total investiţii, doar pentru punctul 2 prevăzându-se această condiţionalitate. Totodată, în conformitate cu cele menţionate la punctul 3 al Anexei, a reţinut că bonusul de performanţă este legat doar de rentabilitatea acţiunilor societăţii. A mai arătat că părţile nu au stabilit, prin convenţie, faptul că ultima componentă se poate acorda doar în situaţia îndeplinirii cumulative a cerinţelor de la pct. 2, precum şi că fiecare parte a remuneraţiei fixe sau variabile a fost determinată de către părţi în mod precis cu propriile condiţionalităţi, astfel că rentabilitatea acţiunilor era singura condiţie pentru acordarea bonusului de performanţă.

În susţinerea acestei concluzii, instanţa de control a subliniat faptul că, deşi se contestă modul de stabilire a bonusului de performanţă, în cuprinsul certificatului emis pentru pachetele de acţiuni aferente anilor 2014-2016, s-a specificat că sunt echivalentul preţului mediu ponderat de tranzacţionare al acţiunilor pe pieţele Regular şi Deal BVB, deci nu în funcţie de rentabilitatea stabilită prin obiectivele aferente planului de administrare, ci în funcţie de rentabilitatea pentru acţionari, detaliată la punctul 3 lit. d) din Anexă.

Înalta Curte constată că statuările instanţei de apel sunt corecte, din modul de redactare a convenţiei părţilor rezultând că voinţa lor a fost în sensul de a stabili, pentru fiecare element al componentei variabile a remuneraţiei, condiţii specifice de acordare, cele care justifică plata bonusului de performanţă diferind de cele agreate pentru celelalte două componente.

De asemenea, se constată că, spre deosebire de remuneraţiile stabilite la pct. 2 din Anexă, pentru a căror acordare părţile au pretins expres necesitatea îndeplinirii indicatorilor de performanţă "Timpul mediu de întrerupere", "EBITDA" şi "Total investiţii", acordarea bonusului de performanţă a fost condiţionată doar de rentabilitatea acţiunilor Transelectrica (pct. 3).

Aşadar, constatând că prin voinţa lor, părţile au stabilit ca plata bonusului de performanţă să nu depindă de îndeplinirea indicatorilor specificaţi la pct. 2 din Anexa nr. 1, ci, în mod exclusiv, de îndeplinirea obiectivului privind rentabilitatea acţiunilor Transelectrica, instanţa de control nu a încălcat libertatea contractuală şi voinţa reală a părţilor, ci, dimpotrivă, a dat eficienţă principiilor de interpretare a contractului, prevăzute de art. 1266 şi urm. C. civ. şi forţei lui obligatorii, consacrată de art. 1270 alin. (1) C. civ. implicit, a dat eficienţă şi dispoziţiilor art. 1169 C. civ.. De aceea, critica astfel argumentată este apreciată de instanţa supremă ca nefondată.

Subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă a susţinut că decizia de apel încalcă prevederile art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011, susţinând că, potrivit acestei norme, elementele componentei variabile ar fi interdependente, astfel încât, atât timp cât unul dintre acestea nu poate fi acordat din cauza neîndeplinirii condiţiilor impuse prin Anexele nr. 1 la contracte, nu pot fi acordate nici celelalte.

Sub acest aspect, se reţine că dispoziţiile cuprinse în art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011, în forma în vigoare la data semnării contractelor de mandat, prevăd, în alin. (2) şi (5), că remuneraţia variabilă constă într-o cotă de participare la profitul net al societăţii, o schemă de pensii sau o altă formă de remunerare pe baza indicatorilor de performanţă şi se stabileşte potrivit recomandărilor temeinic motivate, formulate pe baza unui studiu comparat asupra condiţiilor de remunerare pentru poziţiile similare din societăţi, din acelaşi domeniu de activitate, cu capital majoritar ori integral de stat din România şi din alte state europene, de comitetul de nominalizare sau, după caz, de experţii în recrutare resurse umane ale căror servicii au fost contractate pentru derularea procedurii de selecţie a membrilor consiliului de administraţie/consiliului de supraveghere.

Interpretarea acestor texte de lege nu confirmă susţinerea recurentei-pârâte, deoarece nu statuează în sensul interdependenţei afirmate, ci, dimpotrivă, dând expresie libertăţii de voinţă, lasă la latitudinea părţilor modalitatea de stabilire a remuneraţiei variabile, indicând doar, cu titlu general, componentele variabile care ar putea fi stabilite de părţi şi criteriile la care părţile contractante ar putea să se raporteze în determinarea acestora.

Or, câtă vreme părţile au agreat asupra celor trei componente ale remuneraţiei variabile şi asupra indicatorilor de performanţă a căror îndeplinire condiţiona dreptul mandatarului la plata acestor remuneraţii în modalitatea expusă anterior, prevederile art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011 nu au fost încălcate.

Cât priveşte invocarea de către recurenta-pârâtă a prevederilor art. 1350 C. civ., în sensul că orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile contractate, prin raportare la argumentul potrivit căruia proba neexecutării obligaţiilor este uşor de administrat, situaţiile financiare consolidate demonstrând că nu exista performanţă din partea intimatului, reţine instanţa supremă că aceste chestiuni excedează analizei de nelegalitate care se efectuează în recurs.

Ultima critică adusă deciziei recurate vizează menţinerea de către instanţa de control a soluţiei primei instanţe de obligare a sa la plata dobânzii legale penalizatoare în procentul prevăzut de art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011, precum şi a actualizării cu indicele de inflaţie.

Înalta Curte constată nefondată critica şi reţine că recurenta-pârâtă nu contestă de plano curgerea unei dobânzi penalizatoare, ci doar modul de calcul a acesteia ales de instanţa de fond. În încercarea de a înlătura aplicarea acestui text şi a obţine reducerea dobânzii datorate, recurenta-pârâtă susţine că acesta nu ar fi incident decât în situaţia în care ambele părţi ale raportului juridic ar fi profesionişti, iar reclamantului îi lipseşte această calitate, astfel cum este definită legal prin art. 2 pct. 2 din Legea nr. 72/2013.

Recurenta-pârâtă nu contestă calitatea sa de profesionist, dar omite să sublinieze faptul că actul juridic dintre părţi este încheiat în exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în vederea exercitării de către intimat a unor obligaţii specifice în organizarea şi funcţionarea activităţii sale, ceea atrage incidenţa textului de lege reţinut de instanţele de fond.

De altfel, în indicarea modului de calcul a dobânzii legale penalizatoare, dispoziţiile art. 3 alin. (21) şi alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 72/2013, opun categoria raporturilor "dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante" celei a raporturilor "care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi", fără a mai exista alte categorii intermediare, iar, în această antiteză, se poate observa cu uşurinţă că raportul dedus judecăţii nu poate fi guvernat de alte prevederi legale decât cele reţinute de instanţele de fond.

De asemenea, se constată că în mod corect a fost menţinută în sarcina recurentei obligarea la plata actualizării sumelor solicitate cu titlu de debit principal, întrucât despăgubirile civile trebuie să cuprindă atât pierderea efectivă (damnum emergens), cât şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans).

Caracterul compensatoriu al actualizării rezidă în faptul că, prin aceasta se repară partea din beneficiul nerealizat care nu este acoperit de dobânda legală. În timp ce dobânda reprezintă preţul lipsei de folosinţă, actualizarea cu rata inflaţiei urmăreşte conservarea valorii reale a obligaţiei băneşti principale.

Cum natura juridică a dobânzii este diferită de natura juridică a actualizării obligaţiei cu rata inflaţiei, prima reprezentând o sancţiune sub forma daunelor moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de plată, iar a doua reprezentând valoarea reală a obligaţiei băneşti la data efectuării plăţii, respectiv daune compensatorii, este admisibil cumulul acestora şi deci nu se poate vorbi despre o dublă reparaţie care să reprezinte o îmbogăţire fără justă cauză a creditorului.

În consecinţă, este legal cumulul actualizării sumei executate cu dobânda legală deoarece, aşa cum s-a arătat, numai prin această modalitate se asigură respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1531 C. civ.

Constatând, aşadar, că nu sunt incidente niciunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a doua a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. împotriva deciziei civile nr. 1864 din 25 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Cât priveşte cererea intimatului-reclamant de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocaţial, Înalta Curte constată că înscrisul aflat la dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimatul-reclamant A. a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 5.000 RON.

Faţă de soluţia de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, astfel cum rezultă din chitanţa Seria x nr. x din 15.09.2023.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. împotriva deciziei civile nr. 1864 din 25 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 septembrie 2023.