Unlawful occupation of public advertising sites: appeal dismissed, upholding denial of contractual title and delictual liability basis

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia Civilă, la 16.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanţii CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA şi MUNICIPIUL CLUJ-NAPOCA, reprezentaţi de Primar, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., au solicitat obligarea acesteia la plata sumei totale de 588.586,70 RON, calculate până la 01.02.2021, din care suma de 452.759 RON reprezintă contravaloarea lipsei de folosinţă, iar suma de 135.827,70 RON reprezintă majorări de întârziere aferente, pentru ocuparea fără titlu a 7 (şapte) amplasamente cu panouri publicitare: în Cluj-Napoca, str. x; în Cluj-Napoca, str. x; în Cluj-Napoca, str. x; în Cluj-Napoca, în apropiere de staţia CTP Bucium; în Cluj-Napoca, str. x; în Cluj-Napoca, la intersecţia str. x cu str. x; în Cluj-Napoca, P-ţa Mihai Viteazu, în faţa B.; cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 194 şi urm. din C. proc. civ., art. 411 alin. (1) pct. 2, art. 453 din C. proc. civ., art. 1349, art. 1357 alin. (1), art. 1385 din C. civ., precum şi toate celelalte acte normative la care au făcut referire în cuprinsul motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.

La termenul din 15 octombrie 2021, Tribunalul Cluj, secţia Civilă a invocat din oficiu şi a pus în discuţia părţilor excepţia necompetenţei materiale a secţiei civile a Tribunalului Cluj în soluţionarea litigiului, având în vedere că se invocă o răspundere delictuală a unui profesionist generată de activitatea economică a acestuia.

Prin sentinţa civilă nr. 681/2021 din 15 octombrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Cluj, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 25.10.2021.

La termenul din 12 ianuarie 2022, Tribunalului Specializat Cluj a pus în discuţie o eventuală inadmisibilitate a cererii, prin raportare la tipul de răspundere civilă de care se prevalează reclamanţii, respectiv răspunderea civilă delictuală, aspect relevat atât în motivarea în fapt a cererii, cât şi prin invocarea art. 1349 din C. civ.

Prin notele scrise depuse la 02.02.2022, reclamanţii au arătat că temeiul răspunderii civile în baza căruia pârâta datorează sumele solicitate prin cererea de chemare în judecată este cel delictual.

Prin sentinţa civilă nr. 388/2022 din 23 februarie 2022, Tribunalul Specializat Cluj a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii MUNICIPIUL CLUJ-NAPOCA şi CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. şi a luat act de intenţia pârâtei de a-şi recupera cheltuielile de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, solicitând admiterea apelului şi anularea hotărârii apelate, iar judecând procesul prin evocarea fondului, admiterea acţiunii introductive astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 662/2022 din 08 decembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA şi MUNICIPIUL CLUJ-NAPOCA împotriva sentinţei civile nr. 388/23.02.2022, pronunţate în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Specializat Cluj.

A anulat în tot sentinţa şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta A. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Cluj.

În considerarea motivului de casare invocat, autoarea căii de atac a precizat că recursul declarat se limitează la soluţia pronunţată asupra excepţiei inadmisibilităţii privind antrenarea răspunderii civile delictuale pentru şase din cele şapte panouri publicitare.

Detaliind, a învederat că, folosinţa terenurilor proprietate publică a UAT a Municipiului Cluj Napoca, pe care au fost amplasate cele şase panouri publicitare în discuţie, s-a făcut în baza unor contracte de închiriere a căror durată a fost prelungită prin relocaţiune tacită, astfel că dreptul de folosinţă al acesteia a avut la bază un temei contractual, considerentele instanţei de apel privind incidenţa răspunderii civile delictuale fiind, aşadar, nelegale.

În continuare, cu privire la situaţia celor şase parcele de teren, pentru care intimatele-reclamante au încheiat, iniţial, contracte de locaţiune cu societatea C. S.R.L., a arătat că, la 30.01.2012, a încheiat cu societatea menţionată Contractul de cesiune nr. x prin care i-au fost transmise toate drepturile şi obligaţiile locatarului din contractele de închiriere în discuţie.

A precizat că cesiunea contractelor şi, implicit, dobândirea de către aceasta a drepturilor şi obligaţiilor locatarului, a fost comunicată locatorului, UAT Cluj Napoca, de către cedentul C. S.R.L., la 31.01.2012, prin Notificarea înregistrată sub nr. x/45, precum şi faptul că termenul de valabilitate a celor şase contracte de locaţiune cesionate a expirat ulterior datei la care locatorului i-a fost comunicată cesiunea.

În contra celor afirmate de intimatele-reclamante, a susţinut că aprobarea sau nu a cesiunii printr-o Hotărâre a Consiliului Local este irelevantă, întrucât lipsa unei atare hotărâri de validare a cesiunii nu poate constitui temei al invalidării dreptului său de folosinţă, dobândit odată cu semnarea contractului de cesiune.

În raport de conţinutul adresei nr. x/19.01.2021 emisă de UAT Cluj Napoca, potrivit căreia "Contractele de închiriere sus-mentionate (referitoare la cele 6 panouri publicitare) au încetat în cursul anului 2012, după care locaţiile au fost expoatate în regim de relocaţiune tacită." a învederat că intimatele-reclamante fac trimitere la exploatarea panourilor publicitare în regim de tacită relocaţiune, fiind în prezenţa unei recunoaşteri extrajudiciare, în sensul art. 350 C. proc. civ., a acordului privind cesiunea locaţiunii.

Faţă de cele reţinute de instanţa de apel, respectiv că, în lipsa unui act adiţional la contractele de închiriere nu se poate susţine că cesiunea contractelor a produs efecte juridice, a subliniat că, din punctul său de vedere, lipsa agrementului locatorului nu afectează eficacitatea acordului de cesiune a locaţiunii.

În susţinerea acestei ipoteze, a redat dispoziţiile art. 1418 din C. civ. din 1864 şi a susţinut că, de la data notificării cesiunii, aceasta produce efecte, în sensul că devine opozabilă locatorului, conform art. 1393 C. civ., iar locatarul fiind înlocuit cu cesionarul, preia toate drepturile şi obligaţiile acestuia.

A subliniat că sancţiunea care intervine în situaţia încălcării interdicţiei stipulate prin contract este rezilierea contractului de locaţiune, iar nu ineficacitatea/inopozabilitatea contractului de cesiune, întrucât este vorba despre o eventuală încălcare a dispoziţiilor contractuale de către locatar şi nicidecum inopozabilitatea/ineficacitatea actului de cesiune.

Prin urmare, a punctat că, atât timp cât cesiunea contractelor de închiriere a fost semnată şi comunicată locatorului înainte de expirarea termenului contractual, prelungirea valabilităţii acestora, prin intermediul relocaţiunii tacite, a produs efecte faţă de locatarul cesionar, A. S.R.L., şi nu faţă de locatarul cedent, C. S.R.L., cum, nefondat, au susţinut intimatele-reclamante.

A concluzionat în sensul că, în opinia sa, între UAT Cluj Napoca şi aceasta au existat raporturi contractuale de locaţiune, care au reprezentat titlul în baza căruia a exercitat folosinţa cu privire la parcelele de teren aferente celor şase panouri publicitare în discuţie, motiv pentru care eventualul prejudiciul pe care proprietarul l-ar fi suferit ca urmare a nerespectării obligaţiilor contractuale asumate de aceasta în calitate de locatar, nu pot face decât obiectul unei acţiuni în răspundere civilă contractuală, întemeiată pe dispoziţiile art. 1350 C. civ.

Cu privire la capătul de cerere prin care intimatele-reclamante au solicitat obligarea acesteia la plata unei sume reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a parcelelor de teren în discuţie (formată din preţul chiriei calculată la valoarea de piaţă şi din taxa pe teren) şi a unor majorări de întârziere de 0,5 % pe zi, a susţinut că plata acestor majorări nu poate fi solicitată în temeiul Hotărârii Consiliului Local nr. 284/2010 care presupune existenţa unui raport contractual, cât timp, în speţă, majorările de întârziere au fost calculate asupra unor sume reprezentând despăgubiri ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite de natură delictuală.

A mai precizat că, includerea în cuantumul despăgubirilor datorate pentru lipsa de folosinţă a contravalorii taxei de utilizare a terenului, infirmă susţinerea intimatelor-reclamante, potrivit căreia folosinţa terenurilor ar fi fost una abuzivă.

În acest sens, a susţinut că, astfel cum s-a stabilit cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 2489/2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, impunerea plăţii unei taxe în sarcina contribuabilului presupune existenţa unui serviciu prestat de autoritatea publică şi, implicit, a unui acord al părţilor cu privire la prestarea serviciului, care exclude ipoteza unei ocupări abuzive a bunurilor reclamantei or, acordul UAT Cluj Napoca de punere la dispoziţia sa a parcelelor de teren aflate în proprietatea sa publică, a fost făcută prin intermediul contractelor de închiriere.

În încheiere, a reiterat solicitarea de admitere a recursului.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului declarat şi menţinerea deciziei recurate.

Analizând recursul formulat de recurenta-pârâtă, în baza motivelor de recurs şi a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile formulate în recurs de către recurenta-pârâtă vizează, în esenţă, soluţia dată de instanţa de control excepţiei inadmisibilităţii privind antrenarea răspunderii civile delictuale, pentru şase din cele şapte panouri publicitare, prin aplicarea greşită a dispoziţiilor legale care reglementează cesiunea contractelor, reţinându-se că, în cauză, nu există un raport contractual între părţi, ocuparea terenurilor destinate amplasării panourilor publicitare, ulterior expirării perioadei de valabilitate a contractelor de închiriere fiind făcută fără a avea la bază un raport contractual, precum şi nesocotirea prevederilor legale în baza cărora operează tacita relocaţiune.

Procedând la analiza criticilor invocate de recurentă, Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au invocat drept cauză a acţiunii răspunderea civilă delictuală, generată de ocuparea de către pârâtă a suprafeţelor de teren aferente celor şase panouri publicitare, în lipsa acordului locatorului Municipiul Cluj Napoca privind transcrierea contractelor de închiriere, care au încetat cu locatarul C. S.R.L.

Prin sentinţa civilă nr. 388/23.02.2022, Tribunalul Specializat Cluj a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi, reţinând că între Municipiul Cluj Napoca şi pârâtă au existat raporturi contractuale de locaţiune, fără termen, având ca obiect terenurile în discuţie.

Prin cererea de apel, reclamanţii au criticat soluţia pronunţată, susţinând că în mod greşit a fost admisă excepţia inadmisibilităţii pornind de la o stare de fapt greşit reţinută, întrucât pârâta nu a avut un raport contractual cu reclamanţii pentru a-i putea fi angajată răspunderea civilă contractuală, ci a deţinut cele şapte amplasamente fără a avea un titlul opozabil Municipiului Cluj Napoca şi Consiliului Local al Municipiului Cluj Napoca, precum şi faptul că în mod greşit s-a reţinut că pârâta A. este identică cu persoana juridică denumită iniţial A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 662/2022 din 08 decembrie 2022, Curtea de Apel Cluj a invalidat soluţia instanţei de fond asupra excepţiei inadmisibilităţii privind antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei şi, procedând la analiza criticilor apelantelor-reclamante cu privire la contractele de închiriere, a constatat că acestea au avut ca părţi pe Municipiul Cluj Napoca, în calitate de locator, şi pe societatea C. S.R.L., ca ultim locatar, intimata A. S.R.L. fiind străină de aceste raporturi contractuale. A mai constatat că, în raport de clauza inserată la art. 4 lit. h) din fiecare contract de închiriere şi în lipsa acordului scris al autorităţii locale cu privire la transferul dreptului de locaţiune de la C. S.R.L. către pârâtă, nu pot fi primite afirmaţiile acesteia potrivit cărora ar fi dobândit dreptul de folosinţă odată cu semnarea contractului de cesiune nr. x/30.01.2012, întrucât cesiunea nu a devenit opozabilă Municipiului Cluj Napoca, în absenţa încheierii unui act adiţional în formă scrisă la fiecare contract de închiriere. Şi motivele de apel care au vizat tacita relocaţiune au fost apreciate ca nefiind fondate, toate aceste aspecte conducând la admiterea apelului formulat de reclamanţi, anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Revenind la criticile formulate în recurs de pârâtă, care se referă, astfel cum s-a arătat, la soluţia dată de instanţa de apel excepţiei inadmisibilităţii privind antrenarea răspunderii civile delictuale, prin aplicarea greşită a dispoziţiilor legale care reglementează cesiunea de contract şi nesocotirea prevederilor legale în baza cărora operează tacita relocaţiune, Înalta Curte apreciază aceste critici nefondate pentru considerentele ce succedă.

Este de necontestat faptul că cele două tipuri de răspundere, atât cea contractuală, cât şi cea delictuală au la bază obligaţia de reparare a prejudiciului rezultat în urma săvârşirii unui fapt ilicit prejudiciabil. În cazul răspunderii contractuale acest fapt este reprezentat de neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a unei obligaţii asumate printr-un contract, iar în cazul răspunderii delictuale de fapta ilicită în general sau delictul civil.

Instanţa de apel avea a determina dacă, în raport cu datele speţei, se impunea obligarea pârâtei la plata unor sume de bani pentru acoperirea prejudiciului creat ca urmare a ocupării fără titlu a unor suprafeţe de teren destinate amplasării panourilor publicitare ale pârâtei, în raport de dispoziţiile art. 1349 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, astfel cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată.

În baza analizei probatoriului administrat, aspect ce nu poate fi supus controlului în prezenta cale de atac, s-a constatat că pentru contractele de închiriere încheiate pentru amplasamentele ocupate fără titlu de către pârâtă nu a operat cesiunea de contract şi, pe cale de consecinţă, nici tacita relocaţiune în persoana pârâtei.

În ce priveşte cesiunea de contract, instanţa supremă notează că aceasta este, în sine, un contract înţeles ca o manifestare a voinţei concordante a cel puţin două părţi, cu scopul de a produce efecte juridice. Astfel, acest tip de contract poate fi încheiat exclusiv între cedent şi cesionar, iar eficacitatea sa depinde de acordul cocontractantului, legiuitorul legând efectele cesiunii de contract de exprimarea consimţământului contractantului cedat (1315 şi urm.- C. civ.).

Aşa fiind, faţă de contractantul cedat, convenţia de cesiune nu produce niciun efect în lipsa acordului acestuia, efectele cesiunii fiind subordonate acordului său.

De asemenea, legiuitorul, prin dispoziţiile art. 1805 C. civ. privind dreptul de a subcontracta sau de a ceda contractul de locaţiune, a instituit prezumţia legală a dreptului de subînchiriere/cesionare, care poate fi înlăturată prin voinţa părţilor, expres exprimată. În plus, dacă imobilele ce fac obiectul locaţiunii/închirierii au fost închiriate cu aprobarea unei autorităţii, cesiunea va fi şi ea condiţionată de avizul autorităţii.

Plecând de la aceste consideraţii teoretice, în cauză, se reţine că prin contractele de închiriere, părţile au convenit în mod expres în sarcina locatarului obligaţia de a nu cesiona drepturile dobândite prin contract altor persoane fizice sau juridice decât cu acordul prealabil, scris al autorităţii contractante (art. 4).

În raport de dispoziţiile art. 1418 din C. civ. din 1864, invocate de recurenta-pârâtă, şi de convenţia părţilor, se constată că în mod corect a reţinut instanţa de control că cesiunea de contract nr. x/30.01.2012 nu a devenit opozabilă locatorului, Municipiul Cluj Napoca, prin notificările înregistrate sub nr. x/31.01.2012 şi sub nr. x/04.04.2012, în absenţa încheierii unui act adiţional în forma scrisă în cazul fiecărui contract de închiriere, atât timp cât transferul dreptului de locaţiune de la C. S.R.L. către pârâtă nu a fost aprobată în prealabil de către proprietarul terenurilor în discuţie.

Înalta Curte va înlătura criticile recurentei-pârâte prin care se susţine că lipsa agrementului locatorului în privinţa contractului de cesiune nu afectează eficacitatea acordului de cesiune a locaţiunii, de vreme ce, în cauză, s-a încheiat o cesiune de contract şi nu o cesiune de creanţă. Diferenţa dintre cele două tipuri de cesiuni o reprezintă faptul că, spre deosebire de cesiunea de creanţă care nu presupune consimţământul debitorului cedat, deoarece se cedează doar drepturile cedentului derivate din contractului iniţial, în cazul cesiunii de contract, când sunt cedate atât drepturile cât şi obligaţiile derivate din contractul iniţial, lipsa acordului contractantului cedat face ca o astfel de cesiune să nu producă niciun efect faţă de acesta.

Cum, în cauză, demersurile efectuate de către locatarul C. S.R.L. nu s-au finalizat cu obţinerea acordului scris al debitorului cedat, Municipiul Cluj Napoca, la transferul dreptului de locaţiune către A. S.R.L., nu se poate susţine că recurenta-pârâtă a dobândit dreptul de folosinţă asupra terenurilor destinate amplasării panourilor publicitare odată cu semnarea contractului de cesiune şi nici că a devenit noul locatar în cadrul contractului de locaţiune iniţial încheiat. Prin urmare, invocarea de către recurentă a dispoziţiilor art. 1393 din C. civ. din 1864 şi a argumentaţiei dezvoltate în jurul acestora vizând cesiunea de creanţă şi nu de contract sunt nepertinente şi nefondate.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că, în contextul lipsei acordului scris al autorităţii contractante la transferul dreptului de locaţiune către recurenta-pârâtă, respectiv al absenţei încheierii unor acte adiţionale în formă scrisă pentru fiecare contract de închiriere, nu se poate reţine că cesiunea contractelor de închiriere, nr. x/30.01.2012, ar fi produs efecte juridice, critica potrivit căreia lipsa agrementului locatorului nu ar afecta eficacitatea acordului de cesiune a locaţiunii, urmând a fi înlăturată.

Înalta Curte nu va primi nici critica ce priveşte nerespectarea, de către curtea de apel, a prevederilor legale ce reglementează tacita relocaţiune.

Conform dispoziţiilor art. 1809 alin. (1) C. civ., contractul de locaţiune încetează de drept la expirarea termenului convenit de părţi sau, după caz, prevăzut de lege, fără a fi necesară o înştiinţare prealabilă.

Prin conţinutul său, art. 1810 alin. (1) C. civ. prevede că, "Dacă, după împlinirea termenului, locatarul continuă să deţină bunul şi să îşi îndeplinească obligaţiile fără vreo împotrivire din partea locatorului, se consideră încheiată o nouă locaţiune, în condiţiile celei vechi, inclusiv în privinţa garanţiilor.".

Din cuprinsul contractelor de închiriere se deduce că acestea au avut valabilitate până la 21.07.2012, respectiv 09.08.2012, când au încetat avându-l ca locatar pe C. S.R.L., nefiind încheiat niciun act adiţional privind transcrierea contractelor de închiriere în favoarea A. S.R.L.

De asemenea, din economia speţei reiese că manifestarea de voinţă a C. S.R.L. nu s-a concretizat într-o transpunere a dreptului de locaţiune către recurenta-pârâtă, aceasta neavând niciodată calitatea de locatar în contractele de închiriere.

Cum dispoziţiile privind tacita relocaţiune, impun condiţia ca acelaşi locatar să continue să deţină bunul, iar societatea A. S.R.L. este străină de contractele de închiriere în discuţie, nu se poate reţine ipoteza prelungirii perioadei contractuale, extinderea duratei acesteia prin tacita relocaţiune fiind împiedicată prin lipsa calităţii de locatar al recurentei.

Prin urmare, Înalta Curte constată legalitatea deciziei instanţei de apel din perspectiva neaplicării în cauză a dispoziţiilor art. 1810 C. civ.. În acord cu instanţa de control, instanţa supremă reţine calitatea de terţ a recurentei-pârâte faţă de contractele de închiriere încheiate între Municipiul Cluj Napoca şi C. S.R.L., cu consecinţa excluderii incidenţei în cauză a textului legal menţionat şi a unei răspunderi contractuale a recurentei de vreme ce între părţile litigante nu există un contract generator de efecte juridice.

Ultima critică invocată, vizând plata majorărilor de întârziere de 0,5% pe zi, solicitată în mod greşit în temeiul Hotărârii Consiliului Local nr. 284/2010, nu va fi analizată de Înalta Curte având în vedere că, prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a menţionat în mod expres că recursul se limitează la soluţia dată excepţiei inadmisibilităţii privind antrenarea răspunderii civile delictuale.

Pentru toate considerentele mai sus arătate, Înalta Curte reţine că nu le este opozabil intimaţilor-reclamanţi contractul de cesiune nr. x/30.01.2012, faptul că nu îşi găsesc aplicabilitate dispoziţiile art. 1810 C. civ. privind tacita relocaţiune, respectiv faptul că ocuparea de către recurenta-pârâtă a terenurilor destinate amplasării panourilor publicitare ulterior expirării perioadei de valabilitate a contractelor de închiriere s-a făcut fără a avea la bază un raport contractual, hotărârea atacată fiind pronunţată cu aplicarea corectă a legii pe toate aspectele invocate de intimaţii-reclamanţi.

Aşa fiind, instanţa supremă reţine că soluţia pronunţată de instanţa învestită cu soluţionarea apelului, întemeiată pe analiza motivelor invocate în cererea de apel, este una legală, fiind fundamentată pe o corectă aplicare şi interpretare a prevederilor legale incidente în cauză, neputându-se reproşa acesteia încălcarea vreunei norme care ar impune casarea hotărârii.

Pe cale de consecinţă, pentru raţiunile înfăţişate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 662/2022 din 8 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 662/2022 din 8 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 septembrie 2023.