Enforceability of counterguarantee payment: exclusion of beneficiary credit risk from "operational risk" defense and contractual limits on deferral grounds

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2023

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 20.03.2018, sub nr. x/2018, reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN (FNGCIMM) a chemat în judecată pe pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. (FRC), solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:

1. - obligarea pârâtului la plata sumei de 967.177,01 RON, reprezentând contragaranţia acordată Fondului pentru garanţia asumată în favoarea A. S.A., în baza Notificării de includere în plafonul de garantare nr. CGPJ7090/27.12.2011 şi a confirmării notificării de includere în plafonul de garantare nr. CGP A090 CTG/28.12.2011, beneficiar fiind societatea B. S.R.L.;

2. - obligarea pârâtului la plata dobânzii legale, calculată de la 13.06.2015 (data la care s-au împlinit 90 de zile de la data cererii de executare a Fondului, nr. 16.03.2015), până la data plăţii efective;

3. - obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 194 şi urm. din C. proc. civ., art. 1270 şi art. 1489 din C. civ., art. 2 din O.G. nr. 13/2011, precum şi pe orice alte norme de drept material sau procedural incidente.

Pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. (FRC), prin întâmpinarea formulată, a invocat excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei civile a Tribunalului, excepţia tardivităţii acţiunii, precum şi excepţia prematurităţii cererii.

Prin încheierea din 10 mai 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a anulat capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata dobânzii legale.

Prin încheierea din 01 noiembrie 2018, instanţa a respins excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a VI-a Civilă a Tribunalului Bucureşti, invocată de pârât, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 3830 din 18 decembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a calificat excepţia prematurităţii introducerii cererii, invocată de pârât prin întâmpinare, ca fiind o apărare de fond, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERI MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., ca neîntemeiată şi a luat act că pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERI MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN, solicitând schimbarea sentinţei, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 1640/A din 16 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul formulat de apelantul-reclamant FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI SI MIJLOCII S.A. - IFN, împotriva sentinţei civile nr. 3830/18.12.2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât FONDUL ROMAN DE CONTRAGARANTARE S.A. - IFN, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 19.12.2019.

Prin sentinţa nr. 593/2020 din 11 iunie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea reclamantului FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. -IFN. şi în consecinţă:

- a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 967.177,01 RON, reprezentând contragaranţie;

- a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 13.276,77 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Prin sentinţa nr. 399 din 18 februarie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea de completare dispozitiv formulată de reclamant şi a dispus completarea hotărârii civile nr. 593/11.06.2020, în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamant şi a sumei de 6.639 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară în apel din primul ciclu procesual.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 19.04.2021, sub dosar nr. x/2021.

Prin decizia civilă nr. 1264/A din 14 septembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă:

- a admis cererea de restituire a taxei de timbru formulată de apelantul-pârât şi a dispus restituirea către acesta a taxei judiciare de timbru în cuantum de 6.638,39 RON;

- a respins apelul formulat de apelantul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva sentinţei nr. 593/11.06.2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a formulat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudcare, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată şi obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În considerarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, ale art. 1266 şi art. 1170 din C. civ., ale art. 6.1. din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010, în coroborare cu dispoziţiile art. 2018 din C. civ., respectiv faptul că instanţa de apel a dat o intrepretare eronată riscului operational, pevăzut la art. 7.1. din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010.

După prezentarea situaţiei de fapt şi a temeiului conventional al deciziei de amânare a plăţii contragaranţei în cauză, în dezvoltarea motivului de recurs invocat, sub un prim aspect, autorul recursului a susţinut că instanţa de control a aplicat eronat prevederile art. 1266 şi art. 1170 din C. civ., în aplicarea Notei nr. x/2015, prin care părţile au stabilit amânarea plăţii.

Totodată, a învederat că motivarea instanţei de apel este contradictorie, având în vedere că, pe de o parte, a reţinut că "părţile au convenit expres amânarea adoptării unei decizii doar cu privire la cererile de executare care ar putea fi respinse în baza criteriilor de exigibilitate implementate în baza Deciziei nr. 22/29.04.2014 a Curţii de Conturi a României" iar, pe de altă parte, a reţinut că "raportat la criteriile de eligibilitate implementate în aplicarea Deciziei nr. 22/29.04.2014 (...) instanţa apreciază că niciunul dintre acestea nu se referă la inexistenţa conflictului de interese.".

În susţinerea acestei ipoteze, a precizat că, în mod contrar celor reţinute de instanţă, în Decizia Curţii de Conturi a României nr. 22/29.04.2014 s-a arătat că beneficiarul din prezenta cauză nu este eligibil pentru plată, tocmai ca urmare a conflictului de interese, acesta fiind şi motivul amânării adoptării unei decizii.

În altă ordine de idei, a menţionat că punerea în plată a contragaranţiilor acordate de reclamant în numele FRC nu este posibilă, având în vedere atât Decizia Consiliului de Supraveghere nr. 75/07.08.2014, cât şi Hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor FRC nr. 47/2015, acte juridice care, în temeiul dispoziţiiloe art. 1243 C. civ., reprezintă acte modificatoare, prin acordul părţilor, a Convenţiei de contragarantare nr. 1/2010, în ceea ce priveşte termenul de soluţionare a cererilor de executare, cu valoare de act adiţional la Convenţie.

Prin urmare, a apreciat că a acţionat potrivit înţelegerii dintre părţi şi a amânat, în mod justificat, soluţionarea cererii de executare a contragaranţiei, comunicând acest lucru intimatului-reclamant, întrucât, din analiza cererii de executare a rezultat o fraudă generată de mai multe conflicte de interese, precum şi din faptul că beneficiarul B. S.R.L. se afla într-o situaţie de dificultate în perioada acordării garanţiei contragarantate.

Autorul căii de atac a învederat că, pentru a pronunţa o hotărâre justă şi legală, dispoziţiile O.U.G. nr. 23/2009, Ordinul MIMMCMA nr. 1364/23.12.2009 şi Norma nr. 1/2010 trebuie interpretate sistematic, pentru a se putea ajunge la o înţelegere exactă a raporturilor juridice instituite între părţi prin Convenţia nr. 1/2010 şi pentru a respecta scopul contractului şi a interesului politico-economic pentru care FRC a fost înfiinţată.

În opinia recurentului-pârât instanţa de apel trebuia să dea aplicare tuturor prevederilor convenţionale în interpretarea lor teleologică şi sistematică corectă, şi nu doar să se rezume la o strictă analiză a apărărilor pur formale indicate de intimatul-reclamant, stabilind astfel un raţionament greşit al Normei şi Convenţiei aplicabile.

Printr-o altă critică, a susţinut că, interpretând în mod greşit convenţia în litigiu, instanţa de apel ar fi aplicat eronat dispoziţiile art. 6.1. din convenţie, potrivit cărora "Garantul acordă, monitorizează şi plăteşte garanţiile contragarantate cu diligenta pe care o practică în cazul garanţiilor pe care le acordă fără această protecţie.", în coroborare cu prevederile art. 2018 C. civ.

În acest sens, a precizat că, din coroborarea textelor menţionate, se deduce că intimatul nu poate invoca faptul că singura obligaţie care îi incumbă este de a analiza eligibilitatea beneficiarului şi doar la momentul acordării garanţiei contragarantate.

De asemenea, a susţinut că, în cauză, a fost încălcată atât litera cât şi spiritul prevederilor Convenţiei nr. 1/2010 şi ale Normei nr. 1/2010, întrucât obligaţiile intimatului-reclamant nu pot fi limitate doar la încadrarea beneficiarului în categoria IMM şi îndeplinirea anumitor criterii de eligibilitate, ci trebuie acţionat cu prudenţă şi diligentă, inclusiv la momentul plăţii garanţiei contragarantate.

În continuare, în susţinerea culpei intimatului-reclamant, autorul recursului, după evocarea dispoziţiilor art. 6.1., art. 7.1., art. 12.8. din Convenţia nr. 1/2010, a învederat că acesta trebuia să manifeste maximă diligentă în acordarea garanţiei şi a contragaranţiei, precum şi în monitorizarea şi plata garanţiei contragarantate, obligaţii pe care, însă, nu le-a fi îndeplinit.

A concluzionat în sensul că, respingerea cererii de executare a contragaranţiei îşi găseşte temeiul la art. 7.1. raportat la art. 7.4. alin. (2) din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010.

Printr-o ultimă critică adusă deciziei atacate, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a interpretat eronat riscul operaţional pe care acesta nu îl preia, potrivit dispoziţiilor art. 7.1. din Convenţia nr. 1/2010.

În acest sens, a arătat că, în cauză, se relevă riscul operaţional, prin componenta acestuia care se referă la riscul de fraudă, iar identificarea riscului operaţional, reprezentat de conflictul de interese şi starea financiară precară a societăţii beneficiare, determină respingerea cererii de executare.

După evocarea dispoziţiilor art. 2 şi art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009 privind scopul şi activitatea FRC, ale art. 4 lit. c) din Norma nr. 1/2010, ale art. 1.1. pct. 2 şi art. 7.4. alin. (2) din Convenţia nr. 1/2010, ale art. 2 alin. (2) lit. c) din Regulamentul nr. 24/2006 privind determinarea cerinţelor minime de capital pentru riscul operaţional ale instituţiilor de credit şi ale firmelor de investiţii, art. 4 pct. 52 din Regulamentul PE şi al Consiliului nr. 575/2013, ale art. 93 din Regulamentul BNR nr. 20/2009, recurentul-pârât a conchis că, în speţă, a fost indentificat un risc operaţional în accepţiunea art. 7.1. din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010 şi art. 7 alin. (1) pct. 23 din Regulamentul BNR nr. 20/2009, pe care intimatul-reclamant l-a înregistrat în activitatrea sa de mandatar, astfel cum rezultă şi din probatoriul administrat.

A mai învederat autorul recursului şi faptul că, potrivit art. 101 şi art. 102 din Regulamentul BNR nr. 20/2009, în forma în vigoare la data acordării contragaranţiei, instituţiile financiare nebancare trebuie să dezvolte proceduri şi sisteme de identificare, evaluare şi monitorizare a riscului de piaţă, operaţional şi reputaţional, precum şi să dispună de un sistem de informare adecvat pentru evaluarea, monitorizarea, controlul şi raportarea expunerilor afectate de aceste riscuri.

Prin urmare, intimatul-reclamant, fiind un mandatar profesionist în domeniul garantării, avea obligaţia de a îndeplini aceste cerinţe, precum şi de a se achita de sarcini ca un bun proprietar, cu loialitate, prudenţă şi diligentă, şi nu prin încercarea de a acoperi pierderile prin contragaranţia oblinută de la FRC.

În fine, a învederat că, întrucât în art. 7.1. din Convenţia nr. 1/2010 s-a prevăzut expres că FRC preia riscul de credit al IMM-ului beneficiar, dar nu preia riscul operaţional, refuzul plăţii nu este lipsit de fundament convenţional.

Intimatul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN a formulat întâmpinare prin care, pe cale de excepţie, a invocat excepţia nulităţii recursului, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acesteia ca nefondată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, acesta fiind analizat în completul de filtru, iar prin încheierea din 25 octombrie 2022, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului părţilor cu menţiunea că au dreptul de a depune un punct de vedere în 10 zile de la comunicare.

Prin punctul de vedere formulat la raport, intimatul-reclamant a precizat că opinia magistratului-asistent raportor, de admisibilitate în principiu a recursului, este neîntemeiată având în vedere că recursul, astfel cum a fost formulat, este lovit de nulitate.

Prin încheierea pronunţată la termenul din 09 mai 2023, instanţa a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-reclamant prin întâmpinare, a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la 26 septembrie 2023.

Analizând recursul formulat de recurentul-pârât, în baza motivelor de recurs şi a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Conform situaţiei de fapt stabilite de instanţele de fond, între părţi a fost încheiată Convenţia de contragarantare nr. 1/2010, în baza căreia recurentul-pârât a preluat o parte din riscul suportat de intimatul-reclamant la acordarea de garanţii pentru I.M.M.-uri, prin acordarea de contragaranţii respectivelor întreprinderi, în limita unui plafon agreat.

În concret, ulterior plăţii către A. S.A. a sumei de 354.838 EURO, reprezentând garanţie, reclamantul a solicitat pârâtului executarea contragaranţiei aferente contractului de garantare în care calitatea de beneficiar aparţinea terţului B. S.R.L.

Prin adresa nr. x/29.06.2016 (aflată la fila x al instanţei de fond), pârâtul a decis amânarea adoptării unei decizii privind executarea, până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii în contencios administrativ formulate de FRC împotriva Curţii de Conturi a României, motivat de faptul că beneficiarul este menţionat direct într-o speţă semnalată în Raportul Curţii de Conturi nr. x/18.03.2014.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a invocat drept cauză a acţiunii răspunderea civilă contractuală şi a susţinut că decizia pârâtului de amânare a adoptării unei decizii privind cererea de executare cu care a fost sesizat, nu are temei convenţional.

Prin hotărârile pronunţate, ambele instanţe devolutive au constatat că, faţă de dispoziţiile contractuale, reclamantul era îndreptăţit să obţină plata contragaranţiei conform solicitării acestuia, reţinând culpa contractuală a pârâtului.

Având în vedere că, prin decizia recurată, instanţa de apel nu a schimbat hotărârea instanţei de fond, în prezenta cale de atac, recurentul-pârât susţine, în esenţă, că, în mod eronat instanţa de apel a validat soluţia primei instanţe de fond, întrucât, în speţă, punerea în plată a contragaranţiilor acordate de reclamant în numele său nu este posibilă, în raport atât de Decizia Consiliului de Supraveghere nr. 75/07.08.2014, cât şi de Hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor FRC nr. 47/2015, acesta amânând în mod justificat soluţionarea cererii de executare a contragaranţiei, de vreme ce, în urma analizării acesteia, a rezultat, pe de o parte, o fraudă generată de mai multe conflicte de interese, iar pe de altă parte, că beneficiarul se afla într-o situaţie de dificultate în perioada acordării garanţiei contragarantate.

Recurentul a criticat decizia instanţei de apel invocând motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susţinând că instanţa de apel a aplicat eronat prevederile art. 1266 şi 1170 C. civ., în aplicarea Normei nr. 140/1884/2018, cele ale art. 6.1. din Convenţia nr. 1/2010 coroborat cu art. 2018 C. civ., respectiv faptul că a dat o interpretare eronată riscului operational pe care, de altfel, aceasta nu îl preia, potrivit art. 7.1. din Convenţia nr. 1/2010.

Subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurentul-pârât a susţinut şi faptul că motivarea instanţei de apel cuprinde considerente contradictorii, întrucât, pe de o parte, a reţinut că "Părţile au convenit expres amânarea adoptării unei decizii doar cu privire la cererile de executare care ar putea fi respinse în baza criteriilor de eligibilitate în baza Deciziei nr. 22/29.04.2014 a Curţii de Conturi a României.", iar pe de altă parte, a arătat că "raportat la criteriile de eligibilitate implementate în aplicarea Deciziei nr. 22/29.04.2014 (...) instanţa apreciază că niciunul dintre acestea nu se referă la inexistenţa conflictului de interese.".

Prioritar, Înalta Curte constată că aceste critici ale recurentului, care vizează contrarietatea motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată, corespund motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce impune casarea când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Procedând la verificarea considerentelor deciziei recurate nu se poate reţine existenţa unei contradicţii în logica raţionamentului instanţei, criticile vizând, în realitate, modul de interpretare a dispoziţiilor pct. 2 lit. b) din Norma nr. 140/1884/2015, a anexei C 9 la Convenţia nr. 1/2010, respectiv a probelor administrate în cauză.

Astfel, instanţa de control, în analiza motivului constând în conflictul de interese despre care s-ar fi făcut vorbire în Raportul de control nr. x/28.03.2014 a Curţii de Conturi, a constatat că pârâtul a invocat acest motiv de amânare fundamentat pe prevederile Notei nr. x/2015, potrivit căreia părţile au convenit expres amânarea adoptării unei decizii doar cu privire la cererile de executare care ar putea fi respinse în raport de criteriile de eligibilitate implementate în baza Deciziei nr. 22/29.04.2014 a Curţii de Conturi a României şi, consecutiv, amânarea demersurilor legale în vederea obligării FRC la plata valorii contragaranţiilor (pct. 2 lit. b) din Nota nr. x/2015).

Faţă de aceste prevederi şi cele ale Anexei C 9 la Convenţie - în cuprinsul căreia sunt menţionate documentele în baza cărora reclamantul este obligat să facă verificări cu privire la îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate de către beneficiar - şi în raport de criteriile de eligibilitate implementate în aplicarea Deciziei nr. 22/29.04.2014 a Curţii de Conturi a României, instanţa de apel a apreciat că nici unul dintre acestea nu se referă la inexistenţa conflictului de interese între acţionarii beneficiarului şi cei ai societăţilor implicate în garantarea finanţărilor.

S-a mai arătat că nicăieri în cuprinsul actelor emise de Curtea de Conturi nu se face menţiunea că nu s-ar fi respectat criteriile de eligibilitate în privinţa beneficiarului C. S.R.L. (actuala B. S.R.L.), astfel că nu se poate reţine că pârâtul era îndreptăţit să amane adoptarea unei decizii cu privire la cererea de executare a contragaranţiei acordate reclamantului pentru garantarea finanţării primite de beneficiar, atât timp cât speţa se referă la neîndeplinirea condiţiilor de garantare şi a criteriilor de eligibilitate de către o altă societate (C. S.R.L.). S-a mai reţinut că, împrejurarea potrivit căreia, societatea C. S.R.L. a avut, iniţial, un asociat comun şi acelaşi sediu social cu beneficiarul din cauză, nu este de natură să prezume că reclamantul nu ar fi verificat corespunzător îndeplinirea criteriilor de eligibilitate de către B. S.R.L.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a statuat asupra litigiului cu respectarea termenilor şi condiţiilor Notei nr. x/2015 şi a Convenţiei de contragarantare nr. 1/2010, având în vedere că, potrivit acestora, au fost analizate circumstanţele cerute de Anexa C9 la Convenţie care caracterizează eligibilitatea beneficiarului.

Analizând calea de atac declarată de pârât, instanţa de control a constatat că sunt neîntemeiate criticile formulate de acesta, drept pentru care apelul a fost respins, aspect ce se regăseşte şi în dispozitivul deciziei atacate, astfel că şi din această perspectivă existenţa unor motive contradictorii nu poate fi reţinută.

Îndatorirea de a motiva coerent şi unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, fără a exista contradicţii între considerente sau între unele considerente şi dispozitiv, constituie o garanţie pentru justiţiabili, în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita un eficient control judiciar.

Curtea de apel a respectat aceste exigenţe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de motive contradictorii, atâta vreme cât considerentele deciziei sprijină soluţia din dispozitiv şi nici nu există considerente contradictorii.

De aceea, criticile recurentului-pârât nu susţin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, astfel că dezlegarea dată prin hotărârea instanţei de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 1266, art. 1170, art. 2018 din C. civ., a prevederilor Normei nr. 140/1884/2018 şi a art. 6.1. şi 7.1. din Convenţia nr. 1/2010 în dezlegarea dată de către instanţă cu privire la îndeplinirea obligaţiilor ce îi reveneau, precum şi faptul că nu a interpretat corect dispoziţiile din Convenţia nr. 1/2010, respectiv din Norma nr. 1/2010, în sensul că a aceasta a reţinut că recurentul preia riscul aferent IMM-ului beneficiar fără a exclude riscul operaţional şi riscul de fraudă.

Aceste critici nu pot fi primite de Înalta Curte deoarece recurentul-pârât invocă nerespectarea principiilor de drept civil referitoare la forţa obligatorie a contractelor, executarea cu bună-credinţă a acestora, interpretarea prevederilor contractuale în acord cu intenţia comună a părţilor şi interpretarea sistematică, dar în concret nu aduce suficiente argumente pentru a arăta de ce este greşit raţionamentul instanţei de apel prin raportare la prevederile Convenţiei nr. 1/2010 şi a Normei nr. 1/2010.

În speţă, deşi autorul căii de atac a susţinut nesocotirea prevederilor legale anterior indicate, în motivarea recursului, acesta pune în discuţie clauzele contractuale, precum şi modul de executare a contractului, în raport de probatoriul administrat.

Înalta Curte reţine că interpretarea actelor juridice, a probelor şi a culpei în executarea contractului - elemente ale chestiunilor de fapt ale cauzei deduse judecăţii - ţine de aprecierea suverană a instanţelor de fond, atributul esenţial al instanţei de recurs constituindu-l interpretarea legii.

Din această perspectivă, se reţine că recurentul-pârât nu a dezvoltat critici de nelegalitate a deciziei atacate, prin indicarea unor dispoziţii normative concrete care să fi fost aplicate greşit de către instanţa de apel.

Contrar celor afirmate în memoriul de recurs, curtea de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 1266, art. 1170, art. 2018 din C. civ. şi a analizat prevederile Normei nr. 140/1884/2018, respectiv a Convenţiei nr. 1/2010 şi a Normei nr. 1/2010 în acord cu regulile de interpretare aplicabile, având în vedere şi dispoziţiile Regulamentului nr. 20/2009 privind instituţiile financiare nebancare, şi, raportându-se la art. 7.1. din Convenţie, a stabilit că recurentul-pârât şi-a asumat obligaţia de a prelua riscul aferent IMM-ului beneficiar, fără vreo altă distincţie legată de natura acestuia sau de cauzele care l-ar determina, şi că excluderea operează numai în privinţa riscului operaţional al garantului, respectiv al intimatului-reclamant.

Susţinerile recurentului conform cărora instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 4.4., art. 6.1., art. 7.1., art. 7.4. alin. (2) şi art. 12.8. din Convenţia nr. 1/2010 şi a aplicat greşit normele de drept material prevăzule la art. 3 alin. (1) şi art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 cu privire la mecanismul şi scopul urmărit în acordarea contragaranţiilor şi din art. 2018 C. civ. nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate a deciziei recurate întrucât se solicită instanţei de recurs să revină asupra situaţiei de fapt şi să stabilească întinderea obligaţiei de monitorizare şi verificare care revine intimatului-reclamant conform convenţiei.

Totodată, se reţine că aceste critici au făcut obiectul cererii de apel formulată de aceeaşi parte împotriva sentinţei primei instanţe or, prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, aceasta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, deşi legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

Înalta Curte reţine că judecătorii fondului sunt suverani în interpretarea actelor juridice ale cauzei deduse judecăţii, iar interpretarea dată nu poate face obiect de control în recurs. O reinterpretare a convenţiei părţilor, a mandatului acordat intimatului-reclamant în temeiul acestei convenţii şi a modalităţii de îndeplinire a acestui mandat, în sensul solicitat de către recurentul-pârât, ar conduce la o reapreciere a probelor administrate şi interpretate de către instanţele devolutive, ceea ce ar conduce la schimbarea situaţiei de fapt, demers inadmisibil în recurs.

Cât priveşte aplicarea greşită a prevederilor O.U.G. nr. 117/2006, O.U.G. nr. 23/2009 şi Ordinului M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011, Înalta Curte reţine că aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond.

Înalta Curte constată, contrar celor afirmate de către recurentul-pârât, că instanţa de apel, analizând convenţia părţilor, a concluzionat în sensul că prin aceasta intimatul-reclamant nu şi-a asumat obligaţii distincte, care să atragă în acest sens incidenţa prevederilor legislaţiei privind ajutorul de stat, garanţia fiind acordată în numele şi contul Fondului Român de Contragarantare, cu respectarea mandatului primit, iar recurentul-pârât nu a făcut dovada încălcării dispoziţiilor O.U.G. nr. 117/2006.

În mod corect instanţa de apel a reţinut, în acord cu cele stipulate în convenţia părţilor, că intimatul-reclamant şi-a îndeplinit obligaţia de verificare a îndeplinirii criteriilor de eligibilitate şi a condiţiilor de contragarantare, conţinutul mandatului asumat de acesta fiind limitat la cele menţionate la art. 3.1. din Convenţia nr. 1/2010.

Instanţa de apel a ajuns la concluzia că refuzul nejustificat al pârâtului la plata contragaranţiei este nejustificat, atât timp cât s-a reţinut că intimatul-reclamant şi-a respectat obligaţiile asumate prin Convenţia de contragarantare nr. 1/2010, pârâtul neinvocând, de altfel, încălcarea de către reclamant a obligaţiei de verificare a îndeplinirii condiţiilor de eligibilitate şi a condiţiilor de contragarantare din Norme, ci existenţa unui risc de fraudă asimilat riscului operaţional, dedus din existenţa unor conflicte de interese, care l-ar îndreptăţi să amâne adoptarea unei decizii cu privire la executarea obligaţiei sale de plată a contragaranţiei.

Reţinând, aşadar, că nu se poate încadra în acest motiv de recurs aplicarea clauzelor contractuale, Înalta Curte conchide în sensul că, în această etapă procesuală, nu poate fi cenzurat raţionamentul expus în hotărârea atacată, în ceea ce priveşte modul de executare a contractului din perspectiva aprecierii standardului de conduită diligentă impus mandatarului, în raport cu situaţia de fapt reţinută prin decizia recurată.

În concluzie, pe de o parte, aşa cum s-a arătat deja, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat, întrucât criticile recurentului-pârât nu susţin cu temei că este vorba de motive contradictorii, de vreme ce considerentele deciziei sprijină soluţia din dispozitiv şi nici nu există considerente contradictorii, iar pe de altă parte, criticile circumstantiate motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod, nu pot fi examinate, acestea vizând aspecte de netemeinicie, respectiv de apreciere a probelor şi de stabilire a situaţiei de fapt, care excedează analizei instanţei de recurs.

Pe cale de consecinţă, pentru raţiunile înfăţişate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 1264/A din 14 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 1264/A din 14 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 septembrie 2023.