Currency risk clause and penalty interest in CHF credit contracts: exclusion from abusive clause review under nominalism principle

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, la 27 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A. (în urma fuziunii cu D.) solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa:

1. să constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 5 lit. a) cu privire la comisionul de risc de 0,19% aplicat la soldul creditului, în cuantum de 32.832 CHF (calculat pentru fiecare contract din anexă), echivalentul a 134.611,2 Ron, calculaţi la cursul B.N.R. de la data formulării acţiunii (09.08.2016 -4,10 Ron), să dispună eliminarea acestei clauze abuzive din contract şi restituirea sumei de 32.832 CHF;

2. să constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 3 lit. d) cu privire la data ajustării dobânzii şi să dispună eliminarea acestei clauze din contract, stabilirea marjei fixe a băncii prin formula generală de calcul "dobânda iniţială - LIBOR de la data semnării contractului de credit" şi restituirea sumelor de bani percepute în plus, în situaţia în care, în urma expertizei contabile va rezulta o diferenţă între dobânda percepută de bancă potrivit clauzei contractuale abuzive şi dobânda aplicată conform formulei corecte de calcul;

3. să constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 4 lit. b) cu privire la rata dobânzii penalizatoare;

4. să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar prevăzute de art. 4.1. - 4.3. din Condiţiile generale contractuale şi eliminarea acestora;

5. să dispună obligarea pârâtei la îngheţarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către bancă pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului din momentul contractării (2,14 RON) ca efect al constatării abuzive a clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractelor;

6. să dispună obligarea pârâtei la restituirea diferenţelor încasate peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzei de risc valutar;

7. să dispună obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculată pentru sumele ce urmează a fi restituite, de la data plăţii lor şi până la data achitării efective a debitului;

8. să dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194 şi art. 196 din C. proc. civ., ale O.U.G. nr. 50/2010, ale Legii nr. 193/2000, ale Directivei nr. 93/13/CEE, ale O.U.G. nr. 21/1992, ale C. civ.

Pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată şi obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 118/2019 din 25 ianuarie 2019, Tribunalul Specializat Cluj a calificat excepţia lipsei de interes invocată de pârâta C. S.A. ca o apărare de fond.

A admis în parte acţiunea şi, în consecinţă, a constatat ca fiind abuzivă clauza prevăzută la art. 5 lit. a) din convenţia de credit nr. x/18.12.2007, referitoare la comisionul de risc în cuantum de 0,19% aplicabil la soldul creditului.

A constatat nulitatea absolută a clauzei abuzive menţionate şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul că a obligat pârâta să restituie reclamanţilor suma încasată în temeiul clauzei constatate ca fiind abuzivă, la cursul B.N.R. din ziua plăţii şi a dobânzii legale penalizatoare aferente acesteia de la data achitării şi până la plata efectivă.

A respins ca neîntemeiată acţiunea cu privire la celelalte petite.

A obligat reclamanţii, în solidar, la plata către pârâtă a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel atât reclamanţii cât şi pârâta.

Prin decizia nr. 160/2022 din 15 martie 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a respins apelurile declarate de pârâta C. S.A., respectiv de reclamanţii A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 118/15.01.2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a păstrat-o în întregime.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanţii solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei din apel, în sensul admiterii apelului formulat împotriva sentinţei de fond, iar în urma reanalizării capetelor de cerere, constatatarea caracterului abuziv al clauzelor privind riscul valutar, respectiv modul de calcul al dobânzii penalizatoare, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară şi obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În considerarea motivului de casare invocat, recurenţii-reclamanţi au susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile în materia protecţiei consumatorilor, respectiv a celor cuprinse în Legea nr. 193/2000 şi Directiva 93/13/CEE, norme imperative ce ocrotesc un interes general, de protejare a consumatorilor împotriva clauzelor abuzive inserate în contractele comerciale şi, în subsidiar de a asigura concurenţa între agenţii economici.

Autorii recursului au susţinut că, întrucât constatarea caracterului abuziv al clauzelor are acelaşi regim juridic cu privire la consecinţele pe care le produce constatarea nulităţii absolute, se impune repunerea părţilor în situaţia anterioară semnării convenţiei de credit, prin restituirea tuturor sumelor plătite în mod nedatorat în temeiul clauzelor abuzive.

Printr-o primă critică, recurenţii au susţinut că nu fac parte din obiectul contractului clauzele referitoare la riscul valutar, respectiv cele referitoare la modalitatea de calcul a dobânzii, contrar celor reţinute în decizia recurată.

În acest sens, au învederat că instanţa de apel a făcut abstracţie de faptul că acest comision de risc valutar nu este esenţial pentru contract, nu face parte din obiectul principal al contractului, astfel încât trebuia analizat prin prisma Legii nr. 193/2000, respectiv că Directiva 93/13 pune în sarcina creditorului obligaţii de informare şi de furnizare de explicaţii, pentru ca împrumutatul să poată efectua o alegere în cunoştinţă de cauză la contractarea unui credit.

Din punctul de vedere al recurenţilor-reclamanţi obligaţia de informare a băncii subzistă atât cu privire la enumerarea comisioanelor pe care aceasta le percepe, cât şi cu privire la scopul în vederea căruia sunt percepute costurile, alături de serviciile şi prestaţiile pe care instituţia bancară le oferă la schimb.

Din perspectiva lipsei caracterului negociat al clauzelor contractuale, recurenţii au arătat că nu au negociat contractul de credit, iar negocierea efectivă a clauzelor trebuia dovedită de bancă.

În ce priveşte dobânda penalizatoare prevăzută la art. 4 lit. b) din Convenţia de credit, recurenţii au susţinut că instanţa de apel s-a limitat la analizarea clauzei criticate doar prin raportare la una dintre condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/200, respectiv menţionarea clauzei în mod clar şi inteligibil, fără a analiza şi restul condiţiilor, caracterul nenegociat şi producerea unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, împotriva acestora fiind începută procedura execuţională.

Totodată, au arătat că aceste clauze sunt, de fapt, veritabile clauze penale interzise de legea civilă în contractul de împrumut cu dobândă, înţelegând să facă trimitere la considerentele deciziei nr. XI din 24.10.2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, potrivit cărora "clauza penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine legii.".

În plus, după evocarea dispoziţiilor art. 2 şi art. 3 din O.G. nr. 9/2000 şi art. 1 din Legea nr. 313/1879, au susţinut că nu există temei legal care să permită stabilirea, în cadrul raporturilor civile, a altor dobânzi decât cele convenite prin contract, al căror cuantum nu poate depăşi dobânda legală decât cu cel mult 50% pe an sau a unor alte sancţiuni constând în penalităţi de întârziere.

A subliniat că acea clauza penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, având o cauză nelicită, în raport de dispoziţiile C. civ., contravine prevederilor legale.

Faţă de cele menţionate, recurenţii-reclamanţi au solicitat constatarea caracterului abuziv al acestei clauze şi a oricăror clauze care permit intimatei-pârâte stabilirea nivelului dobânzii sau a celei penalizatoare în funcţie de serviciul datoriei împrumutatului.

Învocând dispoziţiile O.G. nr. 13/2011, potrivit căreia rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale, au subliniat că, în speţă, pragul impus de lege privind stabilirea nivelului dobânzii penalizatoare a fost depăşit.

Dintr-un alt punct de vedere, recurenţii au evidenţiat că nu se poate reţine exprimarea în termeni clari şi inteligibili a clauzelor, având în vedere că acestea nu identifică serviciile pe care le prestează banca pentru comisioanele încasate, ceea ce echivalează cu o lipsă de informare a consumatorilor.

Au mai precizat că au fost în imposibilitatea de a-şi expune punctul de vedere cu privire la conţinutul clauzelor, nefiind informaţi cu privire la consecinţele juridice şi economice pe care acestea le vor produce pe parcursul derulării contractului.

În opinia recurenţilor, instanţa de apel în mod eronat a apreciat că respectiva clauză are un caracter legal îndeplinind condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2013 din prisma limbajului clar şi inteligibil utilizat de profesionist, a unei componente fixe, fără posibilitate de modificare, a cărei valoare putea fi estimată de consumator încă de la momentul semnării actului.

În acest sens, a arătat că, potrivit jurisprudenţei C.J.U.E. din Cauza C-241/98, instanţele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor contractuale chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar şi inteligibil, analiza sintagmei "redactarea clauzelor într-un limbaj clar şi inteligibil" urmând a fi făcută, nu din perspectiva dreptului comun, ci din perspectiva legislaţiei speciale, privind protecţia consumatorului.

Prin urmare, chiar dacă respectivele clauze au fost exprimate corect din punct de vedere gramatical, au învederat că trebuia avut în vedere faptul că acestea nu au fost negociate, contractul fiind unul de adeziune, precum şi faptul că banca nu a informat consumatorii despre consecinţele ce decurg din curprinsul clauzelor contractului.

În ceea ce priveşte clauza de risc valutar şi restituirea sumelor percepute din diferenţele de curs valutar, recurenţii au susţinut că banca nu a respectat obligaţia de informare a clientului privind riscurile de indexare a cursului valutar, obligaţie reglementată de art. 6 din Legea nr. 289/2004, Legea nr. 296/2004, Regulamentul B.N.R. nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice, precum şi de Directiva nr. 2008/48/CE şi de art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992.

Autorii căii de atac au solicitat să se reţină că, între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante există un dezechilibru semnificativ în defavoarea clientului, aceştia fiind singurii obligaţi să suporte riscul valutar, cu explicaţia concretă că deprecirea leului faţă de CHF a fost una extrem de ridicată; că banca, cu rea-credinţă, a format consumatorului o impresie falsă cu privire la faptul că un credit în CHF era net favorabil altor produse de creditare şi nu ar fi prezentat dezavantajele acestui produs; faptul că dezechilibrul major constă în imposibilitatea consumatorului de a cunoaşte şi anticipa mărimea obligaţiilor sale, respectiv că banca ar fi stipulat, în convenţia cu împrumutaţii, obligaţia acestora de a suporta exclusiv diferenţele de schimb valutar, fără vreo distincţie şi limitare a întinderii acestei obligaţii.

Cum, nu doar împrumutul, ci şi dobânda şi comisioanele percepute pentru credit sunt plătite cu CHF la cursul de schimb de la momentul plăţii, au arătat că se creează un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile asumate de părţi, pe fondul dublării valorii de schimb a francului elveţian, beneficiile băncii crescând în mod nejustificat, în dauna consumatorului.

Au precizat că, potrivit art. 8 din Codul consumului, agenţii economici sunt obligaţi să pună pe piaţă numai produse sau servicii sigure, care corespund caracteristicilor prescrise sau declarate, să se comporte în mod corect în relaţiile cu consumatorii şi să nu folosească practici comerciale abuzive.

În continuare, au punctat că, începând cu anul 2008 şi apoi, anii 2011-2012, au suportat manifestările unui risc valutar masiv "încorporat" în contractul de credit prin clauza privind riscul valutar, au suportat povara riscului valutar din perspectiva cursului aplicabil ratelor lunare de rambursare a creditului. Ca urmare a aprecierii treptate, paritatea CHF/Leu a ajuns la un nivel de peste 4,5 Ron/1 CHF, ratele lunare în RON majorându-se cu 110% în comparaţie cu momentul semnării contractului de credit.

Au învederat că art. 970 C. civ. de la 1864 obligă, cumulativ, la respectarea unei îndatoriri substanţiale de bună-credinţă în executarea contractelor dar şi la toate urmările pe care legea, echitatea sau obiceiul le dau obligaţiei după natura sa. Această îndatorire tradiţională din contractele de drept comun este întărită de Directiva nr. 93/13/CEE, de Legea nr. 193/2000 şi de art. 78 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, care prevăd, ca o îndatorire de rezultat, existenţa unui echilibru între drepturile şi obligaţiile consumatorului şi ale profesionitului în cazul contractelor de adeziune.

Recurenţii au susţinut, în esenţă, inexistenţa unei pierderi efective din partea Băncii în ipoteza în care s-ar declara ca fiind abuzivă clauza referitoare la plata creditului în raport de schimbul valutar actual, dat fiind că banca nu a plătit împrumutul în CHF către client, neasumându-şi niciun risc valutar în legătură cu variaţia cursului CHF/Leu, suma împrumutată rămânând în contul acesteia; de asemenea, au menţionat că banca a încasat sume nejustificate în raport de momentul împrumutului şi creşterea cursului.

În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, recurenţii au evidenţiat că prezumţia relativă a caracterului nenegociat al clauzelor standard putea fi răsturnată de profesionist prin dovadă contrară. Or, în cauză, banca nu a probat faptul că a propus şi alte oferte de creditare în altă valută decât CHF; prin urmare, aceasta, prin neprezentarea unor posibilităţi negative legate de eventualitatea unor probleme la rambursarea creditului, a influenţat deciziile de însuşire a acestuia în CHF.

Din punctul de vedere al autorilor recursului, această conduită reprezintă o practică comercială incorectă a operatorului economic în raport cu consumatorul, interzisă şi sancţionată prin Legea nr. 363/2007.

Au mai învederat că, în cauză, sunt incidente dezlegările C.J.U.E. din cauza C-186/16, Andriciuc şi alţii vs. Banca Românească, cu privire la obligaţia băncii de informare a consumatorului cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze costul total al împrumutului.

În ce priveşte posibilitatea ca instanţele să analizeze caracterul abuziv al clauzelor ce ţin de caracterul adecvat al preţului, recurenţii au susţinut că există o practică constantă, atât a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi a C.J.U.E., cu privire la faptul că o instanţă poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, cât timp aceasta nu a fost redactată în mod clar şi inteligibil.

Astfel, a precizat că această problema a fost tranşată în jurisprudenţa C.J.U.E., obligatorie pentru instanţele din România, în cauzele C-484/08, C-241/98, C-26/13.

Or, instanţa de apel nu a procedat în acest sens, nefăcând o analiză asupra caracterului clar şi inteligibil al clauzei privind restituirea împrumutului în aceeaşi monedă în care a fost acordat, în ce priveşte consecinţele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru, vădit şi semnificativ, între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor, situaţie ce pune în discuţie buna-credinţă a băncii la încheierea contractului, în ce priveşte clauza respectivă.

Cu privire la îngheţarea cursului de schimb valutar CHF/Leu la valoarea de la data încheierii şi semnării convenţiei, având în vedere caracterul abuziv al clauzelor de suportare a riscului valutar exclusiv de către consumatori, recurenţii au susţinut că se impune îngheţarea cursului de schimb valutar CHF/Leu, pentru efectuarea plăţilor în temeiul convenţiei încheiate, la valoarea de la data încheierii şi semnării convenţiei, calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la această valoare pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului şi restituirea sumelor plătite în plus de către reclamanţi.

Dat fiind dezechilibrul contractual produs în detrimentul consumatorului ca urmare a clauzei de risc valutar, în opinia recurenţilor, se impunea restabilirea prestaţiilor inerente contractului asumat prin minim istoric iar, ca urmare, a schimbărilor acestor condiţii era necesar ca şi contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice.

Atât timp cât schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă, recurenţii neavând cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar, care să le permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului faţă de francul elveţian, au considerat că revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voinţă al părţilor, întrucât hipervalorizarea CHF-ului deturnează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat, schimbând natura acestuia, astfel că executarea lui, în contextul actual, nu mai corespunde voinţei concordante a părţilor.

Au mai învederat că, stipularea unei clauze de risc valutar, cu consecinţa strămutării în întregime asupra împrumutaţilor a riscului generat de hipervalorizarea CHF este contrară dispoziţiilor legale, valorizarea accelerată a CHF constituind un eveniment imprevizibil, viitor şi incert raportat la puterea de înţelegere a consumatorilor, întrucât aceştia nu au cunoştinţe de specialitate care să le permită anticiparea unei creşteri accelerate a cursului de schimb şi, în consecinţă, asumarea în cunoştinţă de cauză a riscului valutar.

Referitor la teoria impreviziunii şi la Decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale, recurenţii au menţionat că impreviziunea se produce atunci când în executarea contractului a intervenit un eveniment excepţional ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de părţi la data încheierii contractului, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului. Totodată, au susţinut că, întrucât impreviziunea nu operează în baza legii, instanţa trebuia să verifice condiţiile acesteia, a dezechilibrelor apărute după încheierea contractului.

În acest sens, au arătat că, determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii, concept derivat din buna-credinţă care trebuie să caracterizeze executarea contractului, trebuia realizată ţinându-se cont de ideea de risc al contractului. Acesta trebuia analizat dintr-un punct de vedere bivalent; astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, şi unul supra-adăugat, care nu a putut face obiectul in concreto a unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo.

Au menţionat că impreviziunea vizează numai riscul supra-adăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice şi juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment, fiind, aşadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului.

În continuare, au arătat că, instanţa de contencios constituţional a propus ca variantă renegocierea contractului, însă, nu a interzis instanţelor de judecată, ce au sarcina să constate impreviziunea, să analizeze dacă şi prin această devalorizare impreviziunea poate şi trebuie aplicată.

În concret, recurenţii au învederat că, deşi, în temeiul principiului nominalismului, s-au obligat să restituie împrumutul în aceeaşi monedă în care a fost acordat, CHF, aceştia nu au putut să prevadă şi, în mod rezonabil, să îşi asume, riscul apariţiei crizei mondiale, care a determinat o valorizare extremă a monedei elveţiene.

Prin urmare, au subliniat că s-au aflat în prezenţa unei schimbări importante a condiţiilor în care părţile au contractat, generată de o criză economică mondială, schimbare care nu a fost previzibilă pentru niciuna dintre părţi, obligaţia recurenţilor devenind extrem de împovărătoare, neputându-se reţine vreo culpă în sarcina acestora.

Ca o consecinţă a caracterului abuziv al clauzelor menţionate, recurenţii au solicitat să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu privire la restituirea prestaţiilor efectuate în baza clauzelor abuzive, în aplicarea principiului retroactivităţii şi a principiului restabilirii situaţiei anterioare, în temeiul dispoziţiilor art. 992 şi art. 1092 şi urm. C. civ. de la 1864, care reglementează instituţia plăţii nedatorate, învederând că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile acesteia, respectiv: existenţa unei plăţi - sumele achitate de solvens, reclamanţii, în temeiul clauzelor abuzive, şi inexistenţa datoriei a cărei stingere a fost urmărită prin plată, prevederea contractuală anulată apărând ca şi când nu ar fi existat.

Cu privire la acordarea dobânzii legale, au solicitat să se reţine aplicabilitatea prevederilor art. 1082 C. civ. coroborate cu prevederile art. 1088 din acelaşi cod şi să se constate că sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru curgerea de drept a dobânzii penalizatoare, anume: obligaţia pârâtei constă în plata unei sume de bani, este lichidă şi exigibilă, iar prin neplata la scadenţă a sumei datorate se prezumă că lipsa de folosinţă a acesteia a produs reclamanţilor un prejudiciu, ce se impune a fi reparat prin acordarea dobânzii legale penalizatoare calculate pe durata întârzierii în executare.

În fine, solicită obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Intimata-pârâtă C. S.A., în termen legal, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi obligarea, în solidar, a recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocaţial.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, acesta fiind analizat în completul de filtru, iar prin încheierea din 07 martie 2023, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului părţilor cu menţiunea că au dreptul de a depune un punct de vedere în 10 zile de la comunicare; nicio parte nu a formulat punct de vedere.

Prin încheierea pronunţată la termenul din 09 mai 2023, instanţa a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la 26 septembrie 2023.

Analizând recursul formulat de recurenţii-reclamanţi, în baza motivelor de recurs şi a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În cauză, recurenţii-reclamanţi au formulat o acţiune întemeiată pe legislaţia privind protecţia consumatorilor, solicitând constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de risc menţionat la art. 5 lit. a) din Convenţia de credit nr. x/18.12.2007, data ajustării dobânzii menţionată la art. 3 lit. d), clauza privind rata dobânzii penalizatoare menţionată la art. 4 lit. b), respectiv clauza de risc valutar menţionată la art. 4.1., 4.2. şi 4.3. S-a mai solicitat stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF/Leu la valoarea cursului de la momentul semnării convenţiei.

Ca o consecinţă a caracterului abuziv al clauzelor evocate, reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a acestora, eliminarea lor din contract şi restituirea sumelor de bani percepute în plus, precum şi plata dobânzii legale, calculată pentru sumele ce urmează a fi restituite, de la data plăţii şi până la data achitării efective.

Instanţa de fond a apreciat ca având caracter abuziv exclusiv clauza referitoare la comisionul de risc în cuantum de 0,19 % aplicabil la soldul creditului, dispunând restituirea sumei încasate în temeiul acesteia, la cursul B.N.R. din ziua plăţii şi a dobânzii legale penalizatoare aferente, de la data achitării şi până la plata efectivă, respingând ca neintemeiată actiunea cu privire la celelalte petite.

Instanţa de prim control judiciar a considerat apelurile formulate de pârâtă, respectiv de reclamanţi, neîntemeiate şi a păstrat în întregime sentinţa instanţe de fond.

Obiectul analizei recursului este limitat la soluţia instanţei de apel cu privire la rata dobânzii penalizatoare, menţionată la art. 4 lit. b) din Convenţia de creditare nr. x/18.12.2007, respectiv la clauza de risc valutar, menţionată la art. 4.1., 4.2. şi 4.3. din Condiţiile generale ale convenţiei.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Prin memoriul de recurs, recurenţii-reclamanţi au învederat că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu încălcarea normelor de drept material aplicabil în materia protecţiei consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000 şi Directiva nr. 93/13/CEE.

Critica privind soluţia instanţei de prim control judiciar asupra clauzei menţionate la art. 4 lit. b) din convenţie, referitoare la rata dobânzii penalizatoare, nu poate fi reţinută pentru considerentele ce succedă.

Instanţa supremă reţine că, deşi recurenţii şi-au subscris criticile motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în realitate, susţinerile acestora nu reliefează motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci privesc reevaluarea situaţiei de fapt reţinută de către instanţa de apel, cu privire la raportul dintre cuantumul dobânzii penalizatoare şi cuantumul eventualului prejudiciu suferit de bancă, precum şi cu privire la inexistenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe şi în detrimentul consumatorilor.

Potrivit clauzei în discuţie, "rata dobânzii penalizatoare este reprezentată de rata dobânzii curente + 5% p.a., calculată începând cu a 6-a zi de la data scadenţei, corespunzător Secţiunii 3.2. din Condiţiii Generale.", iar potrivit acestei din urmă clauze, "pentru sumele datorate (rata creditului/parte din aceasta/anuitate/dobândă curentă/parte din aceasta) şi neplătite la scadenţele stabilite în Condiţile speciale, denumite generic sume restante, împrumutatul va plăti Băncii o dobândă penalizatoare, ce se acumulează zilnic şi se calculează pentru un anumit număr de zile calendaristice (perioadă de calcul) începând cu data scadenţei; în perioada de calcul a dobânzii se include data scadenţei şi se exclude ziua în care se acoperă suma restantă. Se calculează după formula: (valoarea sumei restante x rata dobânzii penalizatoare x perioada de calcul)/360.".

Este de necontestat că dobânda de la art. 4 lit. b) are o existenţă independentă, deoarece dobânda penalizatoare se aplică suplimentar la dobânda contractuală în cazul în care împrumutatul, în speţă, recurenţii-reclamanţi, încalcă, la scadenţă, obligaţia de plată a ratelor de credit.

Astfel, în cazul înregistrării restanţelor la plata creditului, dobânda contractuală va fi majorată cu dobânda penalizatoare, în funcţie de durata întârzierii la plată.

La momentul semnării convenţiei, reclamanţii au acceptat propria obligaţie de a achita în termen ratele şi dreptul corelativ al Băncii de a percepe penalităţi în caz de nerespectare a acestei obligaţii.

În raport cu prevederile Legii nr. 193/2000, Înalta Curte constată că acest tip de dobândă este datorat în caz de întârziere la plată, în acord cu dreptul instituţiei de credit de a prevedea în contract o clauză penală, prin care să fie acoperit prejudiciul în caz de neîndeplinire a obligaţiei principale asumate de împrumutat, aceea de restituire a împrumutului la scadenţa convenită.

Este adevărat că, în sarcina instanţei cade obligaţia de a verifica dacă, la data încheierii convenţiei, părţile au agreat dobânzi penalizatoare stabilite în mod clar, în situaţia neîndeplinirii culpabile a obligaţiilor stabilite de către aceştia şi dacă se creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Procedând la verificarea considerentelor deciziei recurate, se constată că instanţa de prim control judiciar a efectuat o analiză completă a tuturor condiţiilor ce trebuie îndeplinite, atât din perspectiva transparenţei acestei clauze contractuale, cât şi din perspectiva art. 4 alin. (1) şi alin. (6) din Legea nr. 193/2000, pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale.

Reţinându-se că această clauză a fost redactată în termeni clari, inteligibili, fără a lăsa loc de echivoc, se deduce că reclamanţii au fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenţiei, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea unor penalităţi, valoarea penalităţilor, precum şi condiţiile în care pot fi aplicate, fiind stipulate foarte clar, respectiv în cazul întârzierii la plata a oricăror sume ce decurg din convenţia încheiată, iar motivele perceperii acestor penalităţi rezultă cu uşurinţă din denumirea clauzei.

Se reţine că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori transpune în dreptul naţional cerinţele Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Ca atare, din dispoziţiile Legii nr. 193/2000, în consens cu dispoziţiile Directivei 13/93, rezultă că pentru a reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, respectiv clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi să nu fie respectată cerinţa bunei-credinţe. Totodată, cele trei condiţii prevăzute de lege sunt distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite şi celelalte condiţii, fără să fie probat acest lucru.

Apelul, prin efectul său devolutiv, a permis instanţei de control să conchidă că prin clauza referitoare la dobânda penalizatoare prevăzută la art. 4 lit. b) din convenţie nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului, dat fiind că dobânda penalizatoare are natura juridică a unei clauze penale în care se evaluează anticipat prejudiciul suferit de creditor în cazul neachitării la scadenţă a ratelor de credit sau a dobânzii, clauza fiind incidentă exclusiv în cazul unei neexecutări culpabile de către debitor.

Este de necontestat că instanţa nu are căderea să facă aprecieri cu privire la cuantumul unor astfel de penalităţi, la fel cum nu poate cenzura cuantumul dobânzii percepute de bancă sau costurile practicate de orice alt profesionist, acestea fiind elemente de oportunitate, lăsate la aprecierea agenţilor economici şi care reglează piaţa sub aspectul ofertei de produse şi servicii, contribuind la libera concurenţă.

Se impune precizarea faptului că Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancţioneze practicile abuzive utilizate de profesionist în raport cu consumatorul şi nu deschiderea unei căi pentru acesta din urmă pentru modificarea costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noţiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În ce priveşte decizia nr. XI din 24.10.2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, asemenea instanţei de apel, se reţine că aceasta nu este incidentă în prezenta cauză, de vreme ce raportul juridic reprezentat de convenţia încheiată este supus, sub aspectul aplicării legii în timp, Codului comercial în care nu se prevedea o interdicţie de percepere a dobânzii penalizatoare, în art. 56 fiind reglementat că "Dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, în cât priveşte acest act, legii comerciale, afară de dispoziţiile privitoare la persoana chiar a comercianţilor şi de cazurile în care legea ar dispune altfel.".

De vreme ce posibilitatea perceperii dobânzii penalizatoare într-o convenţie de credit reprezintă o transpunere la nivelul acesteia a prevederilor art. 1066 şi art. 1069 din C. civ. de la 1864, reprezentând sancţiunea contractuală pentru neexecutarea la termen a obligaţiilor de plată ale împrumutatului, clauza prin care se reglementează incidenţa acesteia nu poate avea caracter abuziv.

De altfel, în raport de data încheierii convenţiei de creditare, dobânda penalizatoare era permisă de legislaţia în vigoare, O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, stipulând în art. 1 că "Părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti.".

Faţă de aceste considerente, instanţa de apel în mod judicios a reţinut că intimata-pârâtă are dreptul de a stabili cuantumul dobânzii penalizatoare percepute peste cuantumul dobânzii legale prevăzute de lege, instanţa neputând interveni în sensul modificării cuantumului în favoarea consumatorului, atâta timp cât nivelul dobânzii a fost stabilit în termeni clari şi nu a fost supus puterii discreţionare a instituţiei de creditare, în sensul unei modificări ulterioare unilaterale, ci valoarea sa a fost stabilită încă de la momentul semnării convenţiei.

Cât priveşte proba cu expertiză contabilă solicitată a fi încuviinţată de instanţă în cauza pendinte, Înalta Curte reţine inadmisibilitatea acesteia, dispoziţiile art. 492 alin. (1) C. proc. civ. reglementând probele ce se pot produce în faţa instanţei de recurs.

În concluzie, constatând caracterul clar, inteligibil, fără echivoc al clauzei contestate, împrejurarea că această clauză a fost acceptată în cunoştinţă de cauză de consumatori care au avut reprezentarea acestui cost şi faptul că nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea acestei clauze, apelul reclamanţilor fiind corect respins din această perspectivă.

Recurenţii-reclamanţi au criticat şi soluţia instanţei de apel de respingere a capătului de cerere în constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 4.1., 4.2. şi 4.3. din convenţia de credit. Potrivit acestei clauze, împrumutaţii s-au obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului, respectiv în CHF.

Criticile redate de recurenţi pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa C.J.U.E. (cauza Andriciuc, C-186/16), art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi art. 1578 C. civ. de la 1864, critici care pot fi integrate motivului de casare invocat.

Convenţia de creditare în discuţie, a cărui clauză referitoare la riscul valutar este supusă mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la 18 decembrie 2007, fiind guvernată, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Clauza contestată reflectă regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumaţie înscrisă în art. 1584 C. civ. de la 1864. Conform acestei prevederi legale, principala obligaţie a împrumutatului este aceea de a restitui lucrurile împrumutate în aceeaşi calitate şi cantitate.

Potrivit art. 1578 C. civ. de la 1864, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică înscrisă în contract; în materia contractului de credit, această sumă este cea înscrisă în graficul de rambursare ce face parte din contract, date fiind prevederile convenţionale privind restituirea principalului cu aplicarea unei dobânzi şi a unor comisioane.

Aşadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

Instanţa de recurs reţine că în convenţia de creditare nu există nicio stipulaţie contractuală prin intermediul căreia părţile să fi convenit menţinerea valorii obligaţiilor la un anumit nivel şi, pe cale de consecinţă, să înlăture incidenţa principiului nominalismului monetar consacrat prin art. 1578 C. civ. de la 1864. În absenţa unor clauze derogatorii devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de art. 1578 C. civ. de la 1864, reflectată în clauzele contestate.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, din însăşi hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea Andriciuc, rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva C., C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, C.J.U.E. a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Rezultă din dezlegarea dată de C.J.U.E. acestei probleme că, o clauză care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată, intră sub incidenţa prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă şi, deci, este exclusă din domeniul de aplicare al acestei Directive, dacă reflectă o normă naţională imperativă pentru părţi şi de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă naţională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voinţă contrar al părţilor.

Dispoziţiile contestate, care prevăd obligaţia împrumutaţilor de a restitui creditul în moneda în care i-a fost acordat, reprezintă o reluare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar.

Prin urmare, prevederea contractuală contestată reflectă o normă de drept naţional cu caracter supletiv şi, întrucât părţile nu au înţeles să deroge de la aplicarea ei, convenţia astfel încheiată are putere de lege între părţile contractante, potrivit art. 969 C. civ. de la 1864.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite, întrucât prevederile art. 4.1., 4.2., respectiv 4.3., denumite de recurenţi clauză de risc valutar, este exclusă de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, cum corect a reţinut şi instanţa de apel, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine, de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenţii-reclamanţi deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu e incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, aşa cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

Cu atât mai mult, recurenţii-reclamanţi nu pot invoca greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia şi că textul de lege pretins încălcat de instanţa de prim control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecăţii.

Criticile recurenţilor-reclamanţi privind nerespectarea de către intimata-pârâtă a obligaţiei de informare, prevăzută de art. 18 din O.G. nr. 21/1992, respectiv de art. 44 din Legea nr. 296/2004, în faza precontractuală, nu pot fi primite. Publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului se analizează de către instanţele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente. Aşadar, o atare analiză nu ar putea fi efectuată de instanţa de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârilor atacate, relevant în acest sens fiind art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, chiar dacă o atare obligaţie de informare ar fi fost încălcată, această încălcare nu conduce, de drept, la constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Este necesar, în plus, să se constate dacă clauza în discuţie a provocat, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Or, aşa cum s-a arătat, o asemenea verificare nu poate fi făcută, de vreme ce clauza care instituie rambursarea împrumutului în moneda în care a fost acordat este prevăzută de o normă supletivă, fiind exclusă din domeniul de aplicare a regimului Directivei 93/13/CEE, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF/Leu, aşa cum se urmăreşte, nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, invocate de recurenţii-reclamanţi, ori reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica C.J.U.E., sens în care se aminteşte hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., în care Curtea a hotărât că, "atunci când constată existenţa unei clauze abuzive instanţele au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia.".

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Cu alte cuvinte, instanţa nu mai poate analiza criticile referitoare la analiza obiectului contractului, caracterul clar şi inteligibil sau dezechilibru, lipsa informării, deoarece odată ce instanţa naţională a stabilit că o clauză contractuală supusă judecăţii transpune un act normativ obligatoriu, nu mai are posibilitatea de a verifica îndeplinirea celorlalte etape enunţate de C.J.U.E. în cauza Andriciuc.

Cât priveşte aducerea în discuţie a teoriei impreviziunii, respectiv a Deciziei nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale, pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condiţiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existenţa condiţiei riscului supra-adăugat, şi că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, se constată şi inexistenţa oricăror critici concrete.

Nu în ultimul rând, instanţa constată că recurenţii nu au învestit instanţele de fond, în principal, cu o acţiune vizând executarea contractului de credit şi adaptarea acestuia, ci cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legislaţiei privind protecţia consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare şi concomitente datei încheierii convenţiei de creditare, şi nu ulterioare acestei date.

Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestaţiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluţii de stabilizare a cursului de schimb CHF/Leu de la momentul acordării creditului, astfel cum au solicitat recurenţii-reclamanţi. Altfel spus, cererea reclamanţilor, de îngheţare a cursului de schimb CHF/Leu la valoarea de la data încheierii convenţiei, nu se putea întemeia, ab initio, pe instituţia juridică a impreviziunii.

În ce priveşte solicitarea de repunere a părţilor în situaţia anterioară şi restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul clauzelor pretins abuzive, Înalta Curte reţine că, nefiind constatat caracterul abuziv al clauzelor privind modalitatea de calcul a dobânzii penalizatoare, respectiv a riscului valutar, recurenţii-reclamanţi nu pot invoca greşita aplicare, de către instanţa de apel, nici a prevederilor art. 6 din Legea 193/2000, text de lege ce vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale.

Prin urmare, câtă vreme nu s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor contestate, raportat la principiul accesorium sequitur principale, este lipsită de justificare solicitarea privind restituirea sumelor de bani încasate în temeiul clauzelor declarate nule.

Sub un alt aspect, Înalta Curte arată că invocarea de către recurenţii-reclamanţi a întrunirii, în speţă, a condiţiilor plăţii nedatorate nu poate constitui o critică de nelegalitate, câtă vreme sunt invocate omisso medio.

Se impune precizarea faptului că, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.:

"Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.".

Prin urmare, în conformitate cu textul legal enunţat, cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare.

Aşadar, constatând invocarea omisso medio a acestor argumente aduse prin cererea de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că nu le poate analiza.

În raport de considerentele mai sus reţinute, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 160/2022 din 15 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

În ce priveşte cererea intimatei-pârâte de obligare a recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs atestă efectuarea de către aceasta a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.011,50 RON.

Faţă de soluţia de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va obliga recurenţii-reclamanţi A. şi B., în solidar, la plata către intimata-pârâtă C. S.A. a sumei de 1.011,50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, astfel cum rezultă din extrasul de cont nr. 102/31.05.2022.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 160/2022 din 15 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenţii-reclamanţi A. şi B., în solidar, la plata către intimata-pârâtă C. S.A. a sumei de 1.011,50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 septembrie 2023.