Joint venture contribution percentage and debt maturity date in public works contracts

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia a II-a civilă şi pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal, la 04.07.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei să oblige pârâta la plata următoarelor sume de bani, reprezentând:

- creanţă principală, în valoare de 1.138.555,09 RON, actualizată în funcţie de rata inflaţiei la data plăţii efective;

- daune-interese moratorii - dobândă legală penalizatoare (în valoare de 296.874,32 RON la 11.06.2018) de la data când creanţa principală a devenit exigibilă (16.10.2015) şi până la data plăţii efective, pentru lipsa de folosinţă a sumei de bani datorate cu titlu de creanţă principală, precum şi

- cheltuielile de judecată efectuate în prezentul dosar.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1350, art. 1516, art. 1523 alin. (2) lit. d) din C. civ., ale art. 2 şi art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011.

Pârâta B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinta nr. 1238/2018 din 13 septembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Vâlcea, secţia a II-a civilă şi pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale materiale procesuale, invocată din oficiu, şi a declinat soluţionarea cauzei privind pe reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., în favoarea unui complet specializat în litigii cu profesionişti din cadrul secţiei I a Tribunalului Vâlcea.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă, la 27.09.2018, sub nr. x/2018*.

Prin sentinta civilă nr. 620/2021 din 15 martie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.

A obligat pârâta să achite reclamantei suma de 182.915,59 RON, sumă ce va fi actualizată în funcţie de rata inflaţiei la data plăţii efective, precum şi dobânzile legale penalizatoare aplicate acestei sume, de la data notificării obligaţiei de plată (11.01.2017) şi până la plata integrală a debitului.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4763,3 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă pretenţiilor admise, compensând în rest cheltuielile de judecată solicitate de părţi.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, sub nr. x/2018*/a2, pârâta B. S.R.L. a solicitat, în temeiul art. 443 din C. proc. civ., lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 620/15.03.2021, în sensul: dacă suma de 182.915,59 RON, la care a fost obligată la plată, conţine TVA.

Prin încheierea nr. 88 din 26 aprilie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă a respins cererea de lămurire a hotărârii, reţinând că, în mod explicit, instanţa a avut în vedere la calculul final al sumei de plată faptul că această sumă include şi TVA, astfel încât, la suma de 182.915,59 RON nu mai trebuie achitat TVA, întrucât aceasta deja îl include.

Împotriva acestei încheieri, a declarat apel pârâta B. S.R.L., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a încheierii, admiterea cererii formulate şi lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 620/15.03.2021, în sensul că suma de 182.915,59 RON conţine şi TVA.

Prin decizia nr. 469/A-COM din 23 septembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta B. S.R.L. împotriva încheierii nr. 88/26.04.2021, pronunţate de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018.

Împotriva sentinţei civile nr. 620/2021 din 15.03.2021, pronunţate de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018, ambele părţi au formulat apel.

Prin decizia nr. 530/A-COM din 21 octombrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâta B. S.R.L., precum şi de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 620/15.03.2021, pronunţate de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018.

Totodată, a obligat apelanta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3570 RON, reprezentând 50% din onorariul apărătorului apelantei-pârâte.

Împotriva deciziei nr. 530/A.COM din 21 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel pentru ca aceasta să dispună obligarea B. S.R.L. la plata către recurenta-reclamantă a restului de creanţă de 955.639,9 RON din suma de bani pe care a solicitat-o prin cererea de chemare în judecată, respectiv: creanţă principală în valoare de 1.138.555,09 RON, actualizată în funcţie de rata inflaţiei la data plăţii efective şi daune-interese moratorii dobândă legală penalizatoare (în valoare de 296.874,32 RON la 11.06.2018) de la data când creanţa principală a devenit exigibilă (16.10.2015) şi până la data plăţii efective, pentru lipsa de folosinţă a sumei de bani datorate cu titlu de creanţă principală, precum şi acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în prezentul dosar.

Prealabil dezvoltării motivelor de recurs, autoarea a prezentat unele considerente în susţinerea admisibilităţii recursului şi a competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea căi de atac (având în vedere menţiunea "definitivă" din dispozitivul deciziei recurate), dar şi un amplu istoric al situaţiei de fapt şi al parcursului litigios.

În motivare, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea instantei de apel a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 264 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cărora, "Instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor.".

Detaliind, recurenta a susţinut că, pentru stabilirea realei situaţii de fapt, instanţa de fond a avut de examinat şi de coroborat, pe lângă Acordul de asociere încheiat între părţi, încă două probe esenţiale: un raport de expertiză contabilă judiciară care, în accepţiunea recurentei, conţine nenumărate erori şi inadvertenţe, şi declaraţia martorului propus de ambele părţi.

În continuare, redând anumite considerente din hotărârea instanţei de fond, a arătat că, nedând, la rândul său, eficienţă dispoziţiilor art. 264 alin. (1) din C. proc. civ., aceasta şi-a întemeiat hotărârea exclusiv pe concluziile raportului de expertiză, a cărui netemeinicie, susţine că a demonstrat-o prin nenumăratele probe depuse la dosarul cauzei.

În susţinerea celor afirmate, după reproducerea a ceea ce instanţa de fond a reţinut în legătură cu declaraţia martorului cheie din dosar, a conchis în sensul că, în fapt, acesta a declarat că lucrările au fost mai tehnice şi mai complexe, nu că ar fi avut şi o valoare mai mare, instanţa având de analizat o acţiune în pretenţii evaluabilă în bani, şi nu stabilirea tehnicităţii/complexităţii unora dintre lucrări.

Totodată, recurenta a susţinut că deşi, prin cererea de apel, a criticat netemeinicia considerentelor sentinţei, din perspectiva necesităţii aplicării dispoziţiilor art. 264 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel s-a limitat la a copia argumentaţia instanţei de fond. În acest sens, a redat anumite considerente ale instanţei de apel, identificate de recurentă la ultimul paragraf de la pagina 18 a hotărârii, subliniind faptul că efectuarea unor lucrări mai complexe nu implica, în mod obligatoriu, şi decontarea unui preţ mai mare din totalul sumei primite de la U.A.T. Comuna Sadu.

În plus, recurenta a subliniat faptul că instanţa de apel a ignorat complet şi fără justificare proba pe care a anexat-o cererii de apel (o situaţie a contribuţiei părţilor la executarea lucrărilor aferente contractului de lucrări nr. x din 05.01.2015, întocmită conform declaraţiei dirigintelui de şantier care a supravegheat lucrarea, martorul propus de ambele părţi, prin raportare la valoarea lucrărilor decontate de Asociere).

Cu privire la acest aspect, recurenta a susţinut că nu reiese de niciunde că instanţa ar fi analizat această probă. Mai mult, a arătat că, la pagina 19, paragraful nr. 2, instanţa a precizat faptul că " (...) în apel, partea nu a solicitat administrarea altor probe.".

Cu toate acestea, recurenta a precizat că proba pe care a propus-o în apel reprezenta transpunerea declaraţiei dirigintelui de şantier în cifre, respectiv sumele de bani pe care aceasta le-a afectat realizării investiţiei achitate de beneficiarul U.A.T. Comuna Sadu. A subliniat că această probă, neanalizată de instanţa de fond, conducea la elucidarea cauzei, în condiţiile în care expertul desemnat de instanţă a recunoscut în cuprinsul raportului de expertiză şi în răspunsul la obiecţiuni că nu a putut identifica situaţiile care să justifice categoriile de lucrări efectuate şi a registrului de evenimente (şantier) care ar fi trebuit să cuprindă situaţia zilnică a aprovizionărilor, a personalului, a utilajelor şi mijloacelor de transport.

Totodată, recurenta a punctat că, în concluziile depuse la dosar, a arătat de ce raţionamentul expertului desemnat este nereal şi ilogic, iar mărturia dirigintelui de şantier dovedeşte clar contribuţia reală pe care ambele părţi au avut-o la realizarea lucrărilor.

În privinţa acestei critici, recurenta a conchis în sensul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 264 alin. (1) C. proc. civ., întemeindu-şi hotărârea exclusiv pe concluziile raportului de expertiză fundamentat, în lipsa înscrisurilor doveditoare, pe prezumţiile expertului.

În continuare, în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a redat anumite considerente din decizia recurată, pe care le-a apreciat a fi contradictorii, subliniind faptul că, pe de o parte, instanţa acceptă că izvorul obligaţiei îl constituie contractul de asociere încheiat între părţi, conform căruia, în accepţiunea recurentei, aceasta nu avea nicio obligaţie de a întocmi situaţii de lucrări în derularea investiţiei în cauză, obligaţia aparţinând liderului asocierii, strict în raport cu beneficiarul lucrării, iar, pe de altă parte, instanţa a apreciat că, "indiferent de existenţa/inexistenţa obligaţiei de a întocmi documente justificative, respingerea pretenţiilor nedovedite prin astfel de documente sau alte probe reprezintă o consecinţă a regulii de procedură şi a principiului esenţial de drept, conform căruia, cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească (actori incumbit probatio).".

De asemenea, a mai arătat că instanţa nu a încearcat să identifice şi temeiul contractual al obligaţiei recurentei de a întocmi, în raport cu liderul asocierii, documente justificative, însă, chiar şi aşa, a apreciat că a probat, prin cele rezultate din declaraţia martorului propus de ambele părţi, îndeplinirea obligaţiilor contractuale asumate prin Acordul de asociere.

În plus, recurenta a subliniat că instanţa de apel, limitându-se la incertitudinile unui raport de expertiză construit pe prezumţiile expertului, a ignorat posibilitatea pe care o avea de a corobora principala probă certă din dosar, Acordul de asociere, cu cealaltă probă certă din dosar, Declaraţia dirigintelui de şantier, a cărei transpunere în cifre a prezentat-o în Situaţia anexată cererii de apel, cu toate că sumele de bani reţinute de expert pentru a justifica măsura contribuţiei intimatei-pârâte la realizarea infrastructurii şi structurii drumului nu se justificau. A mai susţinut că înscrisurile contabile au fost insuficiente pentru a proba, dincolo de orice dubiu, faptul că intimata a contribuit într-o proporţie mult mai mare decât recurenta.

Cu toate acestea, soluţia instanţei de fond, confirmată şi prin considerentele instanţei de apel, s-a raportat strict la o singură probă din dosar (contestată temeinic), şi anume raportul de expertiză, cu ignorarea celorlalte două probe necontestate de nicio parte a dosarului: Acordul de asociere şi Declaraţia martorului.

Sub acest aspect, recurenta a conchis în sensul că cele declarate de martor puteau fi coroborate cu obligaţiile părţilor stabilite prin Acordul de asociere, contrar celor statuate de instanţă, care a reţinut că "pretenţiile nu pot fi dovedite doar prin declaraţiile martorului, în condiţiile în care acestea nu pot fi coroborate cu alte mijloace de probă.".

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta, redând un considerent al instanţei de apel apreciat ca fiind relevant, sub un prim aspect, a susţinut că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 45, art. 188 alin. (3) lit. g) şi art. 213 alin. (2) lit. i) referitoare la partea din contract care subcontractează, reglementate prin dispoziţiile O.U.G. nr. 34/2006 (forma în vigoare la momentul derulării contractului de lucrări încheiat cu autoritatea contractantă).

Detaliind această critică, recurenta a învederat că, dacă ar fi analizat cu atenţie probele depuse la dosarul cauzei, ambele instanţe de fond ar fi observat că Asocierea care a executat lucrarea al cărei beneficiar a fost U.A.T. Comuna Sadu nu a avut alţi operatori economici în afara părţilor din dosar.

Prin urmare, dacă ar fi făcut parte şi alţi operatori economici din Asociere sau dacă ar fi existat subcontractanţi ai celor doi asociaţi, aceştia ar fi fost declaraţi autorităţii contractante în perioada derulării procedurii de achiziţie publică, în conformitate cu dispoziţiile art. 45, art. 188 alin. (3) lit. g) şi art. 213 alin. (2) lit. i) referitoare la partea din contract care subcontractează, prevăzute de O.U.G. nr. 34/2006.

Recurenta a susţinut, aşadar, că, neexistând subcontractanţi declaraţi în conformitate cu dispoziţiile legale, intimata-pârâtă nu putea, în mod legal, încheia contractele invocate de expert şi luate în considerare de instanţă, astfel încât, în opinia sa, instanţa nu avea de ce să reţină ca fiind temeinice argumentele expertului.

A mai arătat că instanţa de fond a ignorat imposibilitatea de a lua în considerare, ca probe, contractele de prestări servicii încheiate de intimată cu diverşi operatori economici, cu încălcarea dispoziţiilor art. 45, art. 188 alin. (3) lit. g) şi art. 213 alin. (2) lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006.

Totodată, a afirmat că instanţa de fond nu a făcut minimul efort de a verifica dacă informaţiile furnizate de expert în legătură cu subcontractarea unor lucrări îşi găseau corespondentul în înscrisurile depuse la dosar de beneficiar şi de ministerul de resort care a asigurat şi verificat decontarea lucrărilor, întrucât, dacă anumite lucrări ar fi fost subcontractate de liderul asocierii, acest fapt trebuia să se regăsească printre înscrisurile înaintate beneficiarului spre decontare.

Cu toate acestea, a arătat că instanţa de apel, însuşindu-şi motivarea instanţei de fond, cu neluarea în considerare a dispoziţiilor art. 45, art. 188 alin. (3) lit. g) şi art. 213 alin. (2) lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006 a statuat că, în ce priveşte posibilitatea legată de subcontractare a lucrărilor de către pârâtă:

"(...) acest aspect este lipsit de relevanţă între părţile acordului de asociere câtă vreme beneficiarul lucrărilor le-a recepţionat şi plătit, astfel de critici fiind, practic, lipsite de interes.".

Prin urmare, recurenta a susţinut că neverificarea de către cele două instanţe a respectării dispoziţiilor O.U.G. nr. 34/2006, cu consecinţa diminuării pretenţiilor pe care le-a solicitat, a condus la aprecierea criticilor pe care le-a formulat ca lipsite de interes.

Subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenta a susţinut că instanta de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 1169 şi art. 1270 din C. civ.

În concret, recurenta a arătat că, prin aplicarea greşită a normei de procedură prevăzută de art. 249 C. proc. civ. asupra normelor de drept substanţial mai sus amintite, instanţa s-a substituit voinţei părţilor manifestată în cuprinsul art. 2.4 din Acordul de asociere, adăugând în mod nepermis condiţia de a dovedi cu maximă exactitate, în raport cu liderul de asociere debitor, dreptul de a cere beneficiile contractate la nivelul de 49%.

A mai învederat că expertiza contabilă nu îşi găsea utilitatea în cauză decât în susţinerea excepţiei de neexecutare, însă această probă a fost solicitată de pârâtă pentru a răsturna prezumţia de culpă a debitorului prevăzută de art. 1548 C. civ., fiind în sarcina acesteia să dovedească că a executat mai mult decât recurenta şi să probeze procentul exact.

De asemenea, a susţinut că a dovedit caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei rezultat din însuşi conţinutul contractului de asociere (art. 2.4) care nu impune obligaţia de a dovedi pârâtei realizarea de lucrări în proporţie de 49%. Mai mult, a afirmat că prin mărturia dirigintelui de şantier, a dovedit faptul că a adus o contribuţie la lucrările executate vădit mai mare decât cea stabilită de expertul judiciar.

Cu toate acestea, a considerat că instanţa a inversat sarcina probei cu privire la excepţia de neexecutare şi, astfel, a încălcat şi obligaţia legală de a se abţine de la ingerinţe în ceea ce priveşte modificarea/suplimentarea clauzelor contractuale şi de a nu se substitui voinţei concordante a părţilor la formarea şi încheierea contractului, obligaţie ce rezultă din art. 1169 şi art. 1270 C. civ.

Totodată, a susţinut că şi stabilirea datei scadentei obligaţiei de plată a debitului şi a dobânzii legale penalizatoare a fost stabilită greşit de ambele instanţe de fond, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1523 alin. (2) lit. d) şi art. 1535 din C. civ., arătând că scadenţa nu se calculează de la 17.01.2017, ci de la 15.10.2015.

În acest sens, a susţinut că obligaţia de plată era scadentă inclusiv la 17.01.2017 când, prin adresa nr. x/17.01.2017, a formalizat relaţia conflictuală cu intimata-pârâtă, comunicându-i acesteia o notificare de punere în întârziere, cu toate că aceasta se afla de drept în întârziere, conform art. 1523 alin. (2) lit. d) din C. civ.

Totodată, a învederat că părţile nu au stabilit o scadenţă a obligaţiei de repartizare a beneficiilor şi pierderilor conform cotei de participare stabilite, nu au convenit un termen sau o condiţie cu efecte suspensive care să afecteze plata creanţei la data introducerii acţiunii, motiv pentru care, în opinia acesteia, dreptul său de creanţă este exigibil şi dincolo de orice critici referitoare la naşterea şi/sau exercitarea obligaţiei de plată a restului sumelor de bani.

De asemenea, a adus în atenţie şi legătura de dependenţă a duratei Acordului de asociere de cea a Contractului de lucrări, conform art. 3.1 din Acordul de asociere, precum şi condiţionalitatea obligaţiilor prevăzute în Acordul de asociere în raport cu cele stabilite prin Contractul de lucrări.

A arătat că, în acest raport, exigibilitatea obligaţiilor de plată prevăzute în sarcina Comunei Sadu se răsfrânge şi asupra scadenţei obligaţiilor de plată aflate în responsabilitatea intimatei-pârâte, motiv pentru care a susţinut că obligaţia acesteia din urmă a devenit necondiţionată şi exigibilă chiar în ziua următoare datei la care Comuna Sadu a efectuat ultima plată în contul intimatei-pârâte, respectiv la 15.10.2015, dată la care au fost emise ultimele ordine de plată.

De asemenea, a subliniat că data de 15.10.2015 este data de referinţă şi pentru calcularea începutului termenului de întârziere a plăţii sumei de bani neachitate de pârâtă şi că dobânzile curg de drept, conform art. 1535 C. civ.

A mai arătat că, începând cu 16.10.2015, intimata-pârâtă îi datorează daune-moratorii calculate în funcţie de dobânda legală penalizatoare, conform art. 2 din Ordonanţa nr. 13/2011, având în vedere că Acordul de asociere nu cuprinde clauze în acest sens.

În fine, autoarea căii de atac a reiterat solicitarea de admitere a cererii de recurs, cu obligarea intimatei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 23 februarie 2022, aceasta formulând, la 14 martie 2022, întâmpinare, prin care a solicitat, pe cale de excepţie, anularea recursului (pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., criticile fiind, în accepţiunea intimatei-pârâte, de netemeinicie). Totodată, a formulat apărări şi pe fondul cauzei, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare depus de recurenta-reclamantă, la 30 martie 2022, aceasta a combătut apărările formulate prin întâmpinare de intimata-pârâtă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, acesta fiind analizat în completul de filtru, iar prin încheierea din 07 martie 2023, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului părţilor cu menţiunea că au dreptul de a depune un punct de vedere în 10 zile de la comunicare.

Prin punctul de vedere formulat la 16 martie 2023, recurenta-reclamantă a solicitat instanţei să reanalizeze şi să înlăture constatările reţinute prin raport referitoare la criticile formulate omisso medio susţinând că, atât prin cererea de apel, cât şi prin răspunsul la întâmpinare a formulat critici privind greşita stabilire a datei scadenţei obligaţiei de plată raportat la dispoziţiile art. 1523 alin. (2) lit. d) şi art. 1535 din C. civ.

Prin încheierea pronunţată la termenul din 09 mai 2023, instanţa a respins excepţia nulităţii, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la 26 septembrie 2023.

Analizând recursul formulat de recurenta-reclamantă, în baza motivelor de recurs şi a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte relevă faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Din această perspectivă, instanţa supremă va examina doar susţinerile recurentei-reclamante care pun în dezbatere nelegalitatea deciziei, nu şi cele care vizează modalitatea de interpretare a probelor şi de stabilire a situaţiei de fapt, deoarece analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă, după cum rezultă din conţinutul art. 488 C. proc. civ., dincolo de criticile de nelegalitate, spre cele de eventuală netemeinicie.

Aceasta, deoarece sistemul de drept naţional nu cunoaşte decât dublul grad de jurisdicţie (fond şi apel), iar căile extraordinare de atac pot fi exercitate doar în condiţiile prevăzute de lege, nu însă şi pentru ca părţile să supună instanţelor de control judiciar orice nemulţumire asupra hotărârii anterioare.

De aceea, Înalta Curte nu va putea evalua criticile care privesc aspectele factuale ale cauzei prin care se tinde a se dovedi faptul că recurenta-reclamantă a executat lucrări ce au depăşit procentul de 49% pe care şi-l asumase în participarea la executarea Contractului de lucrări, sau reevaluarea unor probe, precum cele referitoare la netemeinicia concluziilor raportului de expertiză ori la valorificarea declaraţiei martorului, diriginte de şantier, în modalitatea prezentată în situaţia anexată de reclamantă cererii de apel, întrucât aceasta presupune un examen al fondului, neîngăduit în recurs.

În controlul de legalitate, în raport de motivele de nelegalitate invocate, instanţa supremă va analiza doar dacă au fost nesocotite dispoziţiile art. 264 alin. (1) C. proc. civ. (critici subsumate pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.), dacă decizia recurată conţine motive contradictorii (critici cirscumscrise pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.), respectiv dacă au fost încălcate normele de drept material (critici înscrise pct. 8 al aceluiaşi articol), cu referire la dispoziţiile art. 45, art. 188 alin. (3) lit. g) şi art. 213 alin. (2) lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006, respectiv art. 1169, art. 1270, art. 1523 alin. (2) lit. d) şi art. 1535 din C. civ.

În considerarea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., autoarea recursului a învederat, pe de o parte, faptul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 264 alin. (1) C. proc. civ., susţinând că hotărârea pronunţată a fost întemeiată exclusiv pe concluziile raportului de expertiză fundamentat, în lipsa înscrisurilor doveditoare, pe prezumţiile expertului, iar pe de altă parte, faptul că instanţa de apel a ignorat complet şi fără justificare proba anexată de reclamantă cererii de apel, înscrisul denumit Situaţia contribuţiei părţilor la executarea lucrărilor aferente Contractului de lucrări nr. x din 05.01.2015, întocmită conform declaraţiei martorului propus de ambele părţi, prin raportare la valoarea lucrărilor decontate de Asociere.

Aceste critici nu pot fi primite pentru considerentele care succed.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări.

Aprecierea probelor reprezintă un raţionament cerebral pe care îl face judecătorul pentru a determina puterea probantă şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi a tuturor probelor împreună.

Potrivit dispoziţiilor art. 264 alin. (1) C. proc. civ., "instanţa va analiza probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor", ceea ce înseamnă că judecătorul cauzei trebuie să examineze ceea ce rezultă din fiecare probă în parte şi, apoi, să realizeze o corelaţie logică a probelor, menită să contureze situaţia de fapt la care sau în raport cu care urmează să se aplice normele legale, pentru a stabili temeinicia sau netemeinicia cererilor formulate.

Respectarea dreptului la apărare în cadrul procesului civil implică asigurarea dreptului de a propune probe, dar nu şi posibilitatea ca acestea să fie în mod automat admise, judecătorul fiind cel care determină puterea probantă şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi ale tuturor probelor administrate în cauză.

Verificând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că, în cadrul deciziei sale, curtea de apel s-a grefat pe analiza probatoriului administrat în cauză, decelând aspectele legate de procentul de contribuţie al apelantei-reclamante la îndeplinirea lucrărilor ce au făcut obiectul contractului de achiziţie, aprecierile fiind întemeiate pe depoziţia martorului, precum şi pe concluziile raportului de expertiză. De asemenea, se constată că proba cu înscrisuri solicitată de recurentă nu a fost ignorată, în mod arbitrar, de către instanţa de control, la paginile 15-16 din decizie fiind reţinut înscrisul anexat de reclamantă cererii de apel formulate, arătându-se, totodată, că, în judecarea apelului, instanţa a încuviinţat proba cu înscrisuri, nefiind solicitate alte probe.

Totodată, se constată că instanţa de control a realizat o examinare efectivă a mijloacelor de probă, au fost primite apărările părţilor şi s-a efectuat o analiză atentă, completă şi corectă a modului în care acestea au stabilit drepturile şi obligaţiile contractuale, iar motivele de apel au fost cercetate în limitele învestirii.

Din perspectiva acestor argumente, nu se poate, aşadar, reproşa curţii de apel, o încălcare a prevederilor art. 264 C. proc. civ.

Modul în care instanţele devolutive apreciază cu privire la probele administrate în cauză reprezintă obligaţia pe care o au acestea de a cerceta în fapt cauza, iar instanţa de recurs nu poate cenzura modul în care instanţele de fond au înţeles să valorifice probele administrate în cauză.

Înalta Curte reaminteşte că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, instanţa de recurs neputând proceda la reevaluarea materialului probator.

Astfel, schimbarea situaţiei de fapt stabilită în cauză nu se poate produce în recurs, ceea ce tinde să obţină recurenta-reclamantă atunci când aduce în discuţie reaprecierea probelor reţinute de instanţele devolutive.

În condiţiile în care restabilirea situaţiei de fapt şi interpretarea probelor aflate la dosar excedează competenţei instanţei de recurs, aşa cum s-a arătat, se impune respingerea criticilor care nu satisfac exigenţele impuse de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, constatând că nu au fost încălcate norme de procedură sau principii de drept a căror sancţiune atrage nulitatea hotărârii, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu sunt fondate.

Din perpsectiva motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că există o contrarietate între considerentele pe care instanţa de apel şi-a fundamentat respingerea apelului promovat de aceasta şi cele pe care şi-a fundamantat respingerea apelului promovat de pârâtă.

În concret, autoarea recursului a arătat că, pe de o parte, instanţa a acceptat că izvorul obligaţiei îl constituie contractul de asociere încheiat între părţi, iar pe de altă parte, a apreciat că, indiferent de existenţa/inexistenţa obligaţiei de a întocmi documente justificative, respingerea pretenţiilor nedovedite reprezintă o consecinţă a regulii de procedură şi a principiului esenţial de drept, conform căruia, cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească.

Critica nu este întemeiată deoarece contradicţia la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., atunci când priveşte doar considerentele, trebuie să fie una de natură să conducă spre concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situaţii întâlnindu-se atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele netemeinicia, sau atunci când se reţine caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc, aspecte care nu se regăsesc în cauză.

În realitate, prin decizia atacată, instanţa de control nu a făcut altceva decât să explice, pe de o parte, motivele pentru care a respins ca nefondate susţinerile apelantei-reclamante potrivit cărora, în lipsa prezentării de către aceasta a documentelor justificative în dovedirea procentului de contribuţie mai mare la realizarea lucrărilor, instanţa de fond şi-ar fi întemeiat în mod greşit soluţia în mod exclusiv pe concluziile expertului desemnat în cauză şi a apreciat că respectivele lucrări au fost efectuate de pârâtă, reţinând că prima instanţă, la soluţionarea litigiului, a avut în vedere ansamblul probator administrat şi nu doar expertiza tehnică, ale cărei concluzii au fost, de altfel, întărite de declaraţia martorului susţinut de reclamantă, dirigintele de şantier, iar pe de altă parte, a clarificat de ce erau nefondate criticile pârâtei privind nedovedirea creanţei, în lipsa emiterii de către reclamantă a facturilor fiscale, concluzionând în sensul că, atât timp cât existenţa creanţei şi executarea obligaţiilor rezultă din contractul părţilor şi din ansamblul celorlaltor probe administrate, este lipsit de importanţă faptul că reclamanta nu a emis facturi fiscale, neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de legislaţia fiscală reprezentând aspecte proprii raporturilor juridice de drept fiscal cu organele fiscale, care nu fac obiectul cauzei, raţionamentul instanţei fiind, aşadar, nu numai necontradictoriu, ci şi lămuritor.

Îndatorirea de a motiva coerent şi unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, fără a exista contradicţii între considerente sau între unele considerente şi dispozitiv, constituie o garanţie pentru justiţiabili, în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita un eficient control judiciar.

Curtea de apel a respectat aceste exigenţe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de motive contradictorii, atâta vreme cât considerentele deciziei sprijină soluţia din dispozitiv.

Cum, criticile recurentei-reclamante nu susţin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, instanţa supremă reţine că dezlegarea dată prin hotărârea instanţei de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva faptului că aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute la art. 45, art. 188 alin. (3) lit. g) şi art. 213 alin. (2) lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, respectiv la art. 1169 şi art. 1270 din C. civ. privind principiul consensualismului la formarea contractului şi puterea sa obligatorie, precum şi la art. 1523 alin. (2) lit. d) şi art. 1535 din C. civ. din perspectiva stabilirii datei scadenţei obligaţiei de plată a debitului şi a dobânzii legale penalizatoare.

Sub un prim aspect, critica privind nesocotirea de către instanţa de control a dispoziţiilor art. 45, art. 188 alin. (3) lit. g) şi art. 213 alin. (2) lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, nu poate fi primită, fiind străină cauzei, de vreme ce aceasta vizează contracte de achiziţie publică, care nu fac obiectul prezentei cereri de chemare în judecată, cauza juridică a acţiunii reprezentând-o contractul de asociere în participaţiune.

Sub al doilea aspect, critica prin care se susţine faptul că instanţa de apel, prin aplicarea greşită a regulii de procedură prevăzută de art. 249 C. proc. civ. ar fi inversat sarcina probei cu privire la excepţia de neexecutare, punând-o în sarcina reclamantei şi, în această modalitate, a încălcat şi obligaţia legală de a se abţine de la ingerinţe în ceea ce priveşte modificarea/suplimentarea clauzelor contractuale şi a nu se substitui voinţei concordante a părţilor la formarea şi încheierea contractului, obligaţie ce rezultă din dispoziţiile art. 1169 şi art. 1270 C. civ., nu este fondată.

Deşi pentru analiza acestor critici a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa supremă constată că, fiind în discuţie aplicarea greşită a unor norme procedurale, sediul materiei este în realitate art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., analiza criticilor urmând a fi făcută din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, de vreme ce cazul de casare prevăzut de pct. 8 are în vedere exclusiv nesocotirea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (substanţial), aşa cum sunt cele din C. civ. sau celelalte acte normative care reglementează în substanţa lor raporturi juridice dintre destinatarii normelor de drept.

Din perspectiva criticilor formulate şi a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază legalitatea deciziei instanţei de control, argumentele invocate de către recurentă şi subsumate acestui caz de casare neputând fi primite ca fondate.

Astfel, deşi autoarea recursului susţine că instanţa de apel a răsturnat sarcina probei cu privire la excepţia de neexecutare, Înalta Curte reţine contrariul, întrucât instanţa de control, procedând la examinarea citicilor reclamantei cu privire la modul în care prima instanţă a soluţionat excepţia de neexecutare, a analizat clauzele contractului de asociere în concordanţă cu susţinerile ambelor părţi litigante şi a concluzionat în sensul că, fiind vorba despre un contract sinalagmatic, în situaţia în care, contrar dispoziţiilor art. 2.3 din contract, reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a contribui în proporţie de 49% din lucrările contractului de achiziţie publică, pârâta era cea care avea posibilitatea de a invoca excepţia de neexecutare a contractului, de a dovedi neexecutarea de către reclamantă a propriilor obligaţii şi de a solicita administrarea tuturor probelor pe care le considera utile soluţionării cauzei.

De vreme ce pârâta a procedat întocmai şi a invocat excepţia de neexecutare a contractului, solicitând şi încuviinţarea probei cu expertiza în vederea dovedirii procentului de contribuţie al părţilor la îndeplinirea lucrărilor ce au făcut obiectul contractului de achiziţie, nu se poate admite că sarcina probei ar fi fost inversată, acestei părţi fiindu-i aplicabilă în întregime regula comună cu privire la sarcina probei (actor incumbit probatio).

Prin urmare, nu se poate reţine nelegalitatea deciziei de apel, instanţa devolutivă aplicând în mod corect dispoziţiile art. 249 C. proc. civ. cu privire la sarcina probei.

Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine nici încălcarea de către instanţa de control a voinţei concordante a părţilor la formarea şi încheierea contractului, în condiţiile în care s-a reţinut faptul că, prin voinţa lor, părţile au stabilit în mod clar, prin clauza inserată la 2.4 din Acordul de asociere, ca repartizarea beneficiilor rezultate din activităţile comune desfăşurate de asociaţi să fie efectuate proporţional cu cota de participare a fiecărui asociat; dimpotrivă, instanţa de control a dat eficienţă principiului libertăţii de a contracta, prevăzut de art. 1169 C. civ., respectiv principiului forţei obligatorii a contractului, consacrat de art. 1270 C. civ.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte arată că invocarea de către recurenta-reclamantă a greşitei stabiliri de către ambele instanţe de fond a datei scadenţei obligaţiei de plată a debitului şi a dobânzii legale penalizatoare, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1523 alin. (2) lit. d) şi art. 1535 din C. civ., nu poate constitui o critică de nelegalitate, câtă vreme este formulată omisso medio, pentru prima dată în recurs, cu nesocotirea prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ. potrivit căruia, motivele de nelegalitate prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Înalta Curte constată că, în condiţiile în care apelul a fost motivat, fiind aduse critici punctuale împotriva sentinţei de fond, instanţa de recurs nu poate reţine în analiză o critică care nu a fost mai întâi supusă analizei instanţei de apel, aceasta urmând a fi înlăturată din cadrul examenului de legalitate a deciziei recurate.

În raport de considerentele mai sus reţinute, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 530/A-COM din 21 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia A II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 530/A-COM din 21 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia A II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 septembrie 2023.